Pauperizarea sufletului

Ce spunea o femeie..

"În plimbările mele neinteresante, rutinate, dădeam peste oameni cu stări de spirit mult mai întunecate decât ale mele. Asta mă făcea să mă simt un pic mai bine.
Era frig, de abia îmi mai simţeam picioarele în cizmele care mă strângeau tot mai mult, aşa că am hotărât să intru în singura bodegă deschisă în acel moment în mititelul oraş. Înăuntru puţea, chiar aşa puţea, a vin stricat, a vomă uscată şi a ţigări. Mirosul mă dezgusta profund, dar mi-era prea frig ca să nu profit de căldura din interiorul barului. Călcam cu grijă, deoarece podeaua era plină de mizerie, iar cizma mi se lipea de aceasta. Înăuntru nu erau decât câţiva beţivi notorii, cu hainele slinoase şi acre, barba un pic crescută, se vedea că nu au mai păşit în casele lor de vreo două zile bune. La una din mese se auzea o discuţie în contradictoriu despre Băsescu şi Iliescu, discuţie combinată în larma muzicii şi a vinului ieftin. Unul dintre beţivi dădea cu pumnul în masă şi striga că pe el Iliescu l-a salvat din sărăcie, celălalt îl ridica pe Băsescu până la porţile Raiului. În altă parte erau doi inşi, pe la vreo treizeci de ani, care îşi făceau planuri măreţe despre cum or să urce ei pe Everest la vara. Toate detaliile erau bine puse la punct şi chiar îşi scriau pe foiţe ce trebuie să cumpere şi să îşi bage în rucsacuri. Celălalt dădea cu sticla în masă şi spunea că el este în stare să îndure frigul, deşi se vedea de la o poştă că nu păşise niciodată pe vreo cărare simplă de munte. Mi-am întors spatele în silă, din fericire pentru mine niciun beţiv nu mă remarcase, aşa că puteam să stau liniştită într-un colţ. M-am dus la barman şi i-am cerut o bere, eu însămi fiind o beţivă tristă. Îi criticam adesea pe alţii, aveam momente în care mă simţeam superioară, cel puţin eu nu stăteam două zile în şir în faţa unor sticle de bere. Mă ameţeam cât să mă simt bine, apoi plecam încetişor spre casă. Doar ştiam ce mă aşteaptă şi acolo..Mi-am luat berea, fără însă să o mai pun în pahar, şi m-am mutat în cel mai întunecat colţ al barului, privindu-i cu milă şi curiozitate pe ceilalţi de lângă mine. Nu aveam stare, doream să plec cât mai repede de acolo, dar mă gândeam întruna la frigul din încăperea mea, la foamea ce avea să mă cuprindă şi la remuşcările pe care le aveam. Mi-am băut repede berea şi m-am ridicat cu zgomot. Un betiv s-a întors şi m-a privit cu ochii avizi şi cu un zâmbet sardonic. Mi s-a facut scârbă de el, nu înţelegeam cum poate să vrea ceva de la mine, când hainele i se lipeau pe corp de atâta sudoare, îmbâcseală şi fum de ţigară. Cămaşa desfăcuta dezvăluia un piept roşu, ca de cocoş, cu pielea tăbăcită, foarte groasă. Probabil credea că privirea lui mă aţâţă, şi că nu îmi provoacă repulsie. M-a întrebat dacă nu cumva doresc să beau o bere cu ei. I-am spus cât se poate de rece că nu doresc şi m-am îndreptat maşinal către uşă. S-a înclinat aidoma unui domn, doar atât mai rămăsese din el, din toată mizeria alcoolului ce îl învăluia, câteva gesturi de om bine educat. La ieşirea din bar am dat nas în nas cu un alt beţiv. Acesta era de fapt unul mai ascuns: înşira câte 10 beri pe seară, dar nu arăta niciodată că ar fi ameţit. Doar stătea într-un colţ şi privea oamenii, exact cum făceam eu mereu. L-am întrebat ce face şi mi-a spus zâmbind că face mai bine decât mâine. Exact aşa! Fiecare cu ale lui, aşa suntem toţi. I-am zâmbit şi eu şi mi-am văzut de drum. Frigul se mai lăsase un pic şi am simţit pe vârful nasului cum se topea un fulg de nea. Mdea, venise şi prima zăpada..."

(sfârşit de decembrie, 2011)

Prostia din metrou

Merg aproape zilnic cu metroul şi întâlnesc tot felul de oameni. În niciun loc din lume nu am mai multe gânduri amuzante şi observaţii chinuitoare pe care aş vrea să le fac cuiva din faţa, stânga sau dreapta mea. Astăzi, spre exemplu, am văzut o tânără foarte înaltă, o girafă, aş putea spune. Nu vreau să se ofenseze acum toate tinerele înalte, o numesc aşa fiindcă se comporta exact ca o girafă, căreia nu îi pasă dacă rupe o creangă atunci când trece pe lângă ea. Fata era foarte bine făcută, pasul îi era greu şi apăsat, iar tunsoarea, în stil bărbătesc, îi făcea faţa şi mai prelungă. Modă chic, ca să nu spun şic, cu ştrampi groşi, în diverse culori, minijup din lână, o haină scurtă, vintage, fular imens şi, bineînţeles, rucsac în spinare, marca emo, ştiţi şi voi la ce mă refer: dungi răzleţe cu carioca, insigne cu tot felul de frustrări omeneşti şi ciucurei. N-am nimic cu acest stil, dar nu pot să mă abţin să nu fac câteva comentarii răutăcioase, dar realiste, despre modul în care ne comportăm, cel mai adesea aiurea. Cum spuneam, în staţia Tineretului, staţie pe care eu o consider de-a dreptul inutilă, pentru că aproape nimeni nu se dă jos sau se urcă în metrou, domnişoara cu pricina şi-a văzut o compatrioată. În acel moment, pentru ea nu a mai contat faptul că metroul era ticsit de oameni, iar bietele fiinţe abia se ţineau de bare. S-a urnit din loc cu rapiditatea unei vite în drumul spre fân! Normal că a deranjat pe toată lumea din calea sa şi, culmea nesimţirii, s-a oprit exact în mijlocul culoarului, ea nu avea nevoie să se ţină de bare, putea să ridice uşor mâna spre tavanul metroului, atunci când acesta mai cotea. Lângă ea era o mamă cu o fetiţă ce abia cred că împlinise 3 ani. Sporovăind cu vecina ei, Girafa nu şi-a dat seama că trupul ei, marele, a ămpins fetiţa de tot în bara de protecţie. Mama acesteia a rămas trăznită şi nu a mai apucat decât să-şi tragă încet fetiţa din strâmtoarea Girafei, privind apoi uimită către aceasta. Bineînţeles că Girafa nu a priceput nimic, discuţia despre Club Z era mult mai interesantă...Picioarele erau îndepărtate pe toată lăţimea culoarului, iar glasul strident deranja pe toată lumea.
Mă gândesc serios să scriu o carte despre gândurile pe care le am în metrou. Sunt chinuitor de amuzante de cele mai multe ori, metroul e un loc minunat pentru idei minunate! Într-o seară jur că o să mă urc şi o să merg pe ruta Pipera-Berceni (că-i mai frumoasă şi mai familiară). Atunci e mai puţină lume, dar destulă pentru observaţiile mele, şi o să îmi pun carneţelul pe genunchi şi o să scriu tot ce o să îmi treacă prin capul ăsta. Până atunci trebuie să găsesc o metodă de a scrie chiar şi atunci când metroul e plin, pe la orele 4, 5 sau 6. Păcat că nu mă pot înregistra, n-aş vrea să îi sperii pe cei din jurul meu cu "vocile" mele futile..

Fragmente din nuvelele lui Ivan Bunin

...Şi îmi amintesc de nopţile de la B., atunci când stăteam cu părinţii pe scările casei, iar aerul era călduţ. Picioarele îmi erau întotdeauna pline de praf.. Îmi plăcea să păşesc pe strada prafuită, neasfaltată, prin iarba uscată sau abia plouată...Mi-e dor de serile cu greier, de cacao cu laptele pe care îl cumpăram de la nea Anghel. Mi-e dor de serile în care stăteam cu tanti Cuţa şi o ajutam să taie pătrunjel şi să îl pună în borcane. Şi de răbdarea pe care o aveam, de trăitul în prezent...

"În întunericul cald şi înăbuşitor din casă un greiere ţârâie şovăielnic în sobă, parca-ar sta să asculte cu luare-aminte...Muştele bâzâie somnoroase în tavan..Bătrânul şade în întuneric, gârbovit, mut. La ce s-o fi gândind?"

Iarna la ţară

"Încet se luminează de ziuă. O zi mohorâtă, întunecoasă, viscolul nu se mai domoleşte. Troienele de sub fereastră au ajuns până aproape de geamuri, se înalţă spre acoperiş, iar în odaie stăruie o penumbră stranie, palidă. Deodată, de pe acoperiş, se rostogolesc cu zgomot câteva cărămizi. Vântul a darânat un coş. E un semn rău..."

"Dar din nou vuietul viforniţei îl învăluie într-o toropeală ciudată.Tuşeşte tot mai încet, tot mai rar, ţipeşte alene, ca şi cum s-ar cufunda într-un spaţiu fără margini...Şi din nou, prin somn, simte ceva sinistru. Aude..Da, nişte paşi! Paşi grei undeva deasupra tavanului. Într-o clipă, K. se dezmeticeşte, dar paşii grei se aud limpede şi acum..Grinda tavanului scârţâie..

-Iakov Petrovici! spuse el

-Cum? Ce? întrebă el.

-Să ştiţi că umblă cineva deasupra noastră.

- Cine umblă?

- Păi ia, ascultaţi!

I.P. ascultă cu luare-aminte: umblă cineva?

- Da de unde, aşa e întotdeauna, e vântul, zice el în cele din urmă căscând. Da fricos mai eşti, frate! Mai bine hai să dormim.

Într-adevăr, câte nu s-au vorbit, câte nu s-au scornit despre paşi din ăştia care se aud deasupra tavanului. Mai ales într-o noapte urâtă ca asta!"

O poezie :)

Iubire - Al. Vlahuţă

Cumplite-s nopţile de iarnă,

Şi lungi de nu se mai sfârşesc

În urletele vijeliei

Sunt glasuri cari mă bocesc,

Şi mi-e urât, mi-e dor, mi-e jale,

Şi întunericul de-afară

Îmi face casa mai ursuză,

Singurătatea mai amară.

S-a luminat de ziuă, nu e

Ţipenie de om pe stradă,

Ale mele-s cele dintâi urme

În valurile de zăpadă,

Sunt ameţit de neodihnă,

În gând spui versuri latineşti,

Şi, după fiecare strofă,

Mă întreb dacă mă mai iubeşti..

Ceaţa

"- Şi era frig, mă Ţucă! Era prin noiembrie, ştii şi tu vremea aia închisă, cu umbră mică de ceaţă...Mergeam şi priveam cum îmi ieşeau aburi din gură. Paşii mei se auzeau ciudat pe strada părăsită, plină de frunze veştede şi cleioase. Ştii, Ţucă, cum e zgomotul de ceaţă? Toate sunetele se aud cu totul şi cu totul neobişnuit. Mai vedeam în faţă doar un alb-gri şi mi se făcuse frică puţin, iar picioarele îmi alunecau pe acele frunze moarte. O cioară urla chiar deasupra capului meu.

-Ho, că s-o găsi şi pentru tine ceva, dar mai aşteaptă să treacă ceaţa asta!

Da, măi Ţucă, începusem să-mi duc mâinile la gură şi să suflu cu căldura din trupul meu peste ele, când am auzit un pâsâit în spatele meu. M-am întors, dar nu am văzut nimic. Mi s-a părut ciudat pentru că recunoscusem vocea lui Ştefan. Clară şi puternică, într-un pâsâit.

-Ştefan, am spus eu tare, te-ai pitit în ceaţă, mă?

Nu mi-a răspuns nimeni, dar ceaţa începuse să se mai destrame oleacă, iar paşii parcă nu se mai auzeau aşa macabru. Ştiam că auzisem vocea lui Ştefan, aşa că m-am mai uitat încă o dată în spate, dar nu era nimeni, nimeni, nici măcar un animal.

Ţucă, apoi mi-ai apărut tu în minte. Cât puteam să te iubesc pe atunci, eram bolnav. Vorbeam cu tine în gând, iar tu îmi ştiai cele mai plăcute sau mai urâte gânduri ale mele. Îmi mai dădeai câteodată câte un sfat răzleţ, dar întotdeauna vocea ta era răutăcioasă, aşa cum erai tu de fapt..Adică nu răutăcioasă în adevăratul sens al cuvântului, dar plină de ea, de parcă tu ai fi ştiut tot.

Am simţit apoi cum din nas mi se scurgea un lichid, care cădea cu repeziciune pe haină şi fular. De mult timp îmi tot spuneam că trebuie să rezolv problema cu sinusurile care se desfundau tocmai atunci când mi-era lumea mai dragă sau în momentele în care nu voiam să mai fiu sclavul corpului meu cotidian, uite, ca atunci când mergeam pe stradă şi mă gândeam la tine.

Mi-am scos batista plin de nervi şi mi-am suflat nasul. Pe batistă a rămas un lichid transparent, foarte clar.

-Mda!

De data aceasta, vocea nu mi s-a mai auzit ca într-un burlan. Ceaţa a dispărut brusc aşa cum a venit.

Ţucă, frigul îmi pătrundea prin haine, dar eu tot te căutam pe stradă. Speram c-ai să vii în spatele meu şi c-ai să mă strigi, iar apoi c-ai să mă îmbrăţişezi. Niciodată, Ţucă, nu s-a întâmplat asta, şi degeaba mă plimbam eu.

Într-un târziu am ajuns şi acasă. Lângă sobă mă aştepta ibricul cu ceai. Felicia avusese grijă să găsesc ceaiul fierbinte. Afară se înnoptase de-a binelea, iar copacul din faţa ferestrei începea să-şi mişte crengile alene.

A sunat telefonul, Ţucă, şi am răspuns. Era Gelu. Mi-a spus, cu vocea lui răguşită, că Ştefan a murit acum o oră. Am închis şi eu. Ceva îmi apăsa prea tare pieptul, dar mintea mi s-a dus iară la tine, Ţucă. Voiam să fii lângă mine, să mă îmbrăţişezi. Voiam să simt mirosul dulce al părului tău, pentru că ştiam că el m-ar fi liniştit. Dar noi nu suntem într-un roman, Ţucă. Iar eu am râs când tu ai plecat plângând de lângă mine. Prea târziu..."

(decembrie, 2011)

Despărţirea

"- Haide, îţi chem un taxi. Nu-i bine să te duci pe frigul ăsta pe jos, mai ales că eşti şi răcită, a spus el, uitându-se cu milă la ea.

- Cheamă-l tu, ştii bine că nu îmi place să vorbesc la telefon, a răspuns ea cu vocea întretăiată.

- Vezi? De aia nu ne-am fi înţeles noi deloc. Nu te schimbi tu aşa uşor, rămâi cu nebuniile tale, aşadar.

...

- Gata, vine în 3 minute. Repede, nu? a râs el

- Foarte bine, a îngânat ea, uitându-se către păduricea din faţă.

Deodată a simţit cum o apucă frigul si că a pus stăpânire tot mai mult pe corpul ei bolnav. Nu avea ce să facă, nu avea cum să i se împotrivească în vreun fel, iar trupul i se mişca tot mai tare sub episoade de tremurături. Pesemne el a văzut-o aşa neputincioasă şi i s-a făcut milă de ea. Fără să stea pe gânduri, şi-a descheiat haina şi a tras-o înceţişor spre el. A pus-o să stea chiar în dreptul pieptului său şi a început să o strângă tare în braţe. Ea îi simţea braţele puternice în jurul ei, dar nu a mai avut niciun fel de putere să se dea înapoi. Şi-a cufundat şi mai mult capul în piept, ţinându-şi strâns braţele în jurul lui. El o strângea la rândul lui şi îi mângâia încetişor părul cârlionţat.

Nu peste mult timp, faţa fetei s-a umplut de lacrimi calde, iar întregul trup a început să îi tremure, însă de data asta sub impulsul unui plânset sacadat.

- Te iubesc cum n-am iubit pe nimeni! a mai apucat ea să spună printre lacrimile care îi invadaseră întreaga faţă.

El nu i-a răspuns, doar o ţinea strâns, ca nu cumva să îi scape din îmbrăţişare.

Taxiul sosi, iar el atunci i-a dat  repede drumul din braţe, spunându-i cu glas hotărât:

- Hai, suie-te! Doar nu vrei să ne aştepte 10 ore..

Fără nicio putere, ea s-a urcat în maşină. Lacrimile îi curgeau pe haină, iar obrazul încă mai purta parfumul iubitului.

- Îl iubesc, îl iubesc! spunea o voce din sinea ei.

A mai privit o clipă în spate şi l-a văzut cum intră încet pe poartă. N-a ştiut sigur dacă a văzut bine, printre atâtea lacrimi, dar i s-a părut că el şi-a dus mâna în dreptul ochilor ca apoi să se şteargă repede.

- Vă simţiţi bine?a  întrebat-o taximetristul. Nu mai plângeţi, domnişoară, are balta peşte, o să vedeţi dumneavoastră, i-a mai spus el cu un zâmbet fad."

http://www.youtube.com/watch?v=MxK-_Q6VeZU

Fratele

O istorisire reala

''...Tocmai ce mă pregăteam să închid bagajul în care erau hainele fratelui meu, când am auzit telefonul. Era o bună prietenă, mă sunase să se asigure dacă mai sunt în viaţă. Ştia că am trecut prin mai multe necazuri în ultima vreme şi se tot îngrijora să nu fac vreun lucru prostesc. Eu ce puteam să îi spun la telefon? I-am spus că mă simt bine, numai că mi-aş fi dorit să-l văd pe fratele meu. Tocmai ce îmi spusese să nu mă mai deranjez să vin până la el. Aşa era el, se îngrijea întotdeuna de sănătatea mea. Prietena din telefon mi-a sugerat că mai bine aş pleca la el, decât să stau iarăşi singură acolo în apartament. Am hotărât să plec până la urmă, şi aşa îi pregătisem hainele dinainte pentru că voiam să i le calc la el acasă. Îl mai ajutam câte puţin că, de când îi murise soţia, nu prea avea cine să îi mai spele hainele, să îi mai gătească sau să îi facă un pic de ordine în casă. Am luat valiza şi am plecat către el. Nu locuiam la o distanţă chiar atât de mare. Am luat tramvaiul cu numărul 4 şi am ajuns imediat. Când am sunat la uşa lui, mi-a deschis un pic uimit. Mi-a spus că m-am deranjat degeaba şi că nu îi place că mă comport cu el de parcă ar fi invalid. A râs apoi ca să îmi facă pe plac. Între timp, s-a îndreptat către capanea şi şi-a aprins o tigară din acea cu fumul parcă prea gros. Mi s-a plâns că nu mai găseşte nimic interesant la televizor. "Deh, ce să-i faci, Ilie, nu mai avem noi răbdare să mai privim ceva", i-am spus. "Da ce, că nu suntem aşa bătrâni!", mi-a răspuns el, uitându-se la mine posomorât. Mi-am scos şi eu o ţigară, dar am preferat să mă duc să o fumez pe balcon. Nu voiam să îi mai fac şi eu fum în casă. Poate că , într-adevăr, aveam şi eu prea multa grija pentru el. Bineînţeles că a sărit cât colo când a auzit că mă duc pe balcon. Am râs, dar m-am dus totuşi afară. Voiam să mai stau la aer; era un aer călduţ şi curat de octombrie. După ce am terminat ţigara, am dat să ies de pe balcon, însă, chiar atunci, un sentiment greţos mi-a invadat întregul trup, iar un fior rece mi-a străbătut întreaga piele. Din senin, o voce din capul meu a început să îmi şoptească monoton: "Fii atentă, fratele tău o să moară acuş!" Am păşit pragul tremurând ca varga şi l-am privit cum stătea liniştit pe canapea. Nu părea că are ceva. Era liniştit. M-am aşezat lângă el. Chiar atunci am văzut cum îşi duce mâna dreaptă spre frunte şi s-a şters de parcă picuri mulţi de apă îi invadau întregul chip. M-am ridicat degrabă şi m-am dus în bucătărie să îi ud o batistă. Când m-am întors spre el, am văzut cum întregul corp i se lăsase pradă unui tremur subtil, rece. M-am grăbit să îi şterg fruntea, însă el mi-a luat mâna şi mi-a sărutat-o, spunându-mi că îl cocoloşesc prea mult. "Te cocoloşesc pentru că te iubesc!", am apucat să îi mai spun. Mi-a zâmbit, apoi imediat privirea i s-a schimbat într-una pe care eu nu o ştiam. Ilie, fratele meu, nu mai era prezent, iar ochii căpătaseră aspectul de "gol abisal", cum îmi plăcea mie să numesc acest fenomen. Nu mai ştiu cum de am reuşit să ies pe uşă şi să urlu în gura mare că Ilie se stinge. Vecina din faţa apartamentului său a ieşit şi m-a intrebat ce s-a întâmplat. I-am spus că fratele meu moare, dar ea a început să râdă şi să îmi spună că Ilie n-are nimic, că e sănătos tun. Am luat-o de mână şi am condus-o în apartament. Nu am putut să mă apropii de pat, am preferat să mă sprijit de dulapul de lângă uşă. Cele ce se derulau în faţa mea parcă nu erau verosimile şi încercam să înţeleg cum de s-a întâmplat asta într-un timp atât de scurt. Ştiam că într-unul din sertare sunt nişte lumânări pe care i le mai adusesem eu mai demult cu pomeni. Instinctiv mi-am dus mâna în acel sertar şi am scos o lumânare pe care am aprins-o imediat. Stăteam aşa dreaptă în faţa uşii, cu lumânarea lipită de mine şi plângeam în tăcere. Clipa despărţirii venise brusc, şi numai sentimentul acela groaznic mă anunţase că ceva se va întâmpla cu el. Mi-era frică, voiam să îl ţin de mână, dar nu puteam. Tanti Neli, vecina, s-a ridicat brusc de pe pat şi mi-a smuls lumânarea din mână: "N-auzi că nu moare? Ce-ai?" Nu puteam să fac nimic decât să plâng. Privirea mi s-a dus iarăşi către locul în care se afla fratele meu. L-am văzut cum se uită foarte atent în colţul tavanului. Am atenţionat-o şi pe vecină, iar ea, punându-se în genunchi, l-a întrebat uşor: "Ilie, ce ai? Ce vezi tu în colţul ăla?" Nu a mai apucat să ne spună nimic. Un zâmbet luminos i-a invadat întreaga faţă, iar un firicel de sânge, curgând dintr-un colţ al gurii, ne-a răspuns în locul lui. Murise. Murise cu acel zâmbet neomenesc pe faţă..."

Mulţumesc doamnei Nuţi

Eroii Revoluţiei, Bucureşti, noiembrie 2011

http://www.youtube.com/watch?v=cygCVlsL2mI&list=FL-6YxVqfEUNchU_jZrDnHag&index=156&feature=plpp_video

Trenul (un simplu fragment)

"...Şi trenul mergea monoton, iar afara picura şi era frig. O clipă m-am uitat în stânga mea, iar naşul m-a întrebat: Domnişoară, biletul? I-am strecurat nişte bani, iar el mi-a spus să mă duc liniştită în compartiment. Oboseala îmi cuprinsese tot corpul, am adormit, iar muzica din urechi nu înceta să se mai oprească...Afară ploua necontenit, căldura din tren mă invada simplu. Deşi nu voiam decât să dorm, un sentiment de nelinişte mă cuprindea tot mai mult din nou şi am simţit gustul amar în gură şi tremurul subtil al maxilarului. Iarăşi nu mai sunt stăpână pe mine..Iarăşi plâng pentru mine, iar trenul continuă ritmul lui care mă purta încet spre casă. Acum nu mai sunt femei vesele lângă mine care pleacă în vacanţă la munte, sunt doar eu şi nu am aprins lumina în compartiment. Pietre pe piept, dar ajung acasă..."

Altele

Un personaj...

Ce faci atunci când nu vrei să trăieşti în superficialitate, doar ca să arăţi lumii că ţi-ai făcut o familie şi ai mers mai departe? Nu crezi în absolut şi în mizeriile (pentru că aşa le numesc ei) mizeriile descrise de autori în romane? Adică dragostea pe care nu o simţi atunci când îţi faci o familie de dragul de a o face, ca să nu fii singur. Cum rămâne cu aceste suflete care au simţit lucruri pe care nu poţi sa le descrii atât de uşor, de fapt, pe care nu le poţi descrie deloc! Nu pot şi NU VREAU să trăiesc o viaţă fadă! Deja simt că nu mai simt nimic! Nu vreau să îmi moară sufletul, pentru că pot să iubesc enorm şi pot să strig, fără să îmi fie ruşine, că iubesc până uit de mine!!!! Am acest sentiment înfipt adânc şi îmi vine să râd de oamenii care nu l-au cunoscut şi s-au dedicat numai plăcerilor carnale. Ce înseamnă asta? Asta înseamnă să iubeşti un om? Să te ajute doar să atingi plăcerea supremă?? Nu, nu!!! Pentru mine nu! Ador privirea, o ador! Vreau să vorbesc, vreau să strig, vreau să îmi strig iubirea, dar nu am cum...
Nu am înţeles de ce am simţit...A murit şi simt că nu pot să respir! A murit (în sens metaforic)! Nu pot să vorbesc, dar îmi vine să muşc din carnea mea, îmi vine să zbier, îmi vine să înnebunesc! Nu pot să fiu o superficială şi să trăiesc doar de dragul de a mă reproduce. Şi aud discuţii: sunt nişte prostii, o să vezi că o să ai o familie şi nu o să te mai gândeşti la absolut. Oamenilor, dar voi chiar nu aţi simţit? Pentru că dacă simţi asta, cu siguranţă nu ai cum să mai fii cu cineva în mod superficial! Te urăsc Camil Petrescu!!! Cu absolutul tău! Mint, nu te urăsc, dar te-am înţeles...Într-un fel nu vreau asta, vreau să fiu o indolentă, un animal indolent, să trăiesc doar ca să cumpăr biberoane din Carrefour şi să calc cămăşi! Aş vrea asta, ca să nu mai am gândurile astea!! Nu înţelegi că mă sufoc? Când mă duc să îmi pun un pahar cu apă, mintea vorbeşte numai prostii...Vreau să fiu o femeie cu ochii goi! Nu vreau să mă mai leg de detalii...Vreau să cumpăr biberoane şi atât! Să pot să îmi odihnesc mintea cu problemele cotidiene, să nu mai am stări febrile din cauza gândurilor...Mă sufoc! Mă doare! Nu e corect!

Să fii emotiv, să nu fii niciodată prezent în prezent, ăsta e un lucru odios..Eşti un suflet pierdut, pe care nu îl poate salva nimeni. Văd salvarea doar în aceşti patru pereţi verzi, îmi vine să nu mai ies de aici în lumea asta goală, în lumea asta în care eu nu am loc, pentru că mă gândesc la sentimente învechite, care nu îşi mai au rostul. Nu înţeleg de ce nu pot fi niciodată mulţumită de nimic, de ce nu pot fi fericită cu adevărat! Chiar aşa? Sunt o prizonieră? Dacă aş avea curajul, aş face-o, aş scăpa de chin, dar nu am, aşa că mă rog să se întâmple ceva curând. Aşa ceva nu se mai poate! Secolul asta e prea urât, prea vulgar pentru acest suflet curat! Şi cred asta, pentru că aşa e! Ar trebui să mă opresc, aş scrie multe, dar mă opresc şi poate-i mai bine..

Însemnări din subterană - F.M. Dostoievski

Mă regăsesc foarte mult în scrierile lui, în tot ce descrie, în anumite personaje...

"Mi-am născocit aventuri şi mi-am inventat o viaţă pentru a trăi cât de cât. De câte ori nu mi s-a întâmplat, de exemplu, să mă supăr aşa, fără niciun motiv, şi doar ştii şi singur că nu aveai de ce să te superi cu adevărat. Toată viaţa am fost împins să fac asemenea pozne, aşa că, în cele din urmă, am început să nu mă mai pot stăpâni..."

"În general am fost mereu singur. Acasă, în primul rând, cel mai mult citeam. Voiam să îmi înăbuş prin senzaţiile exterioare tot ceea ce clocotea permanent în interiorul meu. Iar dintre senzaţiile exterioare eu aveam numai posibilitatea lecturii. Lectura, desigur, ajuta mult, mă emoţiona, îmi făcea plăcere şi mă chinuia. Dar, din când în când, mă plictisea îngrozitor."

(E greu pentru persoanele visătoare şi întotdeauna în căutare de absolut să trăiască în prezent, să fie mulţumite de clipele verosimile pe care le aşteaptă/visează cu ochii deschişi tot timpul. Îmi amintesc un episod din trecut..Deşi eram lângă omul din gândurile mele, omul pe care îl iubeam, iar cadrul era aidoma celui visat de mine de atâtea ori, adică seară frumoasă, prieteni dragi alături, discuţii amuzante, oraş feeric şi priviri pline de dorinţe, mintea meu zbura către altă seară, alte momente, alte atingeri, alte priviri, dar consumate tot cu el. El era lângă mine, dar îl iubeam mai mult pe cel din gândurile mele, pe acel EL imaginat.)

"Dar câtă iubire, Doamne, câtă iubire înduram în aceste visuri ale mele, în aceste mântuiri între frumos şi sublim, deşi era vorba de o iubire fantastică, deşi nu se aplica în realitate niciodată la nimic omenesc, era aşa de mare iubirea aceasta, că mai apoi, în realitate, nici nu mai simţeam nevoia să o aplic cumva, era un lux mult prea de prisos."

Nu mai ştiu ce înseamnă "viaţa vie"...

"De fapt, nu o uram chiar aşa de tare când alergam prin cameră şi o priveam prin crăpătura din paravan. ÎMI ERA ÎNSĂ INSUPORTABIL DE GREU CĂ SE AFLĂ AICI. Voiam ca ea să dispară. Doream linişte, să rămân singur în subterană. Lipsit de obişnuinţă, "viaţa vie" mă apăsa aşa de tare, că mi-era greu până şi să respir.."

Fragment

" - Măi, Ţucă, ce faci tu acolo?

- Cum adică ce fac? Uite, cică mi-am făcut şi eu o viaţa! a zis ea zâmbind.

- Aşa-i? Căutai tu viaţa asta, ai vrut tu să nu mai depinzi de nimeni şi te vedeai şi o preafericită, i-a zis el cu glas piţigăiat.

- Preafericită nu mă vedeam, a încercat ea să se explice, dar ştiam că dacă o să pot să mă dezlipesc de nişte stări şi locuri dragi, o să pot să mă mai ridic un pic, să mai ies la suprafaţă.

-Ce copilă eşti! O copilă!

- De ce râzi? Întotdeauna ai fost aşa, nu ai avut încredere în mine. Un lucru e sigur, nu sunt preafericită, nici fericită, dar am un sentiment plin şi curat...Câteodată mă trezesc plângând singură acolo, între pereţii aia..Şi nimeni nu ştie, dar nu mai e nimeni să intre în cameră şi să mă întrebe de ce am lacrimi în ochi, de ce nu pot să îmi vindec tristeţea, de ce aleg să nu fiu fericită. Consideri că e o copilărie?

- Ahahahaha, eşti o copilă, nu ştii nimic!

-Mda, numai asta ştii să îmi spui, dar uită-te un pic la tine. Eu cred că eşti mai copil decât sunt eu. Puteam să îţi spun eu mai multe, dar îmi este drag zâmbetul tău atotştiutor, îmi este dragă privirea ta superioară, felul în care te uiţi la ceilalţi de parcă ai zice: ce cretini!

-Pun pariu că te uiţi în oglindă când plângi, nu?

- Nu am cum să nu râd! Da, fac asta des! Şi ştii de ce? Ştii cât de curate sunt acele lacrimi şi cum îmi înfrumuseţează faţa? Şi atunci când plâng cu disperare şi se aude doar glasul meu între acei pereţi, mă uit în oglindă. Frumoasă-i femeia când plânge!

-Frumoasă... dar proastă!

- Eşti un cumplit, nu se poate discuta cu tine! Îmi amintesc de tine când erai bun şi arătai că îţi pasă şi de ceilalţi. Ai venit spre mine trimfător şi îmi zâmbeai atât de frumos. Hainele îţi veneau bine pe corp. Cred că a fost singura seară în care nu m-ai criticat şi în care nu ai râs de mine.

- Nu-mi aduc aminte!

- Normal! Nici nu trebuie! Lasă-i pe visători să-şi amintească! a spus ea. Auzi, vezi că plec! Îmi pare rău că ai văzut în mine o copilă superficială. Puteam să te ţin în braţe....mult.

- Ah, o întrerupse el, îmi frângi inima! Nu mai vorbi aşa!  a râs el, dând cu piciorul în podea. Trezeşte-te, Ţucă, nu suntem într-un roman!

- Nu mai vreau să te mai aud!

Copila a plecat plângând, dar el a rămas sclavul zâmbetului fals, plin de răutate. S-a mai uitat un pic după ea, apoi a plecat să-şi vadă de viaţa lui..." (august, 2011)

Edgar Poe (ador!)

"-Tu nu m-ai iubit, dar să ştii că acea pe care în viaţă ai urât-o, în moarte o vei adora.."

"Când mi-am ridicat ochii, am văzut că B. se afla de faţă. Nu a rostit o vorbă, iar eu pentru nimic în lume n-aş fi spus un cuvânt. Fiori de gheaţă mă străpungeau...Privirile mele arzătoare căzură pe chipul ei..."

De două mii de ani - Mihail Sebastian

"Sunt obosit de mine, sunt ostenit de ea."

"E cald, apa de ceai sforăie în ceainic, butucul de stejar uscat trosneşte în foc. Ferestrele sunt albe de zăpadă şi am impresia că suntem amândoi tare departe, într-un bordei de munte, surprinşi de o avalanşă care ne-a tăiat toate drumurile de întoarcere. Un moment mă întreb dacă n-am să mă ridic de la locul meu şi n-am să mă duc spre M. s-o iau în braţe şi să o sărut. Ne privim multă vreme unul pe altul, ca-n jocurile de copii, când pui rămăşag să nu clipeşti. Închid ochii şi mă întreb fără răspuns: da? nu?"

Calvarul - Alexei Tolstoi

"Era vremea în care dragostea, sentimentele bune şi sănătoase erau socotite vulgare şi învechite. Fetele tinere îşi tăinuiau nevinovăţia ca pe o ruşine, bărbaţii ascundeau faptul că erau credincioşi soţiilor. Spiritul de distrugere era socotit de bun gust, iar neurastenia, dovadă de rafinament...Oamenii îşi născoceau vicii şi pervesiuni numai ca să nu pară fără niciun haz. Aşa era Petersburgul în 1914.." (Aşa e Bucureştiul în 2011)

Un cuib de nobili - I. S. Turgheniev

Sentiment cunoscut...

"După ce stinsese lumânarea, multă vreme privi în juru-i şi-l cuprinseră gândurile triste. Încerca sentimentul, cunoscut de orice om care a fost nevoit să mâne pentru întâia oara într-o casă nelocuită de mult. I se părea că întunericul ce-l învăluia din toate părţile nu se putea obişnui cu noul locatar. Parcă şi pereţii casei erau uimiţi..."

O poezie...

Iar tu îţi mai aminteşti de nopţile singuratece, de plimbările solitare din micul oraş? De melancolie, de fiori, de tristeţe şi totuşi de zâmbetul suav de pe chip? De liniştea aceea profundă, de steluţele de zăpadă, de plânsul în mijlocul parcului, de cerul roşiatic? De căldura ce-mi invada adesea trupul? Dar liniştea? Dar tăcerea?

Joc de iarnă (Ionel Teodoreanu)

Oraşul era acelaşi

Exact.

Halucinant de intact.

Vitrinele toate,

Gălbui luminate,

La fel desuete şi decolorate.

Pe străzile goale

Aceleaşi! cu umbră în ele şi şoaptă ferită părechi provinciale.

Alene ningea,

Dar cădea cu vechimi noua nea,

Turbure, sură, deasă,

Ninsoarea sporea îmbulzită, lânoasă

Din ea.

Iarna în alb mătăsos ca în raclă-o mireasă.

Copii

Clădeau un om de omăt cu vrăbii în pumni şi în glasuri zurlii.

Lunar

Omul creştea bulbucat şi cu ochi ca de zar.

De ce

Îmi vine deodată atâta pustiu de melancolie?

Ai cui sunt? Ai mei?

Genunchii aştia grei?

Iată-mă alb ca o navă în ceaţă,

Ivit în oglindă, faţă în faţă.

Cine e omul acesta nins?

M-am scuturat de omăt,

Dar nimic nu cădea fumuriu

De pe fiinţa nălucă, pe pragul pustiu

Eram eu - nu nins -

Singur, bătrân, învins.

Neauzit de încet,

Moartea clădise din mine un om de omăt...

Arta conversaţiei - Ileana Vulpescu

"Are o strălucire..." îşi zise A. şi i se aprinse privirea, "strălucirea pe care o capătă fiecare corp când se ştie iubit", trase el concluzia, uitându-se avid la ea.

Îl apucă un fel de iritare...

Familiar, nu?

"La început ai să-l urăşti, ai să-l scoţi din rândul oamenilor, pe urmă are să-ţi devină indiferent şi n-ai să mai cheltuieşti niciun sentiment pe el, şi mai pe urmă, ai să te uiţi la el cum de fapt trebuie să ne uităm la fiecare semen al nostru când începem să-l considerăm prin prisma unui singur sentiment: înţelegerea."

"Nu sunt o fiinţă ascunsă, dar nici expansivă. Nu sunt mizantroapă, dar nici nu iubesc oamenii cu frenezie, iar sufletul nu mi-l pun pe masă-n faţa nimănui."

"Dacă ar fi întrebat-o cineva de ce plângea, n-ar fi ştiut să spună. Aşa i se întâmpla de fiecare dată când o apuca plânsul. Nu ştia să spună de ce. Fiindcă ea nu plângea niciodată pentru un motiv anume. Erau momentele când, într-un sinopsis al amărăciunii, îşi vedea etalată toată viaţa. Nu ura atunci pe nimeni, nu se compara cu nimeni, dar simţea nevoia să dea ceva afară din sufletul ei, ceva ce nu mai încăpea."

"-De ce nu vrei tu să te iubeşti cu mine? Spune-mi!

- Ca să mă iubesc cu dumneavoastră ar trebui mai întâi să vă iubesc.

- Şi de ce n-ai putea să mă iubeşti? Fiindcă nu sunt frumos?

-Nuu. Vă admir profesional atât de mult, că până la urmă cred c-aş fi făcut ca majoritatea femeilor: m-aş fi îndrăgostit de şeful meu direct.

- Şi atunci? în glasul lui era o nerăbdare plină de speranţă. Şi atunci de ce nu?

- Fiindcă vă e prea dragă puterea.

- Şi ce e rău în asta?

- Când ai pus mâna pe putere, cel mai greu lucru este să fii drept!"

(Bărbatul şi femeia, înainte de a fi atât de bine delimitaţi pe sexe, sunt oameni şi asta complică mult sfera lor erotică; sfera asta nu poate fi pură decât la dobitoace şi mă întreb dacă şi la ele n-o fi şi altceva mai subtil. Eu am un trup ciudat, nu vibrează decât la impulsuri venite de la cap, impulsuri care nu suportă bruiajul nici unei reticenţe, deci am un trup ciudat, care trebuie făcut să vibreze, fiindcă la fâlfâiri strict endocrine este imun).

"Nu-mi place să-mi plângă nimeni pe umăr, mai ales bărbaţii însuraţi. Nimic nu mi se pare mai indecent decât confidenţele pe care un bărbat le face unei femei despre altă femeie. Indecent e prea puţin spus, insalubru, promiscuu."

"Nu pot iubi oamenii în sufletul cărora nu-ncape principiul egalităţii. Nu pot iubi oamenii care cred că totul li se cuvine doar lor. Nu pot iubi oamenii cărora le place să umilească."

Câteva pasaje din minunatele nuvele ale lui Alexei Tolstoi

Aventurile lui Nevzorov sau Ibykus

"Serată bufă de avânt tineresc, de creaţie futuristă. Se produc patru genii. Versuri. Discursuri. Asaltul geniilor. Torent de idei. Hohote. Răcnete. Politică. În încheiere, bacanală generală. "

"N. era supărat şi nu prea dispus la vorbă. A.G. stătea tăvălită în patul răvăşit, învelită cu plapuma până în nas. Nu mai aveau ţigări. Soba era neîncălzită.

- Mi-ai păpat jumătate din bani, se plânse contele. Din cauza ta mi-am pierdut tot idealismul. Scuză-mă, dar până acum n-am mai întâlnit o asemenea paţachină nesătulă!"

Emigranţii

"Madame Marie, madame Vera şi madame Lilly duceau o viaţă de trândăvie. Dormeau până la zece dimineaţa, apoi rămâneau nepieptenate, în pijamale de mătase, la cafeaua de dimineaţă, fumând ţigări. Uneori se plimbau, dar de cele mai multe ori şedeau tolănite sub cei doi tei bătrâni din faţa scării de piatră. Grădina era lăsată în paragină, pe răzoare creşteau buruieni. În timp ce ştergea farfuriile la fereastră, Ninette B. se întreba adesea de ce aceste trei iepe zdravene se tem atât de mult să se murdărească pe mâini. Femeile, cu braţele goale sub ceafă, trândăveau privind întruna norii. Nu-şi cârpeau niciodată ciorapii, dacă se rupeau, îi aruncau pe unde se nimerea, rochiile zăceau împrăştiate prin toată casa".