Altele

Un personaj...

Ce faci atunci când nu vrei să trăieşti în superficialitate, doar ca să arăţi lumii că ţi-ai făcut o familie şi ai mers mai departe? Nu crezi în absolut şi în mizeriile (pentru că aşa le numesc ei) mizeriile descrise de autori în romane? Adică dragostea pe care nu o simţi atunci când îţi faci o familie de dragul de a o face, ca să nu fii singur. Cum rămâne cu aceste suflete care au simţit lucruri pe care nu poţi sa le descrii atât de uşor, de fapt, pe care nu le poţi descrie deloc! Nu pot şi NU VREAU să trăiesc o viaţă fadă! Deja simt că nu mai simt nimic! Nu vreau să îmi moară sufletul, pentru că pot să iubesc enorm şi pot să strig, fără să îmi fie ruşine, că iubesc până uit de mine!!!! Am acest sentiment înfipt adânc şi îmi vine să râd de oamenii care nu l-au cunoscut şi s-au dedicat numai plăcerilor carnale. Ce înseamnă asta? Asta înseamnă să iubeşti un om? Să te ajute doar să atingi plăcerea supremă?? Nu, nu!!! Pentru mine nu! Ador privirea, o ador! Vreau să vorbesc, vreau să strig, vreau să îmi strig iubirea, dar nu am cum...
Nu am înţeles de ce am simţit...A murit şi simt că nu pot să respir! A murit (în sens metaforic)! Nu pot să vorbesc, dar îmi vine să muşc din carnea mea, îmi vine să zbier, îmi vine să înnebunesc! Nu pot să fiu o superficială şi să trăiesc doar de dragul de a mă reproduce. Şi aud discuţii: sunt nişte prostii, o să vezi că o să ai o familie şi nu o să te mai gândeşti la absolut. Oamenilor, dar voi chiar nu aţi simţit? Pentru că dacă simţi asta, cu siguranţă nu ai cum să mai fii cu cineva în mod superficial! Te urăsc Camil Petrescu!!! Cu absolutul tău! Mint, nu te urăsc, dar te-am înţeles...Într-un fel nu vreau asta, vreau să fiu o indolentă, un animal indolent, să trăiesc doar ca să cumpăr biberoane din Carrefour şi să calc cămăşi! Aş vrea asta, ca să nu mai am gândurile astea!! Nu înţelegi că mă sufoc? Când mă duc să îmi pun un pahar cu apă, mintea vorbeşte numai prostii...Vreau să fiu o femeie cu ochii goi! Nu vreau să mă mai leg de detalii...Vreau să cumpăr biberoane şi atât! Să pot să îmi odihnesc mintea cu problemele cotidiene, să nu mai am stări febrile din cauza gândurilor...Mă sufoc! Mă doare! Nu e corect!

Să fii emotiv, să nu fii niciodată prezent în prezent, ăsta e un lucru odios..Eşti un suflet pierdut, pe care nu îl poate salva nimeni. Văd salvarea doar în aceşti patru pereţi verzi, îmi vine să nu mai ies de aici în lumea asta goală, în lumea asta în care eu nu am loc, pentru că mă gândesc la sentimente învechite, care nu îşi mai au rostul. Nu înţeleg de ce nu pot fi niciodată mulţumită de nimic, de ce nu pot fi fericită cu adevărat! Chiar aşa? Sunt o prizonieră? Dacă aş avea curajul, aş face-o, aş scăpa de chin, dar nu am, aşa că mă rog să se întâmple ceva curând. Aşa ceva nu se mai poate! Secolul asta e prea urât, prea vulgar pentru acest suflet curat! Şi cred asta, pentru că aşa e! Ar trebui să mă opresc, aş scrie multe, dar mă opresc şi poate-i mai bine..

Însemnări din subterană - F.M. Dostoievski

Mă regăsesc foarte mult în scrierile lui, în tot ce descrie, în anumite personaje...

"Mi-am născocit aventuri şi mi-am inventat o viaţă pentru a trăi cât de cât. De câte ori nu mi s-a întâmplat, de exemplu, să mă supăr aşa, fără niciun motiv, şi doar ştii şi singur că nu aveai de ce să te superi cu adevărat. Toată viaţa am fost împins să fac asemenea pozne, aşa că, în cele din urmă, am început să nu mă mai pot stăpâni..."

"În general am fost mereu singur. Acasă, în primul rând, cel mai mult citeam. Voiam să îmi înăbuş prin senzaţiile exterioare tot ceea ce clocotea permanent în interiorul meu. Iar dintre senzaţiile exterioare eu aveam numai posibilitatea lecturii. Lectura, desigur, ajuta mult, mă emoţiona, îmi făcea plăcere şi mă chinuia. Dar, din când în când, mă plictisea îngrozitor."

(E greu pentru persoanele visătoare şi întotdeauna în căutare de absolut să trăiască în prezent, să fie mulţumite de clipele verosimile pe care le aşteaptă/visează cu ochii deschişi tot timpul. Îmi amintesc un episod din trecut..Deşi eram lângă omul din gândurile mele, omul pe care îl iubeam, iar cadrul era aidoma celui visat de mine de atâtea ori, adică seară frumoasă, prieteni dragi alături, discuţii amuzante, oraş feeric şi priviri pline de dorinţe, mintea meu zbura către altă seară, alte momente, alte atingeri, alte priviri, dar consumate tot cu el. El era lângă mine, dar îl iubeam mai mult pe cel din gândurile mele, pe acel EL imaginat.)

"Dar câtă iubire, Doamne, câtă iubire înduram în aceste visuri ale mele, în aceste mântuiri între frumos şi sublim, deşi era vorba de o iubire fantastică, deşi nu se aplica în realitate niciodată la nimic omenesc, era aşa de mare iubirea aceasta, că mai apoi, în realitate, nici nu mai simţeam nevoia să o aplic cumva, era un lux mult prea de prisos."

Nu mai ştiu ce înseamnă "viaţa vie"...

"De fapt, nu o uram chiar aşa de tare când alergam prin cameră şi o priveam prin crăpătura din paravan. ÎMI ERA ÎNSĂ INSUPORTABIL DE GREU CĂ SE AFLĂ AICI. Voiam ca ea să dispară. Doream linişte, să rămân singur în subterană. Lipsit de obişnuinţă, "viaţa vie" mă apăsa aşa de tare, că mi-era greu până şi să respir.."