miercuri, 22 decembrie 2010

Scrieri literare - Garabet Ibrăileanu




"Să mă lasaţi în pace cu fleacurile voastre. N-am să stric ideea de dragul zorzoanelor. Voi, ştiliştii, fiindcă n-aveţi nimic în cap, vă ocupaţi numai de formă. Eu ...cuget, urmăresc ideea - care-i totul!" (Colegilor de redacţie)

"Critica română a dovedit încă o dată că arta nu trebuie să se facă propagatoare de morală, că artistul nu e dator să predice binele, că alta e estetica şi alta e etica, că artistul trebuie să fie lăsat să spună ce vrea."

"Un scriitor care se gândeşte la public, la impresia pe care are să o producă cetitorilor şi deci cu atât mai mult un scriitor care se gândeşte la anumite impresii pe care să le producă unui public anumit, nu e artist, nu e poet, e orator."

Cum îi plăcea să spună adesea: "Momentul beţiei supreme"

"Eminescu a fost impresionat de o noapte cu lună, de o câmpie singuratică, de un cimitir, de zgomotul pe care îl face vântul în clopotniţa unei biserici de la ţară, de o umilă biserică în ruină. Toate acestea i-au produs melancolie. El s-a chinuit să găsească "cuvintele ce exprimă adevărul". Limba e mult mai săracă decât sufletul. "

Vlahuţă: "A, sunt fericiţi aceia cărora nu li-i dat să ştie a creării dureri sfinte..."

Era o lună...Luna la care te uiţi în ce creaţie artistică te duce cu mintea?

"Turgheniev spune într-o nuvelă, descriind o noapte cu vară:"Era o lună ca-n Gogol". Şi-n adevăr, clarul de lună al lui Gogol e numai al lui. Dar n-am putea spune şi noi: "Era o lună ca-n Eminescu?" Căci există şi un clar de lună "Eminescu". Într-o noapte mai de demult stăteam de vorbă cu doi prieteni tineri şi, la un moment dat, ne-am dus la geamul care dădea în grădină. Era o noapte cu lună feerică, un verde din alte lumi, diluat în aerul rece. Frapaţi şi plini de Eminescu, cei doi prieteni s-au gândit, fără cuvinte, la dânsul. "De data aceasta nu-i ca-n Eminescu", au gândit amândoi tare, căci, într-adevăr, era prea altfel şi, coincidenţă curioasă, la ambii le-a venit în minte că noaptea aceea avea ceva din Edgar Poe."

Curiozităţi despre scriitori

"Moliere, marele comic, avea o capacitate imensă de a suferi, deci de a simţi; Anatole France, care a râs de univers, mărturiseşte într-o zi, cu lacrimi, domnului Brousson că: "n-a avut în viaţă o clipă de fericire"; marele comic Caragiale nu râdea niciodată, pe cât ştiu ca şi France, după mărturisirea lui Nicolas Segur (despre un mare actor comic, bolnav de melancolie) - un medic, neştiind pe cine are în faţă, îi recomandă ca remediu să asiste la "reprezentaţiile marelui actor comic X". În faţa lui se afla chiar pacientul..."

"Balzac a fost mereu atacat de criticii admiratori pentru lipsa lui de artă. Dostoievski spune singur de mai multe ori că el "e poet, dar nu şi artist" (aici poet înseamnă creator). Tolstoi e ilustru pentru stilul lui greoi, cacofonic, plin de repetiţii. Proust e obscur, lung, sacrificând totul exactităţii".

"Dintre marii scriitori cel mai plăcut este Tolstoi. El nu are pretenţii artistice ca Balzac, nu este chinuit şi chinuitor ca Dostoievski, nu este obscur ca Proust. Apoi zugrăveşte tipuri de toate felurile, aşadar şi tipuri încântătoare (rare la Dostoievski), are scene pitoreşti, poezia naturii (creaţii de natură care ne impresionează poetic, căci el nu face poezie niciodată), inexistente la Dostoievski. Defectele de stil ale lui Tolstoi frapează mai ales în ruseşte. Cei care ştiu ruseşte spun că, în traducere, stilul lui este "pieptănat".


Despre romanul "Geniul pustiu", care mai târziu a devenit nuvela "Sărmanul Dionis"

"D. I. Scurtu ne spune că a corectat punctuaţia, limbajul, morfologia şi sintaxa (Bietul Eminescu - agramat!)

"...romanul e slab, are şi defecte multe, chiar, în fond şi-n formă, insuficientă observaţie psihologică care-i supărătoare, apoi exagerarea evenimentelor, repetiţiile jignitoare, neclaritatea unor tablouri şi încărcarea frazelor cu prea multe frumuseţi căutate, artificiale. Iată-l pe Eminescu un scriitor, afectat, supărător. Aşadar Eminescu a fost un mare poet şi un detestabil romancier..." (Totuşi Ibrăileanu "îl iartă", spunând că: "avea doar 19 ani atunci când l-a scris". Şi noi vom face acelaşi lucru. : ) )

Dragostea în vremea holerei - Gabriel Garcia Marquez


"După un foşnet prelungit de pânză scrobită, în întuneric s-a auzit vocea dr. Urbino.
- Cam de-o săptămână mă spăl fără săpun, a spus el ca pentru sine.
Atunci ea s-a trezit de-a binelea, şi-a amintit şi, furioasă, s-a revoltat împotriva lumii întregi, pentru că, într-adevăr, uitase să pună alt săpun la baie..."

"Tânăra şi-a ridicat ochii ca să vadă cine trece prin dreptul ferestrei, iar această privire întâmplătoare a dezlănţuit o iubire devastatoare care, o jumătate de veac mai târziu, nu se stinsese încă.."

Hihi

"Hoţii pătrunseseră şi ieşiseră pe uşa ce dădea spre terasa de pe ţărmul mării, fără să le tulbure iubirea. Nu mai rămăseseră decât odăile pustii, cele patru ferestre deschise şi câteva cuvinte scrise cu bidineaua pe peretele din fund: "Aşa păţeşte cine se regulează toată ziua!"

Ciudăţenile unora...

"În timp ce făcea dragoste, trebuia să sugă o suzetă ca să atingă divina fericire a voluptăţii.."

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Nu ştiu ce titlu să pun (dar iată că l-am pus)


Ştiu că nu trebuia să scriu asta; blogul pe care l-am creat se referă doar la literatură şi la scriitorii pe care-i iubim atât de mult, unii dintre noi. Vreau doar să adaug câteva rânduri, astfel să mă pot descărca de nişte sentimente chinuitoare. Mai întâi aş vrea să întreb ce dracu a păţit lumea asta în ultimul timp, mai precis în ultimul an? Cred că am auzit cuvinte ca: mason, masonerie, spiritualitate, regăsirea sinelui, chakra etc de prea multe ori. Uneori sunt repetate în mod obsesiv. Toate lucrurile din ziua de azi ni se trag de la masoni. Dacă mi-e rău fizic, înseamnă că sunt sensibilă la nu ştiu ce chakra. Toate acestea sunt nişte futilităţi inventate de nişte oameni goi, fazi. Poate mă credeţi nihilistă, dar chiar nu pot să cred în aceste mizerii şi observ că oamenii pe care îi întâlnesc sunt tot mai fascinaţi de ele. Oamenii aceştia mă obosesc pur şi simplu, nici nu pot să îi ascult. Acum toate întâlnirile între persoane se bazează pe aceste discuţii agasante. În seara asta am întâlnit (iarăşi) o persoană de felul acesta. Nici nu m-am aşezat bine la masă că a şi început să mă întrebe de "spiritul" meu. Of, îmi spune, ar trebui să mergi la nişte şedinţe de regăsire a sinelui şi ai să vezi că o să priveşti viaţa cu alţi ochi. Îmi venea să-i strig în faţă un mare "HAHAHAHAHA", dar, delicată cum sunt, am preferat să tac. Persoanele cu tact tac. Doamne, cum ne place nouă să ne complicăm, să ne tot regăsim. Ce să regăsim? Dacă vrei să te regăseşti, pleacă de aici, lasă-ne pe noi, aştia "neregăsiţii" şi du-te undeva în India, Japonia şi regăseşte-te cât vrei. Sunt o "neregăsită" pentru că văd tot mai mulţi oameni superficiali, oameni care nu mai sunt în stare să iubească o altă fiinţă, oameni care au uitat cu totul de romantism, iubire, poezie. Unde sunt acei oameni? Unde sunt oamenii care vor sacrifica totul pentru fiinţa iubită? Nu sunt melodramatică, dar pur şi simplu văd că nu mai există nici măcar iubirea pe care au cunoscut-o părinţii noştri, cea care se baza mai ales pe respect. Nici aceea nu mai există şi e destul de trist. Vreţi să spuneţi că scriitorii erau patetici atunci când vorbeau despre iubire, atunci când descriau iubirea ca pe ceva fără de care sufletul omenesc nu poate exista? Ei vorbeau de sentimente, sentimentul acesta mirific care ar vrea să mai existe, dar nu îl lăsăm să se nască. Vrem să ne regăsim, ne credem nişte Buddha, dar noi nici măcar nu mai putem să mai iubim pe cineva. Egoismul, frivolitatea, iubirea de tip "ludus", toate acestea sunt la modă acum. Oamenii s-au stins pur şi simplu, oamenii nu mai ştiu ce e IUBIREA. Toţi caută doar plăcerea, plăcerea sinelui. Ce este moda aceasta de a citi cărţi de-a dreptul ABERANTE, cărţi pe care le găseşti şi la tarabele din piaţă? Cărţile bune se găsesc greu! Învăţăm toate aceste prostii şi uităm de noi, uităm că mai există natura, iubirea, poezia (poezia adevărată). Ce înseamnă moda asta de a fi azi cu cineva, iar mâine cu altcineva? Şi să mai şi spui că iubeşti persoana aceea efemeră de lângă tine? Ce e nevoia asta imperioasă de a fi cu cineva doar de dragul de a fi? Consider că aceşti oameni sunt simpli, foarte simpli. Simpli şi goi. Atât. Ei nici măcar nu ştiu cum este să trăieşti cateva zile, săptămâni doar cu tine. Să te ai doar pe tine, să nu ai niciun prieten lângă tine sau cu altă fiinţă. Ei nu au cum să facă lucrul asta. E prea mult pentru ei. Vara asta am fost singură la casa pe care o am la ţară. E o casă veche, sunt lucruri ce au suta de ani. Am stat singură acolo mai multe zile, fără televizor, net. Am avut doar un radio, dar care nu a funcţionat decât într-o seară, cam vreo 2 ore. Nu vreau să mă credeţi nebună, dar am ascultat o slujbă religioasă cum nu am avut ocazia să ascult niciodată. Atunci pur şi simplu eram liberă de alte gânduri. A fost minunat! Am stat doar cu mine şi mi-a plăcut fantastic! Am ascultat slujba şi mi-a plăcut fantastic! Am avut o stare pe care nu o pot explica, dar, după cum bine ştiţi, lucrurile şi sentimentele prea frumoase nu se pot explica uşor. Este bine să poţi fi şi cu tine câteodată. Acum rar mai apucăm să facem asta, suntem înconjuraţi de atâta tehnologie...Pentru mine iubirea înseamnă totul, respectul pentru persoana de lângă mine înseamnă foarte mult. Nu vă mai gândiţi atât de mult la "gloată", la sistem, oricum nu rezolvaţi nimic. Doar staţi şi pălăvrăgiţi şi nu ajungeţi la nicio concluzie. Şi Dostoievski spunea că: "cine iubeşte prea mult omenirea, acela, de cele mai multe ori, nu este în stare să iubească omul în particular. Oamenii aceştia pe care i-am ilustrat mai sus îmi creează stări iritante. Fug de aceştia cât pot de mult, dar este trist că teoriile acestea absurde intra în capul multor oameni, oameni la care ţin. Nu mai pot fi pe aceeaşi lungime de undă cu ei. Multă lume mă întreabă dacă sunt tristă. Nu sunt o tristă! Pur şi simplu sunt un om care are nevoie de o persoană reală, nu de una superficială. Atât!

duminică, 5 decembrie 2010

F. M. Dostoievski...pentru că îl ador!


ADOLESCENTUL

"De ce s-o fi exprimând un om inteligent cu mult mai prost decât gândeşte? În tot cursul anului trecut, hotărâtor pentru viaţa mea, această nepotrivire m-a izbit adesea în convorbirile mele cu oamenii şi mi-a pricinuit multe frământări.."


"Cine ştie, poate am făcut rău că m-am apucat de scris, căci nu izbuteşti să exprimi decât o foarte mică parte din ceea ce se petrece în sufletul tău. [ Asta spunea şi G. Ibrăileanu în "Studii literare"]. Gândurile cele mai josnice sunt mai profunde atunci când le păstrezi pentru tine. Îndată ce încerci să le formulezi, par mai ridicole şi mai necinstite decât sunt în fond. V. spune că numai ticăloşilor li se întâmplă contrariul. Lor le vine uşor să mintă în toate împrejmurările; eu însă mă străduiesc să aştern pe hârtie întregul adevăr, ceea ce este teribil de greu!"


Şi eu la fel...

"Eram atât de cufundat în visuri, încât ele nu-mi dădeau răgazul să stau de vorbă cu cineva. De aici s-a dedus că sunt ursuz.."

"Când mi-e sufletul pustiu şi mă apasă tristeţea, îmi place să intru în câte o tavernă nenorocită ca asta. Toată atmosfera de aici, chelnerii în aşa-zisele lor costume ruseşti de cel mai prost gust, fumul gros de mahoarcă, zarva din sala de biliard, totul e atât de trivial şi prozaic, încât frizează fantasticul."


IDIOTUL

"Gândeşte-te, de pildă, ce se întâmplă în caz de tortură, durere, răni, chinuri trupeşti; toate astea îl distrag pe om de la suferinţa morală într-aşa fel încât, până în clipa morţii, numai rănile îl chinuiesc. Dar principala, cea mai groaznică suferinţă nu ţi-o pot pricinui rănile, ci conştiinţa, certitudinea că peste un ceas, apoi zece minute, apoi peste o jumate de minut, sufletul ţi se va despărţi de trup, că nu ai să mai fii om şi asta-i absolut sigur!"


"Îl lovise un atac de epilepsie, boala care părea că-l părăsise de mult. Se ştie că accesele de epilepsie survin fulgerător. Cât ai clipi din ochi, faţa se crispează groaznic şi mai ales privirea devine înspăimântătoare. Trupul e apucat de convulsii. Din piept vine un urlet înfricoşător, neînchipuit de oribil, care nu poate fi asemuit cu nimic: din el dispare parcă tot ce-i omenesc, şi un observator n-ar fi în stare, în orice caz i-ar veni greu să-şi închipuie, auzind aceste urlete, că sunt scoase de omul pe care îl are în faţă. S-ar putea crede mai degrabă că provin de la altă fiinţă, care se găseşte înăuntrul acelui nenorocit.."


DEMONII

"-Închipuieşte-ţi un pietroi de mărime imensă; pietroiul acesta atârnă deasupra capului dumitale, dacă va cădea asupra dumitale, pe cap, vei simţi durerea sau nu?
-O piatră cât un munte? Bineînţeles că nu mai poate fi vorba de durere!
-Dar să te afli cu adevărat în situaţia aceasta, ştiind că piatra atârnă realmente deasupra capului dumitale, îţi va fi negreşit o frică grozavă că îţi va provoca durere. Orice savant, orice medic, la toţi o să le fie frică, ştiind că nu vor simţi nicio durere, totuşi vor suferi de frică, cu gândul că o să-i doară.."



"Viaţa este suferinţă, viaţa este spaimă şi omul e nefericit. Acum omul ţine la viaţă, pentru că ţine la suferinţă şi la frică. Astăzi, omul nu este un om adevărat, va veni un om nou, fericit şi mândru, omul căruia îi va fi indiferent dacă va trăi sau nu; acesta va fi omul nou. Cine va învinge suferinţa, acela va deveni el însuşi Dumnezeu. Iar celălalt Dumnezeu nu va mai exista..."


Nu ştiu dacă vă aduceţi aminte de această descriere, mie mi se pare de-a dreptul înfiorătoare...


"În partea dreaptă a dulapului, în colţul format de perete şi dulap, stătea Kirillov într-o poziţie îngrozitor de ciudată, nemişcat, cu mâinile şi corpul întinse ca într-o poziţie de drepţi, cu capul puţin înălţat şi ceafa lipită chiar de colţ, ca şi cum ar fi vrut să se facă nevăzut, să se ascundă..."

"Ajungând însă aproape de tot, el se opri iar stană de piatră, şi mai îngrozit. Paloarea chipului său era nefirească, ochii negri, absolut ficşi, priveau în gol. Piotr Stepanovici plimbă lumânarea de sus în jos şi de jos în sus, luminând şi cercetând bine acest chip. Şi deodată observă că Kirillov, deşi priveşte undeva în gol, se uită şi la el pieziş şi poate chiar îl urmăreşte. Aci îi trecu prin gând să apropie flacăra chiar de faţa "acestui ticălos" şi să vadă cum reacţionează. I se păru deodată că bărbia lui Kirrilov se mişcă şi pe buze îi apăru un zâmbet ironic, ca şi cum i-ar ghici gândul. Se înfioră şi, ieşit din minţi, îl prinse cu putere pe Kirillov de umăr. Atunci se petrecu ceva atât de îngrozitor şi cu atâta repeziciune, încât Piotr S. nu mai fu în stare mult timp după aceea să-şi adune amintirea faptului într-o ordine oarecare. Chiar în momentul când îl atinse pe K. , acesta îşi aplecă repede capul şi tot cu capul îi scoase lumânarea din mână; sfeşnicul se izbi cu zgomot de podea şi lumânarea se stinse. În aceeaşi clipă, el simţi o durere îngrozitoare în degetul mic al mâinii stângi." (îl muşcase...)

"-Îndată, îndată, îndată...
Însoţit de aceste zbierăte înspăimântătoare, ajunse în tindă, când deodată răsună o împuşcătură.."


OAMENI SĂRMANI

"Acum însă m-a cuprins o tristeţe amară, că am început să mă înduioşez singur de gândurile mele. Adeseori mă înjosesc singur, spun că nu fac două parale şi mă socotesc mai prejos de oricine. dacă ar fi să le tălmăcesc mai înflorat, aş spune că toate acestea se întâmplă pentru că CEI DIN JUR M-AU BĂGAT ÎN SPERIEŢI ŞI M-AU PRIGONIT."


marți, 30 noiembrie 2010

Slutele - Emile Zola


Doamnă,

Am onoarea de a vă aduce la cunoştinţă înfiinţarea unei agenţii menite să aducă cele mai mari servicii menţinerii frumuseţii feminine. Sunt inventatorul unui articol de toaletă care are puterea de a da o nouă strălucire darurilor cu care v-a înzestrat natura. Până în prezent, niciunul din mijloacele de corectare a frumuseţii dumneavoastră nu a putut fi disimulat. Dantelele şi bijuteriile sunt obiecte vizibile, se ştie că adesea un coc bogat ascunde o cantitate de păr fals şi că purpuriul buzelor şi trandafirul fraged al obrajilor nu sunt decât picturi abile. Eu am vrut să rezolv această problemă, imposibilă la prima vedere, anume de a înfrumuseţa femeile fără ca nimeni să le poată bănui cărui fapt se datorează aceasă nouă strălucire a lor. Fără panglici, fără dresuri, am încercat să găsesc un mijloc sigur de a atrage privirile. Cred că mă pot lăuda de a fi reuşit să rezolv în întregime problema insolubilă pe care mi-am propus-o. Articolul meu de toaletă este cât se poate de simplu şi de o eficacitate absolut sigură. Nu-mi rămâne decât să-l descriu ca să înţelegeţi imediat modul lui de întrebuinţare. N-aţi văzut niciodată o doamnă frumoasă, îmbrăcată toată numai în mătase şi dantele, alături de o cerşetoare căreia îi dă de pomană cu mâna ei înmănuşată? Aţi băgat de seamă cum strălucea mătasea în contrast cu zdrenţele? Cum toată această bogăţie câştiga în valoare şi eleganţă alături de mizeria celeilalte?
Doamnă, ofer chipurilor frumoase cea mai bogată colecţie de fete slute din câte au existat vreodată. Colecţia mea de fete slute le va pune în valoare pe cele frumoase. Nu veţi mai avea nevoie de dinţi falşi, de păr fals, nici de sulimanuri, nici de toalete scumpe şi nici de tot felul de dichisuri şi găteli care costă adevărate averi. Este destul să aveţi la dispoziţia dumneavoastră o slută şi să porniţi cu ea la plimbare pe străzi pentru a da mai multă strălucire frumuseţii, pentru a atrage privirile bărbaţilor asupra dumneavoastră. Binevoiţi, doamnă, să mă onoraţi cu încrederea dumneavoastră. Veţi găsi la agenţia mea exemplarele cele mai slute şi mai variate. Veţi putea alege, vă veţi putea asorta frumuseţea la genul de urâţenie care vă convine. Tariful: 5 franci ora; ziua întreagă 50 de franci.

Durandeau

miercuri, 17 noiembrie 2010

Ei, bărbaţii... :)




Noaptea de Sânziene - Mircea Eliade

"Ş. era un om ciudat. Avea o frumuseţe virilă şi totuşi fragedă, copilăroasă, care o tulburase. Nu-şi putea explica bine ce o atrăgea la el, poate lipsa lui de vulgaritate şi felul lui straniu, aproape misterios, de a fi; o privea uneori lung şi zâmbea ca şi cum ar fi citit cine ştie ce gânduri ascunse înapoia frunţii ei, gânduri pe care ea nu le ghicea. se simţea atrasă şi de neînţeleasa lui tristeţe, pe care o trădau tăcerile, absenţele lui..."


Bietul Ioanide - George Călinescu

"I. avea un mod de a ameţi pe unele femei prin excentritatea lui volubilă, prin artificiile de idei şi tensiunea lui spre o faptă glorioasă inedită care-i procura succese neaşteptate de el, în vreme ce nu le avea acolo unde le căuta..."

"-Eşti şi tu în ideea că un bărbat în vârstă nu convine unei fete tinere? Dar tu îmi placi tocmai pentru vârsta ta, mai tânăr n-aveai niciun haz. Cred că de-ai fi avut 20 de ani, mi-ai fi părut anost."


Jar - Liviu Rebreanu

"În ochii lui mocnea un foc care o înspăimânta şi o moleşea. I se părea că azi e atât de frumos, atât de mare şi de puternic, încât se temea să nu-i scape vreo vorbă de adoraţie în auzul tuturor."

"Într-un moment privirea lui s-a încrucişat cu a ei. O străfulgerare de spaimă, o ezitare şi pe urmă ochii lui s-au întors nepăsători în altă parte. L-a observat pe urmă cum îi grăbea pe ceilalţi să iasă."

Oraşul cu salcâmi - Mihail Sebastian

" - Era un timp în care tu deţineai pentru mine rostul unei vieţi întregi. Astăzi nu mai eşti decât o fată frumoasă. E prea mult poate, dar nu e destul."

" O privea cu doi ochi scânteietori, care o speriaseră pe A. şi-i aduseră un val de sânge în obraji căci ştia ce înseamnă acea privire..."


Femeia la 30 de ani - Honore de Balzac

"Adeseori tinerele fete îşi creează imagini măreţe, fermecătoare, chipuri cu totul ideale şi îşi făuresc idei himerice despre oameni, despre sentimente şi despre lume, apoi, naive, ele atribuie unui oarecare desăvârşirile pe care le-au visat şi se încred în el, şi astfel iubesc în bărbatul ce şi-l aleg această făptură imaginară, dar, mai târziu, când e prea târziu să se mai smulgă din nenorocire, înşelătoarea aparenţă pe care au înfrumuseţat-o, primul lor idol, în sfârşit, se schimbă într-un schelet odios..."

"Sunt mulţi bărbaţi care-şi simt inima adânc mişcată numai când văd o femeie apăsată de suferinţă: durerea lor li se pare o făgăduială de statornicie şi de iubire."

"J. avea pentru soţul ei acea milă vecină cu dispreţul care, treptat, usucă orice sentiment.."


Istoria celor 13 - Honore de Balzac

"Ciudată situaţie! Nu existau între ei alte legături decât cele ce se stabilesc în societate, între oamenii ce schimbă câteva cuvinte de şapte sau opt ori pe iarnă, iar el îi cerea socoteală pentru o fericire de care ea habar nu avea şi o judeca fără să-i spună ce învinuiri îi aduce."


Zilele şi nopţile unui student întârziat - Gib. Mihăiescu

"Mâinile lor se strângeau adesea cu putere şi genunchii lor se atingeau, fără să se retragă...Aşa e cu timizii aştia..E mult până-i pui pe drum. Pe urmă ştiu ei cum să umble..."


Prima iubire - Ivan Turgheniev

"Nu numai eu mă îndrăgostisem de ea, toţi bărbaţii care veneau în casă erau nebuni după dânsa şi ea îi ţinea legaţi, la piciorele ei. Îi plăcea să trezească în ei când speranţe, când temeri, să-i joace după dorinţele ei, dar lor nici nu le trecea prin gând să se împotrivească, ci i se supuneau de bunăvoie."


Numele trandafirului - Umberto Eco

"Bărbaţii de pe vremuri erau frumoşi şi voinici (acum sunt nişte copii şi nişte pitici), dar faptul acesta este doar unul dintre atâtea care mărturisesc nenorocirea unei lumi care încărunţeşte..."

Creaţie - Emile Zola

" ...ea nu mai exista pentru el, el nu mai iubea în ea decât arta, natura, viaţa. Şi cu ochii pierduţi, C. îşi păstră rigiditatea ei de marmură, stăpânindu-şi lacrimile care-i umflau pieptul, ajunsă în situaţia jalnică de a nu mai putea nici să plângă.."


"La Grandiflora" - Gib. Mihăiescu


"Pe urmă, apucându-l de braţe şi trăgându-l la sine, peste masă, moale ca o cârpă, îl sărută pe fruntea rece de mort.
- Ai zis o vorbă mare, Zambilică, toate sunt cârnăţărese!!
Şi făcu, cu ochii de oţel, circuitul ameninţător al întregii mese. Ar fi vrut să vadă pe cel ce-ar fi avut ceva de zis împotrivă.
-Toate...cârnăţărese ! mai răcni o dată, bătând cu pumnul în gol".


De două mii de ani - Mihail Sebastian

" A venit fata de acum o săptămână. N-am primit-o.
-Nu mi-ai spus să vin?
-Ba da. Şi acum îţi spun să te duci."


Excelenţa sa, Eugene Rougon - Emile Zola

" Atunci, Rougon se târî în mod ruşinos la picioarele ei. Îi luase fustele în braţe, îi săruta genunchii prin mătase. Ea, ridicând din umeri, îi lăsa în voie poalele fustei. Dar el devenea tot mai îndrăzneţ, îşi cobora mâinile tot mai jos, căuta picioarele la marginea volanului.
- Bagă de seamă! zise ea cu o voce domoală.
Şi cum el îşi tot vâra mâinile, îi lipi de frunte vârful aprins al ţigării. El se trase îndărăt, scotând un ţipăt."



Kordian (Juliusz Slowacki) - "Eşti pretutindeni: deasupra mea, lângă mine şi în mine!"



sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Pagina 203



Ştii, Gândule, îmi plac oamenii care se mai zbat să-şi formeze un viitor. Învaţă, luptă, iarăşi învaţă, iarăşi luptă. Eu nu pot să înţeleg ce se va întâmpla cu nişte oameni ca mine, oameni care nu mai văd nimic, nu mai ascultă nimic, care nu au nici măcar energia de a se vedea în viitor. E groaznic! Ştii, şi mă tot gândeam la ce spunea un prieten:"L. viitorul tău este sumbru." Zâmbesc, merg pe străzi şi sunt singur. Asta mă apasă cel mai mult: nimic nu e mai trist decât singurătatea! Deocamdată lumea mă sperie şi simt că nu pot să particip la nimic din ceea ce face ea. Nu mă bucură nimic, în mine parcă tot strigă cineva:"încheie acum totul!" Nu pot! Încă sunt laş...Câteodată simt că mi se blochează mintea, nimic nu intră, nimic nu iese, mă simt captiv în nişte gânduri care nu au o finalitate...Şi ştii ce e ironic? Că nimeni nu are cum să te asculte pentru că nici tu nu le poţi explica ce simţi cu adevărat. Aş vrea ca cineva să aibă vreodată timp să mă aştepte să-mi formulez cât mai bine propoziţiile, aşa, poate, va înţelege prin ce trec...Încă nu e nimeni, lumea se mişcă, eu rămân pe loc. Rămân aici. Personajul acesta se stinge treptat şi nimeni nu va mai apuca vreodată să îl întrebe dacă are nevoie de ceva...Dar, vorba lui Dostoievski, în satiră nu trebuie să fie oare tragism?"

luni, 1 noiembrie 2010

Insomnie - Alexandr Kron


Ce spune un personaj din carte despre fiinţa cu care a trăit...

"Ajungeam să plâng de ură faţă de mine însămi, îmi dădeam cuvântul că am să fiu cu tine tandră, supusă, plină de încredere, dar a doua zi o luam iar de la început, eram atentă la fiecare cuvânt al tău, îţi urmăream fiecare gest, ca un duşman care pândeşte din ascunziş şi nu-ţi iertam nimic: erai alesul meu şi pretindeam să întruchipezi perfecţiunea mie însămi inaccesibilă; eram mândră că izbutesc să îţi descopăr slăbiciunile, că pot fi obiectivă, dar nu îmi trecea niciodată prin minte că dragostea e cea care te face subiectiv, că o femeie care poate judeca obiectiv faptele celui de lângă ea, de bună seamă că nu-l iubeşte..."

Iar el...

"A vrut să mă determine să-mi reneg trecutul, să renunţ la vechii mei prieteni, la tot ce a fost înaintea ei, să renunţ până şi la amintiri. Era o dorinţă distructivă şi lipsită de sens, lucru pe care am încercat să i-l explic de nenumărate ori, pentru ca, în cele din urmă, să mă las păgubaş, căci orice discuţie se sfârşea cu hohote de plâns: "iar ai găsit un motiv de ceartă. Eşti prost dispus şi te răzbuni pe mine". În realitate însă, tocmai ea era sclava propriilor sale stări sufleteşti."


"Probabil că L. nu încetase să mă iubească, însă această dragoste intrase evident în acea fază când senzualitatea nu mai are nevoie de poezie, iar gelozia de camuflaj..."


"Există totuşi o deosebire între o femeie care se dezbracă pentru tine şi cea care o face de faţă cu tine, fără să-ţi acorde mai multă atenţie decât, să zicem, unui cuier aflat în preajmă."


"A scrie pentru sine nu reprezintă oare o nebunie similară cu aceea de a ţine, spre exemplu, discursuri într-o încăpere pustie?"


"Nu este nimic mai trist decât singuratatea, totuşi, izolarea e din când în când necesară: îi deplâng pe cei ce nu şi-o pot oferi niciodată şi nutresc un sentiment de suspiciune faţă de cei cărora ea nu le este necesară."


Şi eu păţesc la fel cu oamenii care nu înţeleg că am nevoie (ca de aer!) de nişte clipe de singurătate...

"-Am îndrăznit să vă deranjez pentru că nu aveţi telefon..
- Văd că ai confundat cauza cu efectul ei, îi zic. Nu am telefon tocmai ca să nu fiu deranjat!"

Despre părinţi şi copii...

" A-i răsfăţa pe copii este o treabă profund egoistă. Cei care consideră că un copil nu înţelege nimic şi , ca atare, în faţa lui poţi spune orice, dau dovadă de naivitatea pe care o atribuie copilului în cauză. Persoane incapabile în cursul anilor petrecuţi în şcoală să înveţe, măcar cât de cât, o limbă străină, uită cu desăvârşire că până la vârsta de 5 ani un copil este în stare să asimileze orice limbă, cu toată bogăţia formelor ei gramaticale."

...Şi beţie

"Se zice că ce-i în mintea omului treaz e pe limba celui beat. E adevărat şi nu-i adevărat. Dacă un om beat îţi aduce la cunoştinţă o idee scârnavă, poţi fi convins că a avut-o în minte şi pe când era treaz."



vineri, 29 octombrie 2010

De-un an întreg, în lungă dimineaţă, mă trezesc, de fapt e noapte, iubita mea - cu gândul într-altă parte!


"...Îi spuneam pe stradă că sunt scârbit de lumea asta superficială, de universul prea fad în care îşi duc unii oameni viaţa cea de toate zilele. Ştiam sigur că ea nu mă asculta, aşa făcea mereu, nu lua nimic în serios din ceea ce spuneam eu...Dădea din cap că mă ascultă, dar mintea îi era pe alte meleaguri. Da, dar aşa eram şi eu cu majoritatea oamenilor, ascultam doar începutul frazelor, dar, imediat apoi, alunecam pe tărâmul meu. Nici eu nu ştiu sigur la ce mă gândeam adesea. Uneori îmi veneau în cap imagini cu mine, dar nu mă puteam vedea într-un loc anume, ci vedeam doar stările pe care aş fi vrut să le am: uşurare şi beautitudine. Mi-era teamă de întrebarea prea des pusă de unii care îşi uită şirul povestirii :"Aşa, unde am rămas?" Nu aş fi ştiut ce să răspund, iar partenerul de "aşa-zisul dialog" ar fi rămas de-a dreptul jignit să constate că eu nu îi ascultasem deloc problemele. Nu sunt un bun ascultător, nu îmi place să dau sfaturi şi nu mă pot implica în problemele altora. Sunt "absent ca o pictură şi tot ca ea prezent", cum îi plăcea lui Teodoreanu să spună într-un roman de-al său. Numai că atunci când ea îmi vorbea, eu mă simţeam captiv în frazele ei, îi sorbeam fiecare cuvinţel pe care îl spunea. O iubeam, dar iubita mea era captivă în trecutul ei..."

marți, 26 octombrie 2010

Razboi si pace - Lev Tolstoi


Din corespondenţa lui Gustav Flaubert cu Ivan Turgheniev

"Iubite Ivan Sergheevici, îţi mulţumesc că m-ai făcut să citesc romanul lui Tolstoi. E de prim ordin! Ce pictor şi ce psiholog!"

Îmi aduc aminte de cumplitele ore de pregătire la o materie ce mi-a fost nesuferită dintotdeauna: matematica... În clasa a opta făceam pregătire la matematică şi la literatură cu tatăl meu. Nu am să înţeleg niciodată cum de lui i-au plăcut atât de mult două ştiinţe care, din punctul meu de vedere, nu au nimic în comun. Acest fragment ilustrează perfect scena din camera în care el îmi dădea lecţii, dar şi sentimentele pe care le aveam în acel moment.. (doar că eu nu sunt o prinţesă..)

"- Uite, domnişoară, triunghiurile acestea sunt asemenea, binevoieşte şi verifică triunghiul ABC...
Prinţesa se uită cu teamă în ochii bătrânului, care luceau atât de aproape de ea; pe faţa ei apăru iar roşeaţa de adineauri, se vedea bine că nu înţelegea nimic şi că se teme atât de tare, încât frica o va împiedica să priceapă ceva din explicaţiile cu care nu mai contenea tatăl ei. Zi de zi se întâmpla la fel: prinţesei i se împăienjeneau ochii şi nu mai vedea, nu mai auzea nimic şi o stăpânea un singur gând: cum ar face să scape cât mai repede din cabinetul acela şi, singură la ea în odaie, să-şi lămurească în tihnă problema. Bătrânul îşi ieşea din sărite, mutându-şi mereu din loc cu zgomot fotoliul în care şedea, făcea sforţări să se stăpânească şi să nu se înfurie, dar aproape de fiecare dată se aprindea şi spunea vorbe de ocară şi se întâmpla chiar să zvârle cât colo caietul.
Prinţesa răspunse greşit.
-Proasto! strigă prinţul, trântind caietul."



"-Pentru musafiri mi te-ai gătit aşa? Frumoasă, foarte frumoasă! Tu ţi-ai făcut pieptenătura asta nouă ca să apari în faţa musafirilor, iar eu, în faţa musafirilor, îşi spun...SĂ NU MAI ÎNDRĂZNEŞTI DE AZI ÎNAINTE SĂ-ŢI SCHIMBI TOALETA FĂRĂ ÎNVOIREA MEA!"

"Tustrei au găsit, nu ştiu unde, un urs, l-au luat cu ei în trăsură şi s-au dus în vizită la nişte actriţe. A sărit poliţia să-i potolească, dar ei au prins comisarul, l-au legat spinare la spinare cu ursul şi i-au dat drumul ursului în râu; ursul înota, şi bietul comisar pe spatele lui...
-Nostimă mutră trebuie să fi făcut, ma chere, bietul comisar, izbucni contele, prăpădindu-se de râs."

joi, 21 octombrie 2010

Dama de pică - Alexandr Puşkin


Pentru că:

"El nu va pieri, este veşnic, monumental" ( F. M. Dostoievski)

"Cel mai artistic dintre toţi scriitorii ruşi de astăzi" ( Ivan Turgheniev)

"Cel mai mare poet naţional (iar în viitor şi popular, în sensul strict al cuvântului), pentru că el este expresia cea mai deplină a orientării, a instinctelor şi cerinţelor spiritului rus în acel moment istoric.." ( F. M. Dostoievski - Literatură şi autocraţie. Ideal şi fericire)

Nuvela "Dama de pică" reprezintă culmea perfecţiunii artistice, culmea artei fantastice.


"În sfârşit se ridică, palid ca şi moartea, urcă pe treptele catafalcului şi se aplecă asupra sicriului...În clipa aceea i se păru că moarta se uită la el batjocoritor şi-i face cu ochiul"

"Pe când sta aşa, cineva din stradă i se uită pe fereastră în cameră şi se îndepărtă îndată. Peste o clipă, auzi că cineva deschide uşa camerei din faţă. Auzi un mers necunoscut: cineva venea încet, târşâindu-şi uşor pantofii. Uşa se deschise şi intră o femeie în rochie albă. Femeia albă lunecă şi se opri deodată drept în faţă: Hermann o recunoscu pe contesă!
- Am venit fără să vreau...spuse ea cu glas hotărât. Dar mi s-a poruncit să-ţi îndeplinesc rugămintea. Trei, şapte şi asul îţi pot aduce câştig, una după alta, dar cu condiţia să nu joci decât o singură carte pe zi şi după aceea să nu mai joci toată viaţa...Spunând acestea, moarta se întoarse încet, se îndreptă spre uşă şi pieri, târşâindu-şi pantofii. Hermann auzi uşa din antreu închizându-se şi văzu iar pe cineva uitându-se pe fereastră..."

"Hermann se cutremură: într-adevăr, în loc de as, în faţă avea dama de pică. În clipa aceea i se păru că dama de pică îi face cu ochiul şi-i zâmbeşte sarcastic; asemănarea extraordinară îl uimi...
- Bătrâna! strigă el îngrozit."


O poezie


Dracii


" Să mă tai de văd vreo urmă
Ce ne facem noi acum?
Ne-a ajuns vreun drac din urmă
Şi ne-a abătut din drum.

..........................................


Mulţi ca frunze toamna-n vânt,
Încotro li-i drumul oare?
Zbiară parcă-s la aman...
Se mărit-o vrăjitoare?
Îl îngroapă pe Satan?"


Către


"Mi-aduc aminte sfânta clipă:
Nainte-mi tu te-ai arătat
Vedenie ce piere-n pripă,
Al frumuseţii duh curat.


Oriunde, trudnic, pus-am pasul
În al vieţii valmăşag,
Eu auzeam sunându-ţi glasul,
Vedeam în vis chipul tău drag.

Trecut-au anii. În furtună
S-a risipit visul senin,
Uitat-am glasul tău cum sună,
Uitat-am chipul tău divin
În trist surghium, în grea uitare,
Priveam la zilele ce-mi mor,
Lipsit de crezuri, de-ncântare
De viaţă, lacrimi şi amor.


Şi-n suflet raze se-nfripă:
Şi iarăşi tu te-ai arătat,
Vedenie ce trece-n pripă,
Al frumuseţii duh curat,


Şi inima-mi piept tresare,
Şi, beată, freamătă de dor,
Şi de credinţă, de-ncântare,
De viaţă, lacrimi şi amor..."


vineri, 15 octombrie 2010

Cavalerii teutoni - Henryk Sienkiewicz

Am citit şi am recitit acest pasaj, îmi place la nebunie! Pot spune că mi-e teamă (într-un mod plăcut) de stilul lui infailibil de a descrie cele mai profunde sentimente umane, cele mai adânci gânduri, cele mai lugubre fapte...

'' Dar în fiecare clipă fulgerele luminau cu o strălucire orbitoare cerul înfricoşat şi pământul înspăimântat, şi atunci se putea vedea drumul larg care trecea printre cei doi pereţi negri ai codrului, iar pe el, la mijloc, un călăreţ singur cu calul său. Siegfried călărea aproape în neştire, cuprins de friguri. Deznădejdea care-i rodea sufletul din clipa morţii lui Rotgier, crimele săvârşite din răzbunare, remuşcările, vedeniile înspăimântătoare, frământările deznădăjduite, toate la un loc în tulburaseră cugetul mai de mult în aşa măsură, încât numai printr-o sforţare dintre cele mai mare se apăra de izbucnirea deplină a nebuniei. Uneori cugetul i se îngreuna şi i se înţepenea, încât îşi pierdea cu desăvârşire cunoştinţa, dar frigurile îl trezeau din nou.
- Mergi, mergi! îi şopti deodată o voce în ureche.
Îşi întoarse capul şi zări însăşi moartea. Avea forma unui schelet, călărind pe scheletul unui cal; ea aluneca alături albă, clămpănind din oase.
- Ai sosit? întrebă teutonul
- Am sosit! Mergi, mergi...
Dar în aceeaşi clipă băgă de seamă că pe partea cealaltă mai avea un însoţitor, cu scăriţa şeii lipită de a lui, călărind un fel de făptură ce semăna la corp cu un om, dar care avea o faţă de neom, cu un cap lunguieţ de dihanie, ascuţit şi acoperit cu un păr negru şi cu urechile ridicate în sus.
- Cine eşti? întrebă Siegfried
În loc să îi răspundă, îi arătă dinţii şi începu să mârâie surd.
Siegfried închise ochii, dar auzi îndată un clănţănit mai puternic de oase şi un glas care îi spunea acelaşi lucru la ureche:
- A sosit ceasul! Grăbeşte-te, mergi!
El răspunse:
- Merg!
Dar răspunsul acesta îi ieşi din pieptul său, îndepărtat şi îndoielnic, ca şi cum l-ar fi rostit altcineva. Apoi, împins parcă de o putere fără margini, descălecă şi luă de pe cal întâi şaua cavalerească, apoi frâul. Însoţitorii descălecară şi ei, fără să se îndepărteze nicio clipă măcar şi-l duseră spre margine codrului. Apoi, spectrul negru îi aplecă craca şi-l ajută să lege de ea capătul frâului.
- Grăbeşte-te!
Cufundat într-un somn adânc, Siegfried trecu capătul celălalt prin laţ, făcu o legătură, urcându-se pe şaua aşezată sub copac şi îşi vârî gâtul în laţ.
- Împinge şaua! Aşa, aşa!
Şaua, împinsă cu piciorul, se rostogoli, iar trupul blestemat al teutonului se bălăngăni şi se cutremură hidos.
O clipă i se păru că aude un răcnet răguşit, înăbuşit...
În clipa aceea furtuna izbucni, înteţită, cu o înverşurare fără seamăn. Rafalele de ploaie, izbite de vijelie, acopereau totul - şi, numai în răstimpul scurtelor fulgerări, se putea zări cadavrul lui Siegfried, legănat sălbatic la marginea drumului..."

joi, 14 octombrie 2010

Jurnal - Lev Tolstoi


Cam greu...

"Nu amâna pe motivul că eşti cu gândul aiurea sau de dragul unei distracţii ceea ce ţi-ai propus să faci, dimpotrivă, apucă-te de treabă imediat, chiar dacă formal. Ideile vor veni!"


"Acum trei ani mi-am petrecut iarna la Moscova şi am petrecut-o cât se poate de dezordonat, fără slujbă, fără ocupaţie, fără un ţel; am trăit astfel nu pentru că, după cum scriu mulţi, la Moscova toţi trăiesc aşa, ci pur şi simplu pentru că modul ăsta de viaţă mi-a fost pe plac".


"E trist să ştiu că mintea mea este necultivată, lipsită de precizie şi slabă (deşi maleabilă), că simţămintele mele n-au statornicie şi forţă, că voinţa mea e atât de instabilă, încât cea mai neînsemnată împrejurare dărâmă toate bunele mele intenţii, să ştiu şi să simt totodată că germenii tuturor acestor calităţi există ori au existat în mine şi că le-a lipsit doar dezvoltarea..."


Principalele mele defecte:
1. netemeinicia (înţeleg prin aceasta: nehotărâre, nestatornicie, inconsecvenţă)
2. o fire dificilă, dezagreabilă, nervozitate, un amor propriu inutil, orgoliu
3. obiceiul de a trândăvi

joi, 7 octombrie 2010

Spune-ţi oful, măi verică!


"Observ că de vreo trei luni încoace sunt trezit de diverse zgomote, de diverse persoane care pur şi simplu dau buzna în camera mea, însoţite de tot felul de întrebări stupide şi banale, cum ar fi: "ştii tu unde-mi sunt pantalonii de toamnă? Nu cumva sunt la tine în cameră?" sau "De ce ai lăsat ardeii umpluţi pe masa din bucătărie? Vrei să se strice?" În momentul acela te trezeşte la realitate un gând care-ţi spune necontenit: "Normal, nu trebuia să se întâmple şi în dimineaţa asta? Cum de nu m-am gândit?" Să nu mai vorbim de moaca mea, destul de contrariată de altfel, atunci când vede persoana respectivă în mijlocul camerei, aşteptând, chipurile, să îi dai un răspuns. Ca de fiecare dată, eu nu ştiu ce să răspund, dar nici nu vreau, de fapt, să răspund, prefer să mormăi ceva şi să îmi pun perna pe cap. Şi da, lucrul nenorocit nu se afla la mine în cameră, pantalonii de toamnă nu au văzut culoarea pereţilor mei, iar de ardei... ce să mai vorbim. După ce se lămureşte, persoana respectivă pleacă şi mă lasă iar în liniştea încăperii mele. Ehe, dar asta nu e tot...Imediat încep să îmi apară în cap tot felul de gânduri, care mă îndepărtează tot mai mult de dulcele somn, iar perna de pe cap se îngreunează tot mai mult şi totuşi nu o pot arunca cât colo. Pe hol încep iarăşi discuţii lipsite de sens, discuţii care, în miezul zilei, nu se desfăşoară în nicio încăpere din casă. Nuu, dar eu vreau să mai dorm, vreau să îmi continui visul minunat care a fost întrerupt de "pantalonii de toamnă". Adorm, în sfârşit, dar nu pentru mult timp. Afară se aude lătratul cristalin al căţelului unei vecine de la etajul doi. "Desigur, îmi spun, este ora lui de plimbare, cum de nu m-am gândit?" Simt iarăşi că mă fură somnul, dar chiar atunci sună cineva , iar persoana care m-a întrebat "unde sunt pantalonii de toamnă" deschide uşa. Este vecinul de lângă noi, a făcut gogoşi şi, drăguţul de el, a vrut să le împartă cu noi. Bineînţeles că pe hol se aude valul de mulţumiri, spus cu o intensitate destul de mare. "Nu, trebuie să adorm din nou", mă ambiţionez eu. Reuşesc, dar...soneria agasantă de la telefonul din casă începe să ţârâie. "S-o schimb dracului, fie ea a dracului!", mereu îmi spun asta, dar uit de fiecare dată când mă dezmeticesc. Imediat se aude vocea cristalină a soţiei celui cu "pantalonii de toamnă", chiar în dreptul uşii mele, dar eu, ambiţios din fire, îmi spun că voi adormi din nou. Şi reuşesc, la naiba, şi de astă dată, doar că aud vocea de bas a fiicei celui cu "pantalonii de toamnă": "Hai, bună dimineaţa!" Brusc, simt cum îmi intra ceva rece într-un loc în care nu m-aş fi aşteptat de fel..."Mda, hai ridică-te, trebuie să te trezeşti...O ruşine să dormi la ora asta.." Probabil mă credeţi nebun că am scris aceste lucruri, dar aş vrea să existe o dimineaţă în care să mă pot trezi după bunul plac, că tot nu am nicio ocupaţie. Vreau să scot capul din pernă şi să spun: "Mă, asta da somn!" Concluzia este că vreau naiba o casă în mijlocul câmpului, în care aş putea să mă trezesc la orice oră vreau şi să nu mă mai deranjeze zgomotele stridente şi întrebările absurde, căci, aşa cum spunea şi marele Shakespeare, în faimoasa tragedie - Macbeth: "la ospăţul vieţii cel mai de seamă fel este SOMNUL". Mare dreptate avea...

Unele cărţi sunt minunate!

sâmbătă, 25 septembrie 2010

Reflecţii şi maxime - F.M.Dostoievski


"Are limba lungă. Cred că poţi s-o tai şi s-o arunci la gunoi, numai că va continua şi acolo să pălăvrăgească, să tot pălăvrăgească..."

"-Ce-ai în car?
-Lemne!
-Cum aşa, prostule, aici e fân!
-Dacă ştii sigur, de ce întrebi?"

"Iubesc literatura pentru că este o manifestare a vieţii poporului, oglinda societăţii. Cine poate să formuleze ideile noi în asemenea formă ca să fie înţelese de popor, cine, oare, dacă nu literatura?"

"Orice nelinişte distruge liberatea.."

"O, viaţa este un câmp greu de parcurs, copii!"

"Frumosul este mai important decât pâinea, frumosul este mai util decât pâinea. Fără frumos, omul nu poate trăi, nici nu trebuie să trăiască, el trebuie să respingă o asemenea viaţă în care nu are ce face..."

"Când ai prea mulţi lângă tine, n-ai niciun prieten"

"Cine iubeşte prea mult omenirea, acela, în general, nu este în stare să iubească omul în particular".

"Se spune că Olea (din Adolescentul) ar fi explicat insuficient de ce s-a spânzurat...Dar eu nu scriu pentru proşti".

"Orientare! Orientarea mea este aceea pentru care nu se dau decoraţii..."

"Să nu te miri de nimic este, fireşte, un semn al prostiei, şi nu al inteligenţei"

"În loc de inimă, domnilor, aveţi o bucată din ceva foarte cazon.."

"Iertarea nu înseamnă încă justificare. În iertare se ascunde ceva mai umilitor pentru cel iertat."

"Cine nu e de acord cu voi, acela e măgar"

"Eu sunt un despot, îi urăsc pe toţi!"

"Pentru că a fost respins el, acum îi respinge el pe toţi"

"De ce te bagi cu mutra ta nespălată printre mese cu cozonaci?"

"Atât de mult a slăbit că poate pătrunde şi prin uşa închisă..."

vineri, 24 septembrie 2010

Note "Despre literatură şi artă" - F.M. Dostoievski

Din ciornele romanului "Adolescentul"

"Pentru a scrie un roman este nevoie, înainte de toate, de trăirile reale care au pătruns în inima autorului. Aici e treabă de poet. Din aceste emoţii şi impresii se dezvoltă tema, planul ansamblului armonios, închegat. Aici e deja treabă de artist, deşi artistul şi poetul se ajută reciproc şi în această privinţă şi în cealaltă, deci în ambele cazuri."

Albert Kovacs

"Romancierul vorbeşte chiar de lenea artistică - perioadă când pentru profani s-ar părea că el, creatorul, nu făcea nimic, fiind preocupat de cu totul alte lucruri decât cele ale scrisului. Dar lenea aceasta făcea parte din procesul muncii de creaţie."


Scrisoare către Mihail Dostoievski (16 august 1839, Petersburg)

"Nu sunt acum deloc liniştit, dar în asemenea zbucium interior se formează caractere deosebit de puternice".

"Caracterele poţi să le înveţi de la scriitori - cu ei am petrecut partea cea mai frumoasă a vieţii, liber şi cu multă bucurie, mai mult n-am să-ţi spun despre mine."

"Ce-ar fi făcut nişte găgăuţi bătrâni ca Racine şi Corneille în asemenea perioade? S-a dovedit totuşi că sufletele nu mor."

"Am avut şi eu clipe când am urât pe fiecare om ce-mi ieşea în cale, fie că era sau nu vinovat, privindu-l ca pe un hoţ care-mi fura, nepedepsit, viaţa. Cea mai mare nenorocire este când devii tu însuţi nedrept, rău, nesuferit şi eşti conştient de toate acestea şi nu te poţi schimba. Am trecut prin asta..."


Tot către fratele său..

"Frate, e trist să trăieşti fără speranţe...Privesc înainte şi viitorul mă îngrozeşte...Îmi spui că sunt ascuns, dar iată că deja visele mele de odinioară m-au părăsit. Acele gânduri, care prin razele lor au aprins sufletul şi inima mea, acum sunt lipsite de înflăcărare şi căldură, ori inima mea a devenit atât de aspră, ori...Mai departe mi-e groază să spun. Mă îngrozesc să spun că întreg trecutul n-a fost decât un vis de aur, pură fantezie..."

joi, 16 septembrie 2010

Umiliţi şi obidiţi - F.M.Dostoievski



"Stătuse izolată toată viaţa, nu-şi părăsise niciodată colţul. Şi, în sfârşit, însuşirea oamenilor buni la inimă moştenită, poate, de la tată-său, de a socoti mereu pe fiecare mult mai cumsecade decât este în realitate, de a-i exagera calităţile, de a se înflăcăra în aprecierea lor, însuşirea asta se resimţea la dânsa în cel mai înalt grad. Cât de greu le vine unor astfel de oameni să suporte mai târziu deziluziile! Dar şi mai greu le este când îşi dau seama că ei înşişi sunt vinovaţi. De ce, la urma urmelor, ai aşteptat de la oameni mai mult decât sunt ei în stare să îţi dea? Nu-i de mirare, aşadar, că asemenea făpturi suferă decepţii la fiece pas. Mult mai bine le-ar prii să stea liniştiţe în colţurile lor şi să nu apară niciodată în societate; am observat că ţin realmente la ungherele prin care s-au cuibărit şi că nu le displace să se izoleze într-atâta, încât aproape ajung să se sălbăticească. De altfel, Nataşa avusese de suferit multe nenorociri şi ofense."


"Nu sunt mistic şi nu cred aproape deloc în presimţiri sau preziceri. Dând cu ochii de acest bătrân, de pildă, de ce oare am avut presentimentul că în seara aceea mi se va întâmpla ceva neobişnuit?"

Pisica neagră - Edgar Allan Poe


Un fragment din povestirea "Pisica neagră"

"Şi atunci, în frenezia mea de a-i înfrunta, am izbit tare cu bastonul chiar în locul unde ascunsesem cadavrul soţiei mele. Nici nu s-a potolit ecoul loviturii, când din acea criptă i-a răspuns un glas, da, un glas întâi înăbuşit şi-ntretăiat, ca scâncetul unui copil, crescând apoi grăbit un ţipăt lung, puternic, prelung, necunoscut, neomenesc - un urlet - un răcnet de teroare şi triumf, cum doar în iad se poate auzi. Aproape leşinat, m-am rezemat nesigur de perete. O clipă, poliţiştii au stat încremeniţi, apoi multe mâini s-au năpustit spre zid şi dintr-o dată zidul a căzut. În faţa noastră se afla ţeapăn cadavrul plin de sânge închegat şi aproape putrezit, iar lângă capul soţiei mele omorâte rânjea, cu gura roşie larg deschisă, hidosul animal ce m-a împins viclean la crimă şi al cărui glas denunţător m-a dat pe mâinile călăului. Zidisem şi pisica în mormânt!"

miercuri, 15 septembrie 2010

F.M. Dostoievski (despre "Destinele civilizaţiei")


Cum este descris un visător...

"Domnilor, ştiţi oare ce este un visător? Este coşmarul Petersburgului, personificarea păcatului, o tragedie mută, misterioasă, dezolantă, sălbatică...Dacă uneori întâlniţi vreun om distrat, cu privirea tulbure, inexpresivă, cu faţa mereu palidă şi răvăşită, mereu preocupat parcă de ceva teribil de apăsător, de un lucru greu de rezolvat, uneori chinuit şi obosit de munci grele, dar care n-a făcut absolut nimic, să ştiţi că aşa arată un visător. Visătorul este întotdeauna dificil, când e prea vesel, când prea trist, când mitocan, când atent şi delicat, când egoist, când capabil de cele mai nobile sentimente.

Sunt paşnici, blânzi şi se tem să nu fie deranjaţi...

Ei preferă izolarea perfectă, se adăpostesc prin colţurile cele mai inaccesibile, ascunzându-se parcă în ei de oameni şi de lumină, iar când îi vezi pentru prima dată, îţi sare în ochi chiar ceva melodramatic.

Cu ai casei sunt posaci şi taciturni, adânciţi în sine...

Le place să citească, şi citesc tot felul de cărţi, chiar cărţi serioase, de specialitate, de obicei însă, la pagina a doua sau a treia părăsesc lectura, fiind pe deplin satisfăcuţi."

(Petersburg, 1 iunie 1847)

marți, 7 septembrie 2010

Fraţii Karamazov - F.M. Dostoievski


"Când se convinse că în sfârşit nu mai era nimeni în sală, Lise trase zăvorul, întredeschise uşa şi vârî degetul în crăpătură, închise apoi uşa brusc, strivindu-şi degetul. După câteva clipe îşi slobozi mâna din stânsoare, se apropie încet de fotoliu şi, aşezându-se în el, îşi cercetă mânioasă degetul învineţit, sub unghia căruia mustise o picătură de sânge. Îi tremurau buzele şi şoptea întruna, iarăşi şi iarăşi, pe nerăsuflate:
- Ticăloaso, ticăloaso, ticăloaso, ticăloaso!"

Povestea Gruşenkăi

"...Nu e decât o poveste, dar o poveste frumoasă. Ascultă: "A fost odată ca niciodată o femeie rea şi amarnică la suflet. Şi femeia aceea a făcut umbră pământului şi, împlinindu-i-se sorocul, a murit. Şi murind n-a lăsat după ea nicio faptă bună. Dracii au pus atunci gheara pe ea şi au aruncat-o în iazul de foc. Iar îngerul ei păzitor sta pe mal şi-şi tot frământa mintea: "Oare ce faptă bună o fi săvârşit în viaţa ei?" Şi, aducându-şi aminte, se duce el şi-i spune lui Dumnezeu:" A smuls din grădină un fir de ceapă şi l-a dat de pomană, a miluit o biată femeie săracă". "Ia firul cela de ceapă, zise Dumnezeu, şi dă-i-l să se agaţe de el şi pe urmă caută s-o tragi afară. Dacă izbuteşti s-o scapi, să vină aici, în Rai, iar dacă s-o rupe firul de ceapă, să rămână unde se află acum".
Îngerul a coborât degrabă în Iad şi a zis, întinzându-i firul de ceapă: "Apucă-te vârtos de el, femeie, şi eu am să te scot afară". Şi a început să tragă binişor de fir până ce a scos-o aproape toată din Iad. Dar ce să vezi: ceilalţi osândiţi, când au prins de veste că îngerul vrea s-o scape, s-au agăţat şi ei de ea, să-i tragă şi pe ei afară. Scorpia de femeie însă, haină cum era la suflet, a început să dea din picioare şi să urle: "Pe mine vrea să mă scoată, nu pe voi, ceapa-i a mea, nu a voastră!". Nici nu a apucat să termine şi firul de ceapă s-a rupt. Femeia a căzut în Iad şi arde şi acum în focurile Gheneei".



joi, 2 septembrie 2010

Greaţa - Jean Paul Sartre


Am citit cartea aceasta prin iunie. Aveam pe atunci o stare destul de proasta, nu puteam să privesc nimic fără un pic de suspiciune, fără un pic de tristeţe. Într-un fel, Sartre m-a ajutat să ies câteva clipe din acele stări proaste... Acum, având aceeaşi stare din iunie, încerc să găsesc o carte care să mă ajute să ies iarăşi la suprafaţă. Sunt optimistă. O voi găsi. :)

"Pentru prima oară mă simt plictisit că sunt singur. Aş vrea să vorbesc cu cineva, înainte de a fi prea târziu."

"N-ar trebui să ne emoţioneze obiectele din moment ce ele nu trăiesc. Ne servim de ele, le punem la loc, sunt utile şi nimic mai mult. Şi pe mine mă emoţionează, e ceva insuportabil..."

"Mi-am pierdut gustul de muncă, nu mai pot face nimic decât să aştept noaptea."

"Eu sunt prea calm de trei ani încoace."

Povestea drăcuşorilor care au răpit un paracliser - Charles Dickens





"-Un mormânt de Crăciun! Un cadou de Crăciun! Ho! Ho! Ho!
-Ho! Ho! Ho! repetă o voce ce părea să vină chiar din spatele său.
Gabriel s-a oprit, oarecum speriat, în timp ce-şi ducea către buze sticla din împletitura de răchită şi a privit în jur.
-A fost ecoul, spuse Gabriel, ducând din nou sticla spre buze.
-Ba n-a fost, spuse o voce gravă.
Gabriel s-a ridicat brusc şi a rămas neclintit. Privirea-i se oprise asupra unei forme care-i făcuse sângele să-i îngheţe."

Scrisoarea de dragoste - Mihail Drumeş


Câteva fragmente...

Ce credea el...

"Pentru ce toate acestea? De altfel, trebuie să o spun, mă dezgustă repede femeia. Îndată ce-i piere farmecul noutăţii, ea devine searbădă, ştearsă, ca o regină detronată. Ca să rămână pe tron, trebuie să fie dorită, dar cum se poate să doreşti pe cineva care nu mai are ce să-ţi ofere pentru bunul motiv că ţi-a oferit totul??"

Şi apoi...

"Preţul unei femei nu-l afli decât după ce-o pierzi..."


"Ei pleacă liniştiţi. Numai eu rămân neliniştit şi-mi este frică, pentru întâia oară, de mine însumi.."



joi, 26 august 2010

Aniela - Henryk Sienkiewicz


"Femeia nu îşi înşală bărbatul şi nu-l trădează, dacă el singur nu-i acela care să-i strice sau să-i calce inima în picioare, dacă n-o dezgustă ori n-o respinge prin micimea lui, prin egoismul lui, prin îngustimea vederilor, prin natura lui meschină şi mizerabilă. Deci trebuie să iubeşti ca ea să nu se simtă numai femeia ta, ci făptura cea mai scumpă pentru tine, copilul tău, prietenul tău, poart-o la sân ca să-i fie cald şi atunci poţi fi sigur de ea, atunci, cu fiecare an care trece, se va lipi tot mai mult de tine, până când o sa vă lipiţi de tot, ca gemenii siamezi. Dacă nu-i dai toate astea, o strici, o dezguşti şi se îndepărtează. Te va părăsi de îndată ce mâini mai nobile se vor întinde spre ea, căci trebuie să facă, are nevoie de căldură şi de consideraţie ca de aerul pe care-l respiră".

Verişoara Bette - Honore de Balzac



"O femeie care iubeşte este faţă de bărbatul iubit ca o somnambulă căreia un hipnotizator i-ar insufla trista însuşire de a avea conştiinţă... Pasiunea aduce forţele nervoase ale femeii până la starea extatică, în care presimţirea e ca o viziune de prezicător. Chiar şi când simte că e înşelată, o femeie nu vrea să creadă, are îndoieli, atât de mare îi e dragostea şi tăgăduieşte ceea ce i se arată prin însuşirile ei de prezicătoare. Faţă de culmile acestea, pe care le atinge dragostea, ar trebui să avem un adevărat cult".

Maidanul cu dragoste - G.M.Zamfirescu

Voi nu v-aţi temut de nimic?

"Sus, într-o ramă descheiată, era o fotografie mare, murdară de muşte. Un mort, o rudă a nu ştiu cui, un bătrân cu capul ţugui şi gura strânsă ca o pungă. Mă speriam de câte ori mă uitam la el. Aveam impresia că mă urmăreşte prin casă cu ochii lui de vulpe vicleană. Eram sigur că noaptea, când dorm, se dă jos din ramă şi se prelinge pe ziduri sau pleacă pe stradă, strigoi.

Când mâncam, mi se părea că-l aud clefăind cu gura lui fără dinţi.

Mă culcam în fiecare noapte cu un baston lângă mine, hotărât să-i crăp capul bătrânului, cum s-o da jos din ramă. Tresăream în întuneric la cel mai mic zgomot. Adormeam târziu şi-l visam când şarpe, când câine turbat, fugind după mine. Mă dezmeticeam la ziuă, lac de sudoare, cu dinţii clănţănind de spaima din vis. Dar bătrânul cu capul ţugui era în ramă. Mă ameninţa parcă: "acum că nu te-am prins, dar la noapte pun sigur mâna pe tine şi nu mai scapi!" Scoteam limba la el. Nu mă dam jos din pat până nu se scula mama. Bănuiam că mai e un bătrân cu capul ţugui sub pat şi mi-era frică să nu mă prindă de picior".


"Mă întristam tot aşa de repede şi fără rost. Aşteptam să se întâmple ceva, să năvălească un ins pe uşă cu o veste rea. Mă nelinişteam că tata n-a venit de la fabrică. Mă obseda ideea că s-a întâmplat ceva cu tata - cu el sau altcineva, cu un om, cu mai mulţi".

duminică, 15 august 2010

Masa umbrelor - Ionel Teodoreanu

Să luaţi aminte! :)

"Când omul e tânăr, adică nebun, baia e un drum spre femeie, iar când omul e bătrân, adică înţelept, femeia e un drum spre baie.."


"Mamă, de ce miroase mai frumos la tutungeria lui domnu Iacob, decât la cofetăria lui domnu Tulfli?
A răspuns palma mamei pe obraz. Deci roş, n-am mai stăruit în cercetarea acestor legi".

O bunică răuţă..:)

"-Un greier, bunico. Îl auzi? Unde-o fi cântând?
-În capul tău de bostan, berechetule! "


"După ce luna s-a împlinit (ce-i mai zice şi de miere), bărbatul prea îndulcit şi-a adus aminte de acreala vinului şi-a oftat a crâşmă.."

"Dreg cu vin pe cei care au scăpat de apă!"

"Mai mult visează decât gândeşte".


"Cumpăraţi mărţişoare toţi cei care aveţi femei şi copii: adică absurd. Şi cine nu are? Căci altminteri aţi fi siniştri, o, fraţii mei dragi!"


"Boală de muiere, mai bine îneacă-ţi şi tu acreala într-un kil de vin, decât să verşi atâta oţet".


"Partea femeiască stropeşte cu oţet crâşma bărbatului, căci mâna ei, croită pentru păcatul dinspre măr, nu pricepe păcatul dinspre struguri".

Masa umbrelor - Ionel Teodoreanu

Pentru că nu mă pot sătura de Ionel Teodoreanu.. Fragmentul acesta este amuzant şi-mi aduce aminte de un episod din copilăria mea..

"Numai că îndată am uitat de toate minunăţiile din pricina babelor. Erau atât de multe (şi toate la fel!), încât îmi zăpăceau numărătoarea. Mai văzusem eu babe, dar nu ca atunci. Una e copacul din ogradă, iar alta e pădurea. Aşa erau babele acolo, cu obraz galben, zbârcit ca miezul de nucă verde, cu buzele scufundate, cu câlţi ca mucegaiul şi cu ochi de curcă, spălăciţi, lăcrimoşi, clipicioşi. Mestecau mereu ca broaştele ţestoase când le dai salată verde, băteau mătănii şi uneori îşi făceau semne între ele.
-Mamă (am zis eu cu glas tare, încălcând porunca tăcerii), babele ale urâte sunt mamele lui domnu Mortu ?
Cred că mama mi-a pus mâna pe gură cum făcea şi cu ceasornicul deşteptător când îl apuca sunatul, fulgerându-mă cu o neuitată privire..."


Femeia

"1. Nu înţeleg cum poate suporta nasul unui om civilizat mirosul de doagă fermentată, de fum rânced de şoarec şi de usturoi al cârciumei.
Răspund: nici eu. Aşa e!
2. Nu înţeleg cum un om nuanţat şi sensibil poate căuta promiscuitatea îmbâcsită a cârciumei, participând la ritualul ei primitiv şi la stridenţele ei periferice.
Răspund: nici eu. Aşa e!
3. Nu înţeleg exaltarea poetică a unui fenomen toxicologic (beţia) practicat de cei mai ordinari oameni, în decorul consacrat al decreptitudinei.
Răspund: nici eu. Aşa e!
4. Dar dramele? Dar crimele?Dar răspunderea eredităţii? Cârciuma e un salt spre cimitir.
(Aşa e! Aşa e! Aşa e! )
-Atunci, spuse femeia de porţelan luminat, am dreptate!
-Indiscutabil! (recunoşti şi-i săruţi cele patru degete delicate)
-Şi totuşi bărbatul se duce la cârciumă..Nu pricep!
(Aşa e! Nimeni nu pricepe absurdul altuia...)"




Desţelenire - Ivan Turgheniev

Mie mi se potriveşte...

"Tristeţea care-l cuprinsese provenea din sentimentul pe care-l încearcă melancolicii şi visătorii când sunt siliţi să părăsească locul unde au trăit o vreme; oamenilor cu caracter dinamic şi temperament sanguin le este necunoscută această senzaţie..."


"Să fie dorinţa de a părea originală sau numai vorbărie goală sau mândrie? Pare mai curând mândrie. Nu poate răbda nici cea mai mică bănuială...Nu suferă gândul că cineva ar putea s-o judece greşit...Ciudată fata!"

duminică, 8 august 2010

Razboi si pace - Lev Tolstoi

Visul unui muribund...

"Adormi. Visă că era culcat în aceeaşi cameră în care se afla în realitate, dar că nu era rănit, ci sănătos. O mulţime de oameni de tot felul, indiferenţi, lipsiţi de importanţă îi trec prinţului Andrei prin faţă. Prinţul Andrei îşi dă seama că toate acestea sunt nimicuri şi că el are alte griji mai însemnate, dar stă mai departe de vorbă cu ei, uimindu-i prin cuvinte de duh, vorbe goale însă. Treptat, pe nesimţite, toate aceste persoane încep să dispară şi toată grija lui se rezumă la problema închiderii uşii. Se ridică, se îndreptă spre uşă să tragă zăvorul şi s-o încuie. Porneşte spre uşă, se grăbeşte, dar picioarele nu i se urnesc, iar el ştie că nu va izbuti să încuie uşa. O chinuitoare frică îl cuprinde. Şi frica aceasta este frica de moarte: dincolo de uşă stă ceva. Ceva neomenesc - moartea - se împinge în uşă, şi uşa trebuie ţinută. El se agaţă de uşă şi-şi încordează ultimele puteri, dar de închis uşa nu se mai poate închide acum şi nici măcar ţine pe loc, căci forţele lui sunt slăbite.
Încă o dată acel ceva împinge uşa din afară. O ultimă supraomenească şi zadarnică sforţare, iar amândouă canaturile uşii se deschid fără zgomot. Acel ceva intră şi acel ceva e moartea. Şi prinţul Andrei moare...Dar, în aceeaşi clipă când în vis murea, prinţul Andrei îşi aduse aminte că doarme, în aceeaşi clipă în care murea se lupta cu sine şi se trezi.
- Da, moartea a fost. Eu am murit şi m-am deşteptat. Da, moartea e deşteptarea."

marți, 20 iulie 2010

Masa umbrelor - Ionel Teodoreanu

O descriere minunată...

"Cu toate acestea, în casa bunicilor mei am simţit întotdeauna nevoia să notez ceea ce era chiar sub ochii mei. Acolo am găsit tinereţea ca o zmeură în pădure. Vechimea albă a bunicilor (fum), uitarea casei lor rămasă într-un altădată, tăcerea cu motan, nepot şi tic-tac a ambianţei lor au fost cea dintâi oglindă a tinereţii mele. Nicăieri, alături de nicio fată, de nicio bucurie, de niciun entuziasm şi de nicio nebunie, n-am fost mai curat tânăr decât alături de ei. Îmi era bine în casa bunicilor, atât de bine că uneori eram trist. În acele clipe simţeam că moartea e un nor oprit acolo, că-i ninge pe bunici cu fiecare tic-tac al pendulei negre şi că aceeaşi îi va acoperi. Şi că odată cu moartea lor, tinereţea mea îşi va pierde nu numai oglinda, dar şi realitatea cea mai limpede..".





Despre literatură

"Literatura, pentru cel care o are în sânge, nu e altceva decât un mod de a trăi. A renunţa la literatură ar fi însemnat pentru mine a renunţa la cea mai substanţială şi veridică formă a vieţii mele"




Despre nemulţumirile omului

"Iubite cititor,
Dacă plouă torenţial tocmai când ţi-ai scos la plimbare costumul nou- nouţ, blestemi mişălnicia cerului, gândindu-te la plăcerea dumitale potrivnică, nu la setea pământului îndestulată. Iarna, când viscolul îţi dă senzaţia reumatică a scheletului inclus în carnea dumitale cu palton blănit, tânjeşti după căldura anotimpului caiselor, pe care însă ai afurisit-o în fierbânţeala trenului cu care evadai din oraş, ducându-te spre munte, chiar astă vară. Eşti mereu nemulţumit, iubite cititor, găsind în orişice clipă şi în fiece epocă o îndreptăţire a creţurilor de pe fruntea dumitale".




"Ce-a găsit unul în cutremur"

"În noaptea cutremurului mi s-a întâmplat un lucru tare ciudat. Stam într-un bloc, la etajul al şaptelea. Adormisem în patul meu. M-am deşteptat (incredul) ca pe un vapor în uragan. Câteva secunde m-am rostogolit pe duşumele, laolaltă cu lucrurile odăii, fără să pricep nimic. Apoi am urlat, căci blocul cu zece etaje umbla prin spaţiu, legănându-se. Am înţeles că e cutremur de pământ, văzându-mi moartea. Acoperit de sudoare rece, am uitat tot, dar absolut tot: viaţa mea,părinţii, femeile, prietenii, duşmanii, proiectele - tot. Şi n-am găsit în prăpastia uitării mele decât nişte vorbe uitate din copilărie...
- L-ai găsit, ca mulţi alţii, pe "Tatăl nostru carele eşti în ceruri", am spus.
Acela a tăcut, închis în amintirea (şi pudoarea) unei taine intransmisibile. Îşi regăsise sufletul. (Aşa l-au regăsit mulţi, dar s-au grăbit să-l piardă iarăşi)".

duminică, 11 iulie 2010

Aici o sa gasiti fragmente din cartile pe care le-ati citit sau pe care intentionati sa le cititi...