miercuri, 23 noiembrie 2011

Fratele


O istorisire reala

''...Tocmai ce mă pregăteam să închid bagajul în care erau hainele fratelui meu, când am auzit telefonul. Era o bună prietenă, mă sunase să se asigure dacă mai sunt în viaţă. Ştia că am trecut prin mai multe necazuri în ultima vreme şi se tot îngrijora să nu fac vreun lucru prostesc. Eu ce puteam să îi spun la telefon? I-am spus că mă simt bine, numai că mi-aş fi dorit să-l văd pe fratele meu. Tocmai ce îmi spusese să nu mă mai deranjez să vin până la el. Aşa era el, se îngrijea întotdeuna de sănătatea mea. Prietena din telefon mi-a sugerat că mai bine aş pleca la el, decât să stau iarăşi singură acolo în apartament. Am hotărât să plec până la urmă, şi aşa îi pregătisem hainele dinainte pentru că voiam să i le calc la el acasă. Îl mai ajutam câte puţin că, de când îi murise soţia, nu prea avea cine să îi mai spele hainele, să îi mai gătească sau să îi facă un pic de ordine în casă. Am luat valiza şi am plecat către el. Nu locuiam la o distanţă chiar atât de mare. Am luat tramvaiul cu numărul 4 şi am ajuns imediat. Când am sunat la uşa lui, mi-a deschis un pic uimit. Mi-a spus că m-am deranjat degeaba şi că nu îi place că mă comport cu el de parcă ar fi invalid. A râs apoi ca să îmi facă pe plac. Între timp, s-a îndreptat către capanea şi şi-a aprins o tigară din acea cu fumul parcă prea gros. Mi s-a plâns că nu mai găseşte nimic interesant la televizor. "Deh, ce să-i faci, Ilie, nu mai avem noi răbdare să mai privim ceva", i-am spus. "Da ce, că nu suntem aşa bătrâni!", mi-a răspuns el, uitându-se la mine posomorât. Mi-am scos şi eu o ţigară, dar am preferat să mă duc să o fumez pe balcon. Nu voiam să îi mai fac şi eu fum în casă. Poate că , într-adevăr, aveam şi eu prea multa grija pentru el. Bineînţeles că a sărit cât colo când a auzit că mă duc pe balcon. Am râs, dar m-am dus totuşi afară. Voiam să mai stau la aer; era un aer călduţ şi curat de octombrie. După ce am terminat ţigara, am dat să ies de pe balcon, însă, chiar atunci, un sentiment greţos mi-a invadat întregul trup, iar un fior rece mi-a străbătut întreaga piele. Din senin, o voce din capul meu a început să îmi şoptească monoton: "Fii atentă, fratele tău o să moară acuş!" Am păşit pragul tremurând ca varga şi l-am privit cum stătea liniştit pe canapea. Nu părea că are ceva. Era liniştit. M-am aşezat lângă el. Chiar atunci am văzut cum îşi duce mâna dreaptă spre frunte şi s-a şters de parcă picuri mulţi de apă îi invadau întregul chip. M-am ridicat degrabă şi m-am dus în bucătărie să îi ud o batistă. Când m-am întors spre el, am văzut cum întregul corp i se lăsase pradă unui tremur subtil, rece. M-am grăbit să îi şterg fruntea, însă el mi-a luat mâna şi mi-a sărutat-o, spunându-mi că îl cocoloşesc prea mult. "Te cocoloşesc pentru că te iubesc!", am apucat să îi mai spun. Mi-a zâmbit, apoi imediat privirea i s-a schimbat într-una pe care eu nu o ştiam. Ilie, fratele meu, nu mai era prezent, iar ochii căpătaseră aspectul de "gol abisal", cum îmi plăcea mie să numesc acest fenomen. Nu mai ştiu cum de am reuşit să ies pe uşă şi să urlu în gura mare că Ilie se stinge. Vecina din faţa apartamentului său a ieşit şi m-a intrebat ce s-a întâmplat. I-am spus că fratele meu moare, dar ea a început să râdă şi să îmi spună că Ilie n-are nimic, că e sănătos tun. Am luat-o de mână şi am condus-o în apartament. Nu am putut să mă apropii de pat, am preferat să mă sprijit de dulapul de lângă uşă. Cele ce se derulau în faţa mea parcă nu erau verosimile şi încercam să înţeleg cum de s-a întâmplat asta într-un timp atât de scurt. Ştiam că într-unul din sertare sunt nişte lumânări pe care i le mai adusesem eu mai demult cu pomeni. Instinctiv mi-am dus mâna în acel sertar şi am scos o lumânare pe care am aprins-o imediat. Stăteam aşa dreaptă în faţa uşii, cu lumânarea lipită de mine şi plângeam în tăcere. Clipa despărţirii venise brusc, şi numai sentimentul acela groaznic mă anunţase că ceva se va întâmpla cu el. Mi-era frică, voiam să îl ţin de mână, dar nu puteam. Tanti Neli, vecina, s-a ridicat brusc de pe pat şi mi-a smuls lumânarea din mână: "N-auzi că nu moare? Ce-ai?" Nu puteam să fac nimic decât să plâng. Privirea mi s-a dus iarăşi către locul în care se afla fratele meu. L-am văzut cum se uită foarte atent în colţul tavanului. Am atenţionat-o şi pe vecină, iar ea, punându-se în genunchi, l-a întrebat uşor: "Ilie, ce ai? Ce vezi tu în colţul ăla?" Nu a mai apucat să ne spună nimic. Un zâmbet luminos i-a invadat întreaga faţă, iar un firicel de sânge, curgând dintr-un colţ al gurii, ne-a răspuns în locul lui. Murise. Murise cu acel zâmbet neomenesc pe faţă..."

Mulţumesc doamnei Nuţi
Eroii Revoluţiei, Bucureşti, noiembrie 2011