De-un an întreg, în lungă dimineaţă, mă trezesc, de fapt e noapte, iubita mea - cu gândul într-altă parte!

"...Îi spuneam pe stradă că sunt scârbit de lumea asta superficială, de universul prea fad în care îşi duc unii oameni viaţa cea de toate zilele. Ştiam sigur că ea nu mă asculta, aşa făcea mereu, nu lua nimic în serios din ceea ce spuneam eu...Dădea din cap că mă ascultă, dar mintea îi era pe alte meleaguri. Da, dar aşa eram şi eu cu majoritatea oamenilor, ascultam doar începutul frazelor, dar, imediat apoi, alunecam pe tărâmul meu. Nici eu nu ştiu sigur la ce mă gândeam adesea. Uneori îmi veneau în cap imagini cu mine, dar nu mă puteam vedea într-un loc anume, ci vedeam doar stările pe care aş fi vrut să le am: uşurare şi beautitudine. Mi-era teamă de întrebarea prea des pusă de unii care îşi uită şirul povestirii :"Aşa, unde am rămas?" Nu aş fi ştiut ce să răspund, iar partenerul de "aşa-zisul dialog" ar fi rămas de-a dreptul jignit să constate că eu nu îi ascultasem deloc problemele. Nu sunt un bun ascultător, nu îmi place să dau sfaturi şi nu mă pot implica în problemele altora. Sunt "absent ca o pictură şi tot ca ea prezent", cum îi plăcea lui Teodoreanu să spună într-un roman de-al său. Numai că atunci când ea îmi vorbea, eu mă simţeam captiv în frazele ei, îi sorbeam fiecare cuvinţel pe care îl spunea. O iubeam, dar iubita mea era captivă în trecutul ei..."

Razboi si pace - Lev Tolstoi

Din corespondenţa lui Gustav Flaubert cu Ivan Turgheniev

"Iubite Ivan Sergheevici, îţi mulţumesc că m-ai făcut să citesc romanul lui Tolstoi. E de prim ordin! Ce pictor şi ce psiholog!"

Îmi aduc aminte de cumplitele ore de pregătire la o materie ce mi-a fost nesuferită dintotdeauna: matematica... În clasa a opta făceam pregătire la matematică şi la literatură cu tatăl meu. Nu am să înţeleg niciodată cum de lui i-au plăcut atât de mult două ştiinţe care, din punctul meu de vedere, nu au nimic în comun. Acest fragment ilustrează perfect scena din camera în care el îmi dădea lecţii, dar şi sentimentele pe care le aveam în acel moment.. (doar că eu nu sunt o prinţesă..)

"- Uite, domnişoară, triunghiurile acestea sunt asemenea, binevoieşte şi verifică triunghiul ABC...

Prinţesa se uită cu teamă în ochii bătrânului, care luceau atât de aproape de ea; pe faţa ei apăru iar roşeaţa de adineauri, se vedea bine că nu înţelegea nimic şi că se teme atât de tare, încât frica o va împiedica să priceapă ceva din explicaţiile cu care nu mai contenea tatăl ei. Zi de zi se întâmpla la fel: prinţesei i se împăienjeneau ochii şi nu mai vedea, nu mai auzea nimic şi o stăpânea un singur gând: cum ar face să scape cât mai repede din cabinetul acela şi, singură la ea în odaie, să-şi lămurească în tihnă problema. Bătrânul îşi ieşea din sărite, mutându-şi mereu din loc cu zgomot fotoliul în care şedea, făcea sforţări să se stăpânească şi să nu se înfurie, dar aproape de fiecare dată se aprindea şi spunea vorbe de ocară şi se întâmpla chiar să zvârle cât colo caietul.

Prinţesa răspunse greşit.

-Proasto! strigă prinţul, trântind caietul."

"-Pentru musafiri mi te-ai gătit aşa? Frumoasă, foarte frumoasă! Tu ţi-ai făcut pieptenătura asta nouă ca să apari în faţa musafirilor, iar eu, în faţa musafirilor, îşi spun...SĂ NU MAI ÎNDRĂZNEŞTI DE AZI ÎNAINTE SĂ-ŢI SCHIMBI TOALETA FĂRĂ ÎNVOIREA MEA!"

"Tustrei au găsit, nu ştiu unde, un urs, l-au luat cu ei în trăsură şi s-au dus în vizită la nişte actriţe. A sărit poliţia să-i potolească, dar ei au prins comisarul, l-au legat spinare la spinare cu ursul şi i-au dat drumul ursului în râu; ursul înota, şi bietul comisar pe spatele lui...

-Nostimă mutră trebuie să fi făcut, ma chere, bietul comisar, izbucni contele, prăpădindu-se de râs."

Dama de pică - Alexandr Puşkin

Pentru că:

"El nu va pieri, este veşnic, monumental" ( F. M. Dostoievski)

"Cel mai artistic dintre toţi scriitorii ruşi de astăzi" ( Ivan Turgheniev)

"Cel mai mare poet naţional (iar în viitor şi popular, în sensul strict al cuvântului), pentru că el este expresia cea mai deplină a orientării, a instinctelor şi cerinţelor spiritului rus în acel moment istoric.." ( F. M. Dostoievski - Literatură şi autocraţie. Ideal şi fericire)

Nuvela "Dama de pică" reprezintă culmea perfecţiunii artistice, culmea artei fantastice.

"În sfârşit se ridică, palid ca şi moartea, urcă pe treptele catafalcului şi se aplecă asupra sicriului...În clipa aceea i se păru că moarta se uită la el batjocoritor şi-i face cu ochiul"

"Pe când sta aşa, cineva din stradă i se uită pe fereastră în cameră şi se îndepărtă îndată. Peste o clipă, auzi că cineva deschide uşa camerei din faţă. Auzi un mers necunoscut: cineva venea încet, târşâindu-şi uşor pantofii. Uşa se deschise şi intră o femeie în rochie albă. Femeia albă lunecă şi se opri deodată drept în faţă: Hermann o recunoscu pe contesă!

- Am venit fără să vreau...spuse ea cu glas hotărât. Dar mi s-a poruncit să-ţi îndeplinesc rugămintea. Trei, şapte şi asul îţi pot aduce câştig, una după alta, dar cu condiţia să nu joci decât o singură carte pe zi şi după aceea să nu mai joci toată viaţa...Spunând acestea, moarta se întoarse încet, se îndreptă spre uşă şi pieri, târşâindu-şi pantofii. Hermann auzi uşa din antreu închizându-se şi văzu iar pe cineva uitându-se pe fereastră..."

"Hermann se cutremură: într-adevăr, în loc de as, în faţă avea dama de pică. În clipa aceea i se păru că dama de pică îi face cu ochiul şi-i zâmbeşte sarcastic; asemănarea extraordinară îl uimi...

- Bătrâna! strigă el îngrozit."

O poezie

Dracii

" Să mă tai de văd vreo urmă

Ce ne facem noi acum?

Ne-a ajuns vreun drac din urmă

Şi ne-a abătut din drum.

..........................................

Mulţi ca frunze toamna-n vânt,

Încotro li-i drumul oare?

Zbiară parcă-s la aman...

Se mărit-o vrăjitoare?

Îl îngroapă pe Satan?"

Către

"Mi-aduc aminte sfânta clipă:

Nainte-mi tu te-ai arătat

Vedenie ce piere-n pripă,

Al frumuseţii duh curat.

Oriunde, trudnic, pus-am pasul

În al vieţii valmăşag,

Eu auzeam sunându-ţi glasul,

Vedeam în vis chipul tău drag.

Trecut-au anii. În furtună

S-a risipit visul senin,

Uitat-am glasul tău cum sună,

Uitat-am chipul tău divin

În trist surghium, în grea uitare,

Priveam la zilele ce-mi mor,

Lipsit de crezuri, de-ncântare

De viaţă, lacrimi şi amor.

Şi-n suflet raze se-nfripă:

Şi iarăşi tu te-ai arătat,

Vedenie ce trece-n pripă,

Al frumuseţii duh curat,

Şi inima-mi piept tresare,

Şi, beată, freamătă de dor,

Şi de credinţă, de-ncântare,

De viaţă, lacrimi şi amor..."

Cavalerii teutoni - Henryk Sienkiewicz

Am citit şi am recitit acest pasaj, îmi place la nebunie! Pot spune că mi-e teamă (într-un mod plăcut) de stilul lui infailibil de a descrie cele mai profunde sentimente umane, cele mai adânci gânduri, cele mai lugubre fapte...

'' Dar în fiecare clipă fulgerele luminau cu o strălucire orbitoare cerul înfricoşat şi pământul înspăimântat, şi atunci se putea vedea drumul larg care trecea printre cei doi pereţi negri ai codrului, iar pe el, la mijloc, un călăreţ singur cu calul său. Siegfried călărea aproape în neştire, cuprins de friguri. Deznădejdea care-i rodea sufletul din clipa morţii lui Rotgier, crimele săvârşite din răzbunare, remuşcările, vedeniile înspăimântătoare, frământările deznădăjduite, toate la un loc în tulburaseră cugetul mai de mult în aşa măsură, încât numai printr-o sforţare dintre cele mai mare se apăra de izbucnirea deplină a nebuniei. Uneori cugetul i se îngreuna şi i se înţepenea, încât îşi pierdea cu desăvârşire cunoştinţa, dar frigurile îl trezeau din nou.

- Mergi, mergi! îi şopti deodată o voce în ureche.

Îşi întoarse capul şi zări însăşi moartea. Avea forma unui schelet, călărind pe scheletul unui cal; ea aluneca alături albă, clămpănind din oase.

- Ai sosit? întrebă teutonul

- Am sosit! Mergi, mergi...

Dar în aceeaşi clipă băgă de seamă că pe partea cealaltă mai avea un însoţitor, cu scăriţa şeii lipită de a lui, călărind un fel de făptură ce semăna la corp cu un om, dar care avea o faţă de neom, cu un cap lunguieţ de dihanie, ascuţit şi acoperit cu un păr negru şi cu urechile ridicate în sus.

- Cine eşti? întrebă Siegfried

În loc să îi răspundă, îi arătă dinţii şi începu să mârâie surd.

Siegfried închise ochii, dar auzi îndată un clănţănit mai puternic de oase şi un glas care îi spunea acelaşi lucru la ureche:

- A sosit ceasul! Grăbeşte-te, mergi!

El răspunse:

- Merg!

Dar răspunsul acesta îi ieşi din pieptul său, îndepărtat şi îndoielnic, ca şi cum l-ar fi rostit altcineva. Apoi, împins parcă de o putere fără margini, descălecă şi luă de pe cal întâi şaua cavalerească, apoi frâul. Însoţitorii descălecară şi ei, fără să se îndepărteze nicio clipă măcar şi-l duseră spre margine codrului. Apoi, spectrul negru îi aplecă craca şi-l ajută să lege de ea capătul frâului.

- Grăbeşte-te!

Cufundat într-un somn adânc, Siegfried trecu capătul celălalt prin laţ, făcu o legătură, urcându-se pe şaua aşezată sub copac şi îşi vârî gâtul în laţ.

- Împinge şaua! Aşa, aşa!

Şaua, împinsă cu piciorul, se rostogoli, iar trupul blestemat al teutonului se bălăngăni şi se cutremură hidos.

O clipă i se păru că aude un răcnet răguşit, înăbuşit...

În clipa aceea furtuna izbucni, înteţită, cu o înverşurare fără seamăn. Rafalele de ploaie, izbite de vijelie, acopereau totul - şi, numai în răstimpul scurtelor fulgerări, se putea zări cadavrul lui Siegfried, legănat sălbatic la marginea drumului..."

Jurnal - Lev Tolstoi

Cam greu...

"Nu amâna pe motivul că eşti cu gândul aiurea sau de dragul unei distracţii ceea ce ţi-ai propus să faci, dimpotrivă, apucă-te de treabă imediat, chiar dacă formal. Ideile vor veni!"

"Acum trei ani mi-am petrecut iarna la Moscova şi am petrecut-o cât se poate de dezordonat, fără slujbă, fără ocupaţie, fără un ţel; am trăit astfel nu pentru că, după cum scriu mulţi, la Moscova toţi trăiesc aşa, ci pur şi simplu pentru că modul ăsta de viaţă mi-a fost pe plac".

"E trist să ştiu că mintea mea este necultivată, lipsită de precizie şi slabă (deşi maleabilă), că simţămintele mele n-au statornicie şi forţă, că voinţa mea e atât de instabilă, încât cea mai neînsemnată împrejurare dărâmă toate bunele mele intenţii, să ştiu şi să simt totodată că germenii tuturor acestor calităţi există ori au existat în mine şi că le-a lipsit doar dezvoltarea..."

Principalele mele defecte:

1. netemeinicia (înţeleg prin aceasta: nehotărâre, nestatornicie, inconsecvenţă)

2. o fire dificilă, dezagreabilă, nervozitate, un amor propriu inutil, orgoliu

3. obiceiul de a trândăvi

Spune-ţi oful, măi verică!

"Observ că de vreo trei luni încoace sunt trezit de diverse zgomote, de diverse persoane care pur şi simplu dau buzna în camera mea, însoţite de tot felul de întrebări stupide şi banale, cum ar fi: "ştii tu unde-mi sunt pantalonii de toamnă? Nu cumva sunt la tine în cameră?" sau "De ce ai lăsat ardeii umpluţi pe masa din bucătărie? Vrei să se strice?" În momentul acela te trezeşte la realitate un gând care-ţi spune necontenit: "Normal, nu trebuia să se întâmple şi în dimineaţa asta? Cum de nu m-am gândit?" Să nu mai vorbim de moaca mea, destul de contrariată de altfel, atunci când vede persoana respectivă în mijlocul camerei, aşteptând, chipurile, să îi dai un răspuns. Ca de fiecare dată, eu nu ştiu ce să răspund, dar nici nu vreau, de fapt, să răspund, prefer să mormăi ceva şi să îmi pun perna pe cap. Şi da, lucrul nenorocit nu se afla la mine în cameră, pantalonii de toamnă nu au văzut culoarea pereţilor mei, iar de ardei... ce să mai vorbim. După ce se lămureşte, persoana respectivă pleacă şi mă lasă iar în liniştea încăperii mele. Ehe, dar asta nu e tot...Imediat încep să îmi apară în cap tot felul de gânduri, care mă îndepărtează tot mai mult de dulcele somn, iar perna de pe cap se îngreunează tot mai mult şi totuşi nu o pot arunca cât colo. Pe hol încep iarăşi discuţii lipsite de sens, discuţii care, în miezul zilei, nu se desfăşoară în nicio încăpere din casă. Nuu, dar eu vreau să mai dorm, vreau să îmi continui visul minunat care a fost întrerupt de "pantalonii de toamnă". Adorm, în sfârşit, dar nu pentru mult timp. Afară se aude lătratul cristalin al căţelului unei vecine de la etajul doi. "Desigur, îmi spun, este ora lui de plimbare, cum de nu m-am gândit?" Simt iarăşi că mă fură somnul, dar chiar atunci sună cineva , iar persoana care m-a întrebat "unde sunt pantalonii de toamnă" deschide uşa. Este vecinul de lângă noi, a făcut gogoşi şi, drăguţul de el, a vrut să le împartă cu noi. Bineînţeles că pe hol se aude valul de mulţumiri, spus cu o intensitate destul de mare. "Nu, trebuie să adorm din nou", mă ambiţionez eu. Reuşesc, dar...soneria agasantă de la telefonul din casă începe să ţârâie. "S-o schimb dracului, fie ea a dracului!", mereu îmi spun asta, dar uit de fiecare dată când mă dezmeticesc. Imediat se aude vocea cristalină a soţiei celui cu "pantalonii de toamnă", chiar în dreptul uşii mele, dar eu, ambiţios din fire, îmi spun că voi adormi din nou. Şi reuşesc, la naiba, şi de astă dată, doar că aud vocea de bas a fiicei celui cu "pantalonii de toamnă": "Hai, bună dimineaţa!" Brusc, simt cum îmi intra ceva rece într-un loc în care nu m-aş fi aşteptat de fel..."Mda, hai ridică-te, trebuie să te trezeşti...O ruşine să dormi la ora asta.." Probabil mă credeţi nebun că am scris aceste lucruri, dar aş vrea să existe o dimineaţă în care să mă pot trezi după bunul plac, că tot nu am nicio ocupaţie. Vreau să scot capul din pernă şi să spun: "Mă, asta da somn!" Concluzia este că vreau naiba o casă în mijlocul câmpului, în care aş putea să mă trezesc la orice oră vreau şi să nu mă mai deranjeze zgomotele stridente şi întrebările absurde, căci, aşa cum spunea şi marele Shakespeare, în faimoasa tragedie - Macbeth: "la ospăţul vieţii cel mai de seamă fel este SOMNUL". Mare dreptate avea...

Unele cărţi sunt minunate!