Rămâne mizeria

"M-am gândit la tine, iubitule, în ultimul timp. Nu ştiu de ce, dar ştiu că de la o vreme nu mai simt nimic şi nu îmi mai doresc vreo schimbare. Ciudat este să nu mai simţi nimic..."

Aşa începea scrisoarea lăsată pe birou. O scrisoare pe care o scrie oricine atunci când ajunge la o limită.
Cu cât trecea cu privirea peste rândurile cu scrisul mare şi răzleţ, cu atât sufletul lui se umplea de stupoare şi de ciudă că pierduse, poate, pe singura pentru care mai simţea ceva la rândul lui.  Ştia doar că nu mai putea face nici el nimic, că nu o mai putea aduce înapoi acasă. Totul era pierdut, pentru că mai ştia că nu poate lupta. Un sacrificiu prea mare pentru epoca modernă: a repara ceva care s-a stricat!
A pus scrisoarea înapoi pe birou, şi-a aprins o ţigară şi s-a trântit pe pat, gândindu-se la nimic. Îşi ştia mintea blocată, numai câteodată îi mai venea câte un imbold de a se ridica din pat şi de a lupta, însă, ca de obicei, nu găsea energia necesară, dar nici sensul. Pentru ce? Pentru ce atâta efort, când poţi să laşi mizeria sufletească să te cuprindă încetul cu încetul?
A trecut din pat la birou şi a reluat citirea scrisorii. Tremurul uşor al piciorului nu îi dădea stare şi simţea că inima îi bate nebuneşte în piept. Să colinde aşa iar singuratic prin oraş? Parcă se plictisise şi de acest lucru.
Dacă stătea mai bine şi se gândea, putea să îşi dea seama că fata nu era mare pierdere. Dacă ţinea la ea, putea să îi mai arate din când în când, dar la el nu s-a pus niciodată problema asta. A preferat să tacă şi să adune furtuni de gânduri în mintea fetei. Să nu cumva să o lase să fie liniştită vreodată!
"Un dobitoc...", i-a trecut repede prin minte.. De făcut ceva nu mai putea face. Fericit în prezent n-a fost niciodată, de altfel nu a simţit nevoia să schimbe ceva în acest sens. Viaţa lui era în trecut şi viitor sau, mai bine zis, în gânduri despre viitor. A încercat deseori să o privească pe cea de lângă el altfel, să mai lase un pic lupa criticii deoparte, dar ştia şi simţea că fiecare gest sau cuvânt de-al ei îl enervează complet şi că nu poate duce vreodată asta la capăt.
În ultimele clipe petrecute împreună nici măcar nu şi-a mai dat silinţa să vorbească cu ea sau să îi asculte vorbele fără noimă. Ea începea să se irite şi să se fâstâcească tot mai mult în preajma lui, exact cum făcea un copil, atunci când nu e băgat în seamă de adult. Nu, asta nu era viaţă, clar!
Mai bine să îi lase pe alţii să trăiască ceea ce ar putea fi numit iubirea, iar el să stea într-un colţ şi să urmărească cu ochi avizi tot ceea ce înseamnă sentiment. Lasă să fie alţii dansatorii principali, el poate să stea liniştit, aşa cum a stat toată viaţa lui, în umbră.
A trântit scrisoarea într-un colţ obscur din sertar şi s-a întors către pat.
O viaţă de solitar, pentru că una plină nu poate să o trăiască. Zilele or să treacă şi astea.

Batalioanele cer foc - Iuri Bondarev

Îl iubesc pe Bondarev, descrierile lui mă plimbă cu gândul la piscul din B, la copilărie şi la mirosul de iarbă veştejită..

"Asudat şi moleşit, colonelul G. îşi scoase cu plăcere cizmele ce-i ardeau picioarele obosite, apoi şi le întinse la soare şi, cu vestonul descheiat, lăsând să se vadă prin deschietura cămăşii piepul gras, păros, se lungi în grădina de lângă gară, sub un măr desfrunzit. Aici toamna răpise şi ofilise totul, peste tot stăruia strălucirea pală a soarelui şi domnea o linişte străvezie, fragilă. În jurul său foşneau încet frunzele căzute, iar dinspre miazănoapte abia abia simţită o boare proaspătă şi răcoroasă.."

Acţiune şi suspans cum numai ruşii ştiu să descrie..

 "Şi, deodată, din tufişuri răzbătu un glas desluşit şi încordat:
- Eu-uu!
J. izbucni în râs şi, bucuros din cale afară, se repezi în tufişuri sfărâmând bezmetic crenguţele întâlnite în cale pentru a ajunge la glasul acela sugrumat, şovăielnic..

B. îl văzu pe J. alergând în întâmpinarea unor săgeţi de foc care ţâşniră înspre pieptul lui. ....

....

O clipă mai târziu, B. se pomeni cufundat într-o linişte atât de apăsătoare. încât îşi auzea bătăile inimii. Se ridică în picioare şi, orbecăind fără să vadă ceva, se îndreptă spre tufişurile în care J. îşi găsise moartea.
Îl descoperi aşa pe dibuite. Zăcea cu faţa în jos, cu braţele desfăcute şi nu se mai mişca. B. îl apucă de umerii moi, îl întoarse cu băgare de seamă pe spate şi-l chemă pe nume, cu o duioşie de nedescris, inutilă acum, o duioşie pe care o tăinuise mereu în sufletul său. . J. mai răsufla încă, avea respiraţia fierbinte şi deasă, dar deodată, degetele lui B simţiră ceva fierbinte, lipicios şi ud care ţâşnea din pieptul său şi înţelese că s-a terminat cu temerarul J, lăcăul cel vesel cu părul bălai.."

(De ce oamenii se tem atât de tare de moarte? se întrebă el. E drept, moartea înseamnă pustietate şi singurătate. Singurătate veşnică. )

Calea Victoriei - Cezar Petrescu

Am mai întâlnit câteva fragmente în "Oraş pariarhal", se pare că Bucureştiul nu îl lăsa să se odihnească...ca pe mulţi dintre noi.. de altfel.

"Îi recunoaşte după paşii grăbiţi. După nepăsarea cu care, singuratici în mijlocul mulţimilor, îşi poartă glorios, ca viteze trofee de bătălie, veştmintele lor roase..
Sunt alţii şi sunt aceiaşi. Sunt legiune. Ei alcătuiesc o lume a lor în cealaltă lume. Sunt legaţi printr-o ascunsă francmasonerie. Se caută şi se urăsc. Se aşteaptă şi se vor extermina. Merg cot la cot şi vai de cel care va rămâne în urmă...


....

Altul. Şi altul. E de neînchipuit cât de mulţi trec, au sosit, se întorc şi vor sosi. Uneori trotuoarele negre par negre omizi cu mii şi mii de picioare articulate. De unde vin toţi şi ce îi goneşte pe toţi? E greu să admiţi că în fiecare palpită o altă durere, alt sânge, alte ambiţii..

...

Nervoşi, şi nu trebuie...

"Cu glas înecat de mânie,se răsti la un bătrân care cutezase să-i întindă un pachet de cărţi poştale, ilustrate cu vederi...
Bătrânul se strecură ruşinat printre mese, cu micul lui pachet sărac şi inofensiv. Era un bătrân încovoiat de spate, cu străiele roase, cu ochii trişti şi cu mâini tremurătoare: şi nu părea un cerşetor de profesie..Ochii cerşetorilor de profesie nu sunt niciodată atât de trişti.."


Când păşeşti pe aleea tristeţii..

"Arătă în treacăt o fotografie pe sticlă, prinsă în marmura unui monument. Un cap de copilă, cu ochii sclipind de râs tânăr şi cu obrazul tânăr.
- Citeşte anul morţii..1887...Cine-şi mai aminteşte de ea? Îi mai rosteşte cineva numele? Trăieşte în vreun suvenir? Revine în vreo conversaţie de bătrâni? Aceasta este moartea totală...Neantul!
- Să moară atunci..Ce minunat îi sclipeau ochii în tresăltarea aceasta de râs tânăr şi fără grijă. Cu râsul acesta şi cu obrazul fraged, neîntinat a plaecat din viaţă, aşa cum o arată această imagine.
Ar fi fost astăzi o babă plicticoasă, cu umbrelă şi pelerină demodată. O pensionară care se ceartă la ghişeu şi pe care o să casierul afară. N-a cunoscut moartea din viaţă. Moartea înceată şi respingătoare.." 

Ce înseamnă să priveşti

" - Spune-mi, S., de ce simt câteodată că nu pot respira? Ai idee ce înseamnă acest lucru? Ceea ce nu credeam vreodată că se va întâmpla a fost că îmi va fi frică de moarte...Priveam moartea cu o curiozitate mare, chiar îmi imaginam deseori clipa care va veni asupra-mi, însă nu credeam că-mi va fi dat să cunosc sentimentul neputinţei, sentimentul că eşti prins într-un corp caduc, atât de repede. În momentul acela nu îţi doreşti decât să dai timpul înapoi. Asta e tot! Cel puţin asta am simţit eu. Nu m-am gândit la cei dragi, nu m-am gândit la descompunere (lucrul care mă terorizează cel mai mult), m-am gândit doar la timp.
Într-o noapte am visat că înotam în propriul corp. Vedeam numai sânge în jurul meu şi îmi doream să scap, corpul ăsta mă chinuia. Aşa s-a întâmplat şi de data asta. Îmi doream să evadez în bine..Acum îmi simt fiecare celula a corpului, iar cea mai mică durere se transformă într-un coşmar de neîntrecut. Simt că nu mai pot face faţă, că sunt prinsă într-un vârtej din care nu pot ieşi. Ai idee ce înseamnă să nu te mai asculte trupul? Să îi spui să respire, iar el să nu vrea nici în ruptul capului? Cine crezi că te ajută atunci? Nu este nimeni în situaţia ta, tu eşti singur şi încerci să lupţi după o gură de aer şi după timpul scurs fără rost.
Vei auzi numai horcăiala urâtă şi bătăile haotice ale inimii, iar atunci îţi vei da seama cât de mic eşti. Foarte mic!
De atunci, S., de când am simţit pentru prima oară, am rămas numai cu teama. Mi se mai întâmplă să îmi aud inima bătând aiurea şi nodul acela în piept, tot mai greu, iar horcăiala o ascult numai în capul meu. Simt că mai am puţin şi horcăi a moarte, mai ştiu însă că mai e şi teama care nu mă lasă în pace.."

Sufletul din casă

"Aseară am ieşit din încăperea rece un pic gânditoare. Când am intrat în acea casă, afară încă nu era toamnă, nu am văzut frunze sau castane căzând pe jos. Ştiu că am stat ore bune în locul cu miros de cavou, cu pereţii umezi de atâta mucegai şi timp trecut. Am găsit acolo sufletul bătrân al casei, care mi-a şoptit istoria vieţii lui, cu repeziciune de parcă îi era frică să nu plec şi să-l las iar cu anii mulţi trecând pe lângă el monoton, numai cu stricăciuni.
- Mulţi ani trecut-au de când n-am mai simţit focul, căldura aceea binefăcătoare, care îmi încălzea pereţii aştia uzi şi plin de boale..
- Dar cum erai ei...cei care au stat aici?
- Trecut-a mult timp, dar nu i-am uitat.. Ei doi, Bătrânul şi Bătrâna, au stat cel mai mult. Au avut copii, apoi au venit şi nepoţii apoi, dar toţi au plecat şi rar s-au mai întors...Ei nu au vrut linişte şi seri cu ceai şi cu poveşti. Spuneau că se plictisesc, ori eu nu ştiu ce-i aia plictiseală. O fi vreun alt soi de muncă...Deseori i-am auzit pe Bătrân şi pe Bătrâna vorbind, spunând că într-o zi, când ei n-or să mai fie, eu o să rămân singur şi rece. Iar că lumea o să treacă şi o să mă compătimească sau, dimpotrivă, că o să arunce cu pietre în mine şi că o să îmi spargă ferestrele. În credeam, îi credeam mereu, dar nu credeam că anii or să curgă, iar ei n-or să mai fie.
- Şi eraţi veseli toţi...
- Eram veseli. Ei mă însufleţeau, iar eu îi protejam. Erau bătrânii mei. Într-o zi, dis de dimineaţă, m-a trezit glasul Bătrânului. Un oftat lung şi rece, iar când am privit spre patul ei, am privit o statuie. Bătrâna nu mai era, n-am mai văzut niciodată ceva atât de asemănător cu ceea ce a fost ea, dar care să nu se mişte şi care să nu privească ce e în jur. Cred că aceea a fost moartea...Îi mai auzeam prin casă, pomenind de ea, dar nu ştiam ce e şi de ce era atât de importantă pentru ei. Pesemne Bătrâna a murit atunci.
- Aia a fost Moartea..
- Aia a fost Moartea, da. Din ziua aceea, nimic nu a mai fost la fel. Casa s-a umplut de străini sau oameni care se schimbaseră total. Unii erau copiii pe care îi văzusem eu crescând în braţele mele, dar acum privirea lor nu mai era limpede. Erau mohorâţi şi vorbeau de nişte acte. Se certau cu Bătrânul. Bătrânul le spunea că nu pleacă din cel mai fericit colţ din viaţa lui, dar copiii îl ameninţau şi îi spuneau că nu are de ales, că altfel va muri şi el precum a murit şi Bătrâna.
A plâns, săracul, l-am văzut eu, şi am mai simţit cum m-a atins cu mainile reci, şi cum a suspinat, şi cum a zis Adio - un alt cuvânt pe care nu l-am înţeles. Sau l-am înţeles acum, că de atunci n-a mai venit, nu l-am mai văzut intrând pe uşă cu braţul plin de lemne. Trecut-au anii...
-Trecut-au anii, da! Te las şi mai vin.
- Mai vii, da, cum au mai venit şi alţii...
Povestea m-a desprins de tot de realitate, iar abia pe la mijlocul potecii, am reuşit să văd că toamna a venit chiar în acea seară. O ploaie măruntă cădea în jur, iar frunzele se desprindeau agale. În depărtare se auzeau castanele cum îşi făceau cuib în vraful de frunze. Casa începuse şi ea să-şi trântească ferestrele a jale."

Casa lui Dostoievski - Jorge Edwards

Peste cartea aceasta am dat din întâmplare, iar când am văzut numele lui Dostoievski, nu am mai stat pe gânduri şi am cumpărat-o.

Iată câteva pasaje:

Părinţi..(ca să îi iubim tot mai mult)

"De câte ori pronunţa asemenea chestii, recitându-le cu glas tare, cu cea mai mare dezinvoltură, pe când încă mai locuia în casa din N., taică-său cu papucii uzaţi, surâdea binevoitor, iar maică-sa, în schimb, mai practică, cu simţul realităţii mai dezvoltat, dăsea din cap a îngrijorare, parcă gândindu-se ce avea să se aleagă de puişorul ei când se va face mare.
- Bietul bătrân! şi-a zis Poetul, gândindu-se la taică-său, la flecurile roase ale pantofilor lui: taică-său în pijama, desculţ..."

(memento noche obscura del alma..)


Singur într-o cocioabă


"I-au dat un codru de pâine coaptă pe vatră, cu unt, un blid de lut cu coriandru muiat, ardei cacho de cabra şi câteva roşii, fiindcă ulei n-aveau de unde să-i pună, şi o cană mai mult cu apă decât cu ceai. După aceea, i-au arătat în fundul colibei întunecoase un pat neocupat, iar Poetul, care s-a culcat îmbracat şi chiar fară să-şi scoată pantofii, sub o pătură grea, tare ca o cărămidă, a văzut cu uimire că în patul de alături era un individ pricăjit, gol puşcă, de vârstă medie, de o paloare verzuie, cu ochii întredeşchişi, dar care respira greu şi părea să-şi fi pierdut cunoştinţa. El a dormit buştean mai bine de 12 ore şi, când s-a deşteptat, individul din patul alăturat, probabil un ofticos muribund, dispăruse. Poetul avea să istorisească mai târziu că dormise lângă un mort, într-o cocioabă ocupată de doi muribunzi, soţ şi soţie..."

O parte din mine

"În seara asta n-am chef de resemnaţi. În seara asta n-am chef să mă plimb pe străzi în cautarea fericirii, pe care, de altfel, niciodată n-o găsesc. În seara asta vreau să mă cufund în braţele tale, iar tu să te pierzi subit între picioarele mele şi să simţi cum tremur, cum te strâng şi cum te sfâşii cu repeziciune. Vreau să-ţi simt mirosul şi respiraţia pe pielea mea fierbinte. În seara asta nu vreau gânduri resemnate!"

Rusoaica - Gib I. Mihăescu

Pasionată de descrieri de groază..

"Tatăl ei fusese deposedat de revoluţie şi la un an executat prin înecare, fusese aruncat în mare cu o piatră de picior. Acolo, în mare, la locul execuţiei, scafandrii se plimbau printr-o pădure întreagă de oameni, ţinuţi ferm la fund de pietrele cele grele, dar sforile permiteau cadavrelor să facă tot felul de mişcări de dans, când vreun scafandru sau vreu delfin îşi croia drum printre ele. Astfel îşi păstrau toate o atitudine oblică, pantecul şi faţa spre zariştea de deasupra, o pădure întreagă de evlavioşi într-o ţinută elegantă, comunitate mistică şi impresionantă, dedându-se însă la cele mai caraghioase balansări şi fuguri pe invizibila sârmă a neantului, la cea dintâi apropiere străină."

..şi ceea ce se întâmplă zi de zi cu noi...

"Mă gândesc la un moment să-i scriu..dar ştiu bine că n-am s-o fac. Din indiferenţă? Dacă ea vrea să mă aştepte, evident, fără nicio nădejde şi, cu siguranţă, fără nicio schimbare a împrejurărilor, de ce să nu m-aştepte? Şi dând din umeri, închid discuţia şi afectez totală nepăsare..."

Ochii negri sunt cei mai teribili în noapte...

Ultimele salve - Iuri Bondarev

Pentru că găseşti aceste descrieri numai în romanele ruseşti...

" Vila aceasta, o casă mare, cu etaj, se găsea la vreo 150 de metri înălţime, în mijlocul unui parc de tei aproape dezgoliţi, împrejmuit cu un grilaj de fier.
Intrară în parcul uriaş, învăluit într-un întuneric mohorât. Şi parcul îi întâmpina cu foşnetul trist al frunzelor căzute pe alei, cu freamătul lin, ca susurul unui pârâiaş, al teilor pe jumătate dezgoliţi. Frunze uscate cădeau de pe ramuri, agăţându-se de mantalele lor. N. auzea cum cizmele sale se afundau moale în covorul gros de frunziş veşted, din toate părţile de pe aleile troienite de frunze, te învăluia un aer de casă părăsită, o mireasmă tristă, amăruie, de toamnă târzie.
- Ia te uită! Ce-i drăcovenia asta?! Ce dihanie o fi?
A. aţinti lunima lanternei în apă, privind cu o curiozitate ştrengărească, de copil:
- Lasă, e o broască obişnuită!
- Ia te uită, proasta! exclamă din toată inima Alioşin.

.........................

Parterul casei era pustiu. Probabil că aici nu mai stătuse nimeni de mai bine de o săptămână. Mirosea a covoare prăfuite, a aer îmbibat de mireasma dulceagă a locuinţelor străine şi a unui lux necunoscut. Mobila lăcuită şi pernele moi ale fotoliilor joase erau acoperite cu un strat cenuşiu de praf şi aveau urme de degete. Peste tot se puteau vedea semnele unei fugi zorite: într-un colţ, în hol, se contura întunecat un covor gros, făcut sul, o servantă lată cât jumătate de punte, în care scânteiau cupe de cristal...

Pesemne că locatarii, grăbiţi să fugă, căutaseră lucrurile mai de preţ pe care le-ar fi putut lua cu ei şi, furioşi, sparseră şi stricaseră tot ce le căzuse în mână.
Oglinda toaletei fusese spartă în două - probabil cu un pat de armă, în dreptul ei, pe duşumea, zăcea nevinovată, lucind roz, o cămaşă de femeie, foarte fină, cu dantelă.
- Tonţii, spuse A., furios. Poftim ce au făcut, idioţii dracului!
- Ce e acolo? Dansează cineva sau ce naiba e? întrebă N., făcând semn cu lanterna spre tavan în direcţia de unde răzbăteau înăbuşit pâna la ei, la parter, nişte zgomote de paşi şi glasuri vălmăşite..."

Mi-e frică de moarte..

" Nu, nu se poate ca după un ceas să mor. Să nu mai exist! Cum, atât de simplu? se gândea cu disperare O. şi, simţind din nou o durere ascuţită în picior, înţelese cu o claritate deosebită, ca o revelaţie, că sunt ultimii lui paşi pe pământ, ultimele gânduri, ultima durere, ultimul sânge care-l simţea în gură, apoi, fără să ştie de ce, se trezi gândindu-se că, după cei 26 de ani, nu va mai exista al 27-lea, că el nu va mai exista, în timp ce alţii vor continua să trăiască, bucurându-se de viaţă, iubind, râzând, respirând. Iar faptul că va fi ucis cum sunt ucişi şi alţii în război, că nimeni nu va şti cum şi în ce împrejurare a murit, stârni în sufletul lui o cumplită amărăciune, care îl durea până la lacrimi. Soarta lui se despărţea pe neaşteptate de soarta miilor de oameni rămaşi acolo, înapoia acestui fum. Să fie oare adevărat că el, şi nu altcineva, că el, O., trebuia să moară? Trebuia să moară?"

Frica de fericire..

"- Totul ar putea să se schimbe, înţelege-mă! Totul! Prea bine mă simt lângă tine şi sunt neliniştită. Ascultă-mă..eu probabil că uneori spun prostii, dar câteodată se întâmplă aşa: când eşti fericit, începe să-ţi fie teamă pentru fericirea asta. Mi-e teamă pentru mine, pentru tine, mă înţelegi?"

Nehotărâre - Al. Vlahuţă

Ce proşti mai suntem amândoi!
Comori de plăceri dorm în noi,
Şi cum le-ar putea deştepta
O clipă din dragostea ta!
E oare-o virtute-a răbda?
Cu zâmbetul tău mă-nfiori,
Stăpâna atâtor comori
Eu ştiu că mi-ai da, dacă-aş cere,
Tu ştii c-aş primi, de mi-ai da,
Şi totuşi răbdăm în tăcere,
Privind cum viaţa se trece
Pustie, şi tristă, şi rece...

Gara de Nord

"Recunosc oriunde glasul acesta de casieriţa , cu respiraţia urât mirositoare, de dinţi stricaţi. Înţelegi ce vreau să zic? Glasul acela suav, delicat, cu un "ş" puţin mai pronunţat. Dacă te uiţi puţin în spate, vei vedea cu siguranţă o femeie între două vârste, cu părul castaniu deschis, prins într-un coc neîngrijit şi, bineînţeles, cu ochelari cu rame subţiri şi albe. Femeia ar avea ochii albaştri, un albastru ceriu, buzele ascuţite, un dinte, chiar  cel din faţă, negru şi riduri fine de jur împrejurul gurii. Hainele purtate ar fi alcătuite dintr-o fustă lungă, de culoare închisă, maro şi dintr-o bluză-cămaşă de culoare deschisă, aş spune mai mult că ar fi un alb palid sau un izabel deschis.
Să facem o încercare şi să ne uităm puţin în spate. Mă uit acum şi o văd vorbind la telefon. Stă pe bancă, iar îmbrăcămintea şi chipul ei sunt aşa cum mi le-am închipuit. Parcă ramele ochelarilor sunt un pic mai grosuţe, dar ea e - casieriţa întruchipată, cu mirosul dezgustător al gurii!
Acum îmi vine să şi râd!
Liniştea se lasă în sala de aşteptare, iar eu sunt însoţită doar de Agârbiceanu şi de Şolohov. Nu se mai anunţă niciun tren de când s-a spus că ultimul că ar avea întârziere 70 de minute.
Îmi trec mai departe privirea şi văd o altă femeie între două vârste că se ridică să îşi ia o cafea de la dozator, însă aparatul îi ia banii fără să îi dea în schimb cafeaua mult dorită. Vai, şi leul după care tânjeşte! Se enervează şi-l cheamă pe paznic să rezolve toată această neînţelegere, însă el se uită şi mai nedumerit la aparatul mâncăcios de bani.
- Doamnă, cred că nu e bancnota bună, de aia nu vă dă cafea la schimb..
Femeia se resemnează şi nu spune decât un "hoţi!" printre buze. O să-şi bea cafeaua când o sa ajungă acasă!
Iar eu mai am de aşteptat trenul...
Lângă mine, un bunic, un tată şi o copiliţă de trei ani aşteapta trenul spre Craiova. Şi al lor are întârziere, desigur. Fetiţa începe să se plictisească, aşa că intervine în discuţia liniştită despre vacanţă a celor doi bărbaţi. Tatăl o mângâie uşor pe cap şi îi spune încetişor: "Las' că o sun eu pe mama să-i spun că fetiţa nu-i cuminte."
În dreapta, paznicul începe să vorbească la telefon, pesemne cu nevasta lui. Din discuţie înteleg că este foarte supărat că i s-a uscat fasolea pe araci din cauza căldurii prea mari.
- Naiba să o ia de secetă, era bună fasolea aia!
Eu privesc ceasul care deja afişează ora zece...trenul nu mai vine nici el..Se mai anunţă încă o întârziere, de vreo 30 de minute, se aşteapta trenul de la Mangalia ca să-l unească cu cel cu care plec eu, cel care duce la Braşov.
Dar bătrânul din faţa mea? Cel cu valizele vechi şi geanta toată din piele tăbăcită, prinsă cu un şnur ca să nu se desfacă pe drum? Stă şi el şi se uita la mine din când în când să vadă cum scriu, apoi îşi mai scoate câte un covrig din sacoul lui crem.
Se duce generaţia oamenilor cu bun simţ, oamenilor cu sentimente, îmi spun, şi-mi văd mai departe de scris.
Lângă mine se aude în continuare vocea caldă a tatălui care dojeneşte blând copila: "Las' că o sun eu pe mama să-i spun că fetiţa nu-i cuminte.."

Te apasă greu urâtul - Mihail Lermontov

Te apasă greu urâtul şi n-ai cui să-ntinzi mâna
Când sufletul vuieşte de furtuni...
Dorinţe? Nu-i zadarnic să tot doreşti întruna?
Şi anii trec, toţi anii cei mai buni!

Să iubeşti? Dar pe cine? Vremelnic n-are rost,
Iar veşnic e greu să găseşti iubirea
Te uiţi în suflet, nu e nici urmă din ce-a fost
Şi totu-i mic, necaz şi fericire.

Ce-s patimile? Boala lor minunată trece
Căci mintea nu le dă prea mult răgaz
Şi când te uiţi ce-i viaţa, cercetător şi rece
Vezi că-i o glumă fără niciun haz ..


"Împuşcătura de pistol care l-a doborât pe Puşkin a trezit sufletul lui Lermontov..." (Mihai Novicov - Scriitorii ruşi)

...aşa că înţelege!

"Odată vulturul l-a întrebat pe corb:
- Spune, pasăre neagră, de ce trăieşti tu pe lume 300 de ani, iar eu doar 33?
- De aceea, tătucule, a răspuns corbul, că tu bei sângele viu, iar eu mă hrănesc cu mortăciuni.
Vulturul s-a gândit: să încerc şi eu să mă hrănesc aşa.
Au zburat apoi vulturul şi corbul. Au văzut un hoit de cal, au coborât şi s-au aşezat. Corbul a început să ciugulească şi să plescăiască. Vulturul şi-a înfipt ciocul o dată, a doua oară, a dat din aripă şi a spus corbului:
- Nu, frate corbule! decât 300 de ani să mă hrănesc cu mortăciuni, mai bine o dată să mă satur cu sângele viu, iar apoi...fie ce-o fi!"

(sursă: Scriitori ruşi - Mihai Novicov, Însemnări despre Puşkin)

Schiţă în cărbune - Henryk Sienkiewcz

Către dom' primar..

"Către primarul comunei W. În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, amin! Prefectul a pomenit ca recensământul militar să se facă îndata după Sântamăria Mare şi, când colo, registrele de naştere se află tot la preot, la parohie, iar flăcăii noştri seară cu ziua pe ogoarele dumitale, înţelegeţi că aceşti flăcăi trebuie înregistraţi şi trimişi înainte de Sântamăria Mare, dacă au împlinit 18 ani, ca dacă nu vei face aşa, o să capeţi una după ceafă, ceea ce îmi doresc şi mie şi dumitale. Amin!"

Îngerul (moartea unei fetiţe în pădurea neagră)

"Vine cineva într-adevăr: zăpada, deşi afânată, foşneşte sub paşii care se apropiau lin, dar cu grabă. Fetiţa deschise cu încredere ochii împovăraţi de somn:
- Ce-i?
Un cap sur, cu urechile ciulite, se aplecă lacom asupra ei..E ca într-o cutremurătoare vedenie de groază.."

Curiozităţi despre scriitorii ruşi (sursă Literary Russia)

1. Este curios faptul că mulţi poeţi ruşi au murit în condiţii suspecte sau şi-au luat viaţa la scurt timp după Revoluţie, printre ei aflându-se şi Puşkin, Lermontov, Blok, Esenin sau Maiakovski. 

2. De unde s-a mai inspirat Dostoievski..

Fiindcă a trăit 15 ani în Moscova, într-o casă aflată lângă un cimitir de nevoiaşi (criminali, sinucigaşi, săraci etc) şi lângă un spital, foarte multe descrieri din romanele sale sunt de fapt aduceri aminte.

3. Normal că a trăi aproape de natură înseamnă şi trezirea sufletului şi a gândurilor nobile..

În Iasnaia Poliana, Tolstoi obişnuia să lucreze pe câmp alături de ţărani, să taie lemne pentru iarnă, să scoată apă din fântână şi să coacă pâine. În Moscova, a încercat să îşi păstreze acelaşi stil sănătos de viaţă şi obişnuia să meargă pe jos şi câte 20 de kilometri.

4. Superstiţiile lui Puşkin...

În timpul ceremoniei nunţii sale, unul din inele a fost scăpat pe jos, iar ambele lumânări s-au stins brusc. Puşkin a luat aceste semne ca fiind de rău augur. Se pare că teama lui s-a îndeplinit după numai şase ani, când Puşkin l-a provocat pe D'Anthis la un duel, după ce aflase că acesta ar fi avut o aventură cu soţia lui. Puşkin a murit în timpul acestui duel. 

5. Gogol, un om care nu avea încredere în talentul lui de a scrie...

*După ce a scris jumătate de roman (probabil se referau la Suflete moarte, romanul pe care l-a finalizat în 8 ani), în luna februarie, pe fondul unei crize nervoase, provocată de depresiile nenumărate, Gogol a aruncat în sobă tot ce scrisese..

*Îi plăcea să stea în camera lui să scrie toată dimineaţa, oprindu-se numai pentru prânz, iar apoi se întorcea din nou în cameră şi continua să scrie până la 7 seara, când cobora să ia cina.  (Ăsta da mod de viaţă!)

*După câţiva ani de la moartea lui, Gogol a fost dezgropat pentru a fi mutat în altă parte, însă cei care au asistat la dezhumare au constatat cu groază că trupul lui era întors cu faţa în jos. Scriitorul romanului Suflete moarte a fost îngropat, probabil, în timp ce se afla în comă..

6. O viaţă ca a lui Evghenii Baratînski

A renunţat la viaţa socială, preferând să trăiască cât mai aproape de casa lui împreună cu soţia lui. Un cuplu apropiat acestora a povestit că obişnuiau să se plimbe în fiecare dimineaţă la ora 7 în grădina casei lor, apoi luau prânzul la ora 5 şi se culcau la ora 9 seara. 

7. Planul lui Ostrovski..

...a fost acela de a părăsi teatrul şi viaţa de la oraş şi de a deveni fermier, însă entuziasmul lui nu a durat foarte mult...

O discuţie

"Râdeam mai acum câteva minute cu N. Eu îi spuneam că nu mai suport căldura, că, de fapt, niciodată corpul meu nu a îndurat-o aşa cum trebuie, şi că mi-e dor de ceaţa deasă şi de plăcutul frig din luna noiembrie, că atunci mă simt eu cel mai bine. Ea îmi spunea că îi este dor de ploaie şi că nu mai vrea soare şi căldură. Ştiţi, îi place ploaia aceea măruntă şi rece de toamnă. Am închis discuţia aşa: - Ştii, N., acum fiecare după sufletul ei. Al meu e în ceaţa, al tău e în ploaie.. Chiar aşa şi este..."

Ultima din scenă..

"Aşa îşi spunea întotdeauna după o înfrângere cu un fapt din viaţa reală. Nu a putut ţine niciodată pasul cu ceilalţi, pentru că ştia că nu făcea parte din lumea lor. Lumea imaginată o fura întotdeauna, fără vreun scop anume. Gândea că acolo toate-s frumoase, că ea este stăpână peste tot, peste simţirile ei, peste lumea care o înconjura adeseori. La şcoală a încercat din plin să fie atentă şi să nu se lase furată de lumea colorată. Singura materie la care putea să stea în prezent era literatura română sau literatura universală. Desigur, profesoara de la sfârşitul clasei a 12-a a ajutat-o foarte mult să poată participa la orele de curs.
Nu s-a considerat niciodată o victimă a vieţii, ci mai degrabă o visătoare într-o lume în care ea nu are ce căuta. De cele mai multe ori a simţit cum cineva se zbate în trupul ei şi cum încearcă să iasă la iveală să spună ce îi convine şi ce nu îi convige. E ca momentul în care visezi că fugi sau că vrei să spui ceva, dar simţi că trupul nu îţi dă ascultare. Te încurajezi şi zici că o să poţi, dar nu reuşeşti. Erving Goffman spunea că suntem actori sociali, şi de aici actori critici sau sinceri. Păi visătorii unde se încadrează? Visătorii sunt acolo unde sunt, sunt coşmarul societăţii (cum zicea şi un scriitor). De aceea nu o să îi vedeţi niciodată excelând într-o slujbă sau în vreun proiect. Se descurcă cât de cât, dar nu sunt de lăudat. Şi-ar dori ei asta. Dar până la urmă cine sunt ei să merite un gând bun? Nu sunt decât un cancer care trebuie extirpat cât mai repede cu putinţă. Energie nu există în aceşti visători. Familia este şi ea de acord că nu au nicio scăpare, că sunt oameni reci şi egoişti. Numai ei ştiu că şi-ar da şi sufletul, însă paralizia nu îi lasă.
Fata şi-a zis şi ea de multe ori că este ultima din scenă, ştiţi, aia care stă cât mai aproape de ieşire, aia pe care nu cade niciodată lumina. Dacă ar întreba-o cineva ce ar vrea, ea n-ar şti să răspundă. Nu i-ar da voie paralizia prezentului. Tot şoapte din trecut sau din viitor se aud în mintea ei. Ea ştie ce se va întâmpla, simte, dar nu poate să zică în cuvinte. Cortina se lasă. Toţi se bucură de triumf, numai ea stă într-un colţ şi îi priveşte pe toţi cum râd de prezent. Ei au reuşit. Doar câţiva îi mai aruncă o privire şi două cuvinte: am reuşit! Aţi reuşit, da! Voi aţi făcut totul...Pleacă. Ştie că mai are de îndurat priviri aspre, ştie că trebuie să scrie tot ce i se explică, că altfel n-ar fi în stare să înţeleagă ceva. Înţelege numai scriind. De aia are degetul inelar strâmb. Toată viaţa ei şi-a notat ce i-au spus alţii. Un cancer uman..un cancer ce trebuie înlăturat..."

Clopoţelele din vis

"S-a trezit încruntată. De data asta, sentimentul era unul profund de amărăciune şi tristeţe inexplicabilă. Nu, nu fusese un vis care să treacă neobservat. În cap avea numai clopoţelele unei melodii pe care o ascultase cu mare interes mai demult, dar de care uitase în timp. Ciudat era faptul că niciodată aceste clopoţele nu avuseseră acest ton melancolic, care îi aduceau puţin aminte de copilărie şi de lumea ei de atunci, iar totul a pornit de la visul care a şi deşteptat-o.
Se făcea că era cu unchiul ei, cel care o făcea să râdă şi care spunea întotdeauna vorbe de duh, pe un drum la marginea unui sat. De-a lungul acestuia, erau presăraţi copaci înalţi, iar dincolo de aceştia se întindeau câmpii largi, pline de grâu abia încolţit. Arşiţa amiezii părea să nu deranjeze copila care alerga, chicotind întruna, iar veselia şi energia ei cuprindeau încet şi chipul trecut al unchiului. Ea nu înţelegea de ce el a ales să se îmbrace într-un costum pe acea căldură, mai ales că singurul lor mijloc de transport către casă era o amărâtă de bicicletă.
Clopoţelele din melodie se auzeau şi în visul copilei, iar ea simţea ca acestea erau magice şi că îi prevesteau ceva. Ceva special..Continuând să alerge pe lângă unchi, copila nu-şi dădea seama că acesta îi făcea semn cu mâna să-şi încetinească pasul. Noroc cu clopoţelele din capul ei, că au sunat mai tare şi au făcut-o să îşi întoarcă faţa către unchi. Nu mică i-a fost mirarea în momentul în care l-a văzut înţepenit, cu un picior înfipt în pământul uscat de pe uliţă. Stătea aşa, dar nu mai zicea nimic, doar faţa i se înroşise puţin, iar în raza soarelui de după amiază, acesta părea mult mai tânără. Din gură i se prelingea, pare-se, viaţa, într-un lichid pământiu şi vâscos. Ea nu putea să facă decât să îl privească şi mai abitir, cu ochi mari si speriaţi. Nu înţelegea ce se întâmpla, de ce unchiul ei se preschimbase într-un tânăr perfect. Lichidul maroniu a încetat şi el să ma curgă, dar clopetele nu conteneau să mai sune. Sunau şi mai tare, iar fetiţa simţea că ceva urmează să de apropie de ei. Până să ajungă lângă unchiul ei, viaţa părea că se reîntorsese în acesta, însă tinereţea trupului nu s-a mai întors la timpul trecut, aşa cum ar fi trebuit. Fără să îşi mai pună alte întrebări, fetiţa s-a apropiat de el şi l-a luat în braţe, aşa tânăr cum era. El nu a mai apucat să spună decât un "lasă" şi a pornit mai departe cu bicicleta pe drumul prăfuit. Clopoţelele au început să sune parcă şi mai strident în urma acestora." La fix o săptămână după acest vis, unchiul meu a murit...Doar clopotele acestei melodii mi-au atras atenţia. (10 aprilie 2012)

Dublul - F.M. Dostoievski

Da, recunosc că mă pierd în scrierile lui F.M. Dostoievski şi că sunt obsedată după el.

"Dostoievski este singurul psiholog de la care am ce învăţa" (F. Nietzsche)

"Dostoievski reprezintă haos şi fecunditate." (Henry Miller)

Nebunie, febră, gânduri, teamă, acestea sunt câteva din motivele pe care le întâlneşti în toate scrierile lui F.M. Dostoievski.

"Trecătorul se pierdea în vâltoarea viforniţei. Se grăbea, ca şi d-nul G., era îmbrăcat ca şi el, încotoşmănat din cap până-n picioare şi mergea în acelaşi pas trepădat, mărunt, puţin şontâcăit, pe trotuarul Fontankăi: "ce-i asta?", şopti contrariat domnul G., schiţând un zâmbet neîncrezător şi tresărind imediat din tot corpul. Fiori reci îi străbătură spinarea. Între timp, trectorul se mistui în pânza deasă a ninsorii şi nu i se mai auziră paşii, dar domnul G, nemişcat, continua să privească în urma lui. Se întoarse şi-şi urmă drumul cu paşi mărunţi, tot mai grăbiţi şi, căutând să nu cugete la nimic, chiar încercă să închidă ochii. Dar iată că, prin larma viscolului, iarăşi îi ajunse la ureche zgomotul unor paşi apropiaţi. Tresări şi deschise ochii. În faţa lui, la vreo 20 de paşi, zări iar silueta unui omuleţ care se apropia. Omuleţul era grăbit, zorea şi el în paşi mărunţi, distanţa se micşora cu repeziciune. G. putu clar să vadă şi faţa acestui nou trecător întâziat. Îi văzu faţa şi scoase un strigăt de uimire şi de groază; picioarele i se înmuiaseră. Era acelaşi trecător pe care-l întâlnise şi-l urmărise cu privirea vreo zece minute în urmă şi care acum, cu totul neaşteptat, îi apărea iarăşi în faţă.

...

Cât despre G., începu să tremure tot, genunchii i se îndoiseră şi se aşeză gemând pe borna de la marginea trotuarului. Avea şi el de ce să fie atât de tulburat. Acum necunoscutul i se păru foarte cunscut..

...

Iată însă că la cotitura spre strada Italiană îl zăreşte iar pe cunoscutul de adineaori. Acum însă, necunoscutul nu-i mai venea în întâmpinare, ci mergea în aceeaşi direcţie, alergând, ca şi el, numai la câţiva paşi înaintea lui.

...

Răsuflarea i se opri şi-i veni ameţeală. G. vru să strige, dar nu izbuti să protesteze într-u fel oarecare, dar nu avu putere. Părul i se făcu măciucă în cap, aproape leşinat de groază, G. se prăbuşi pe scaun. Avea şi de ce, îl recunoscuse foarte bine pe acest prieten nocturn. Prietenul său nocturn nu era altul decât el însuşi - domnul G, un alt domn G., dar absolut identic cu el, într-unul ce s-ar chema dublul său din toate aspectele."

Vi s-a întâmplat vreodată să aveţi un cuvânt oarecare în minte, pe care să îl repetaţi mecanic în minte până la epuizare?

"Un căţel rătăcit, ud leoarcă şi tremurând de frig, se luă după G., alergând alături, zorit şi el, cu coada între picioare şi cu urechile pleoştite, privindu-l lin din când în când cu sfială şi cu înţelegere. Un gând, cine ştie de când uitat, amintirea unei întâmplări de demult, răsări acum în capul domnului G., izbindu-i creierul ca un ciocnaş şi sâcâindu-l, un gând de care nu reuşea să scape: "o jigodie de căţeluş", repeta şoptit G., fără a participa mintal la sensul cuvintelor sale."

Nopţi sau dimineţi cu emoţii..(strict pentru mine..)

"Avu un somn tulbure, agitat şi nu dormi de fapt nici cinci minute, se răsucea pe o parte şi pe altă parte ca şi cum cine ştie ce şugubăţ i-ar fi presărat în aşternut fire de păr aspru, tăiate mărunt. Nici adormit, nici treaz, zvârcolindu-se, gemând şi suspinând, aţipind pentru câteva clipe şi trezindu-se apoi imediat. O nelinişte stranie, o apăsare nedesluşită şi stăruitoare, crampe de amintiri vagi, de vedenii hidoase, într-un cuvânt tot ce putea fi mai neplăcut - îl chinuiră toată noaptea."

Şi afirmaţia personajului G.

"Sinucigaş tâmpit ce sunt!"

Biletul de pe birou

"Cam aşa începe mica noastră poveste:
Trezindu-se dis de dimineaţă, Lucian Manea găsi un mic bilet pe biroul de lângă pat. Sceptic puţin, privirea ursuză i se duse în dreptul uşii de la intrare. Bosumflat şi stăpânit de un sentiment ilicit de frică, se hotărî să deschidă biletul de pe birou. Gândul că ar putea primi o veste proastă îl stăpânea întru totul. Şi chiar aşa, de ce să fie o veste bună? Clara nu i-ar fi lăsat niciun bilet niciodată, decât dacă avea să-l părăsească. Îşi trosni degetele de la mâini şi se linişti pentru câteva secunde la gândul că ea era prea slabă ca să poată lua o decizie de felul acesta, iar nopţile pe care le petreceau împreună adesea erau prea furtunoase, în sensul bun, ca să renunţe ea atât de repede la ele. Nu, nu asta trebuia să fie în bilet, nu gândul că ea ar fi putut pleca pentru totdeauna. Dar atunci ce era cu acel blestemat bilet de pe birou? Prezenţa lui nu numai că îl irita din plin, dar modul în care fusese aşezat sugera faptul că înăuntru se afla ceva important, cu conţinut indubitabil. Să fi fost Clara în stare de atâta mârşăvie, încât să îi lase doar un amărât de bilet, fără nicio altă explicaţie? Nervii începuseră să îi macine încet stomacul, dar emoţiile îl ţineau în loc. Vreme de câteva minute, ţinu în mâini acel bilet odios, însă teama refuza să îi dea pace, aşa că aruncă o înjurătură şi îl lăsă tot în acel loc în care îl şi găsise. Nu era vreme de aşa ceva, altele îi erau priorităţile. Blestemata de Clara îi distrusese toate planurile zilei. Ştia că ceva trebuia să se întâmple mai devreme sau mai târziu, dar nu pricepea de ce trebuia să fie aceea ziua în care ea trebuia să plece definitiv. De ce atunci, când totul mergea din ce în ce mai bine? "Femeile astea blestemate vor cu tot dinadinsul să te bage în sicriu!" În momentul în care se îndreptă către dulap, un alt gând iscoditor nu îi dădea pace. Nu îi dădea pace şi gata! Fiind un om netrebnic, explicaţiile se dau numai într-un simplu bilet lăsat pe birou! Asta gândea Lucian în acel moment. Privirea i se duse iarăşi către foiţa veche, luată sigur dintr-un caiet de pe vremea lui Ceaşcă. Desigur, altcineva i-ar fi zis uşor să nu îl deschidă deloc, dacă nu voia să afle motivul despărţirii. Cel mai uşor i-ar fi fost să îl facă bucăţele şi să zâmbească la gândul că femeia care l-a părăsit nu mai contează, iar ultimul ei gând nu a fost citit de el. Încercă să-şi închipuie cum ea s-a ridicat din aşternuturi, cum s-a îmbrăcat în grabă şi cum a găsit caietul vechi din care a rupt o pagină. Era sigur că se încruntase atunci când scrisese biletul, aşa făcea ea mereu când se concentra ca ceva să îi iasă bine. Era şi urâţică atunci când părea gânditoare sau concentrată. Iritarea lui Lucian atinse şi apogeul, iar, într-un final, se hotărî să dezvăluie conţinutul biletului de pe birou. Doi paşi îi fuseseră de ajuns ca să ajungă în dreptul biroului şi să ridice biletul de pe acesta. Cu mâinile tremurânde, desfăcu misiva şi începu să citească cu grabă cele câteva rânduri din ea: "Lucică, iar ai uitat să plăteşti chiria! A venit doamna Iosifescu să facă scandal de dimineaţă, noroc că am liniştit-o. Să te duci azi negreşit la ea, eu o să vin diseară la 7. " Asta era tot ce cuprindea. Marea taină fusese descoperită! Atunci de ce el crezuse că biletul o să îi schimbe lumea din ziua aceea? Ce a simţit în corp au fost sentimente ce premergeau un val de tristeţe şi de singurătate...
Noi îl lăsăm pe Lucian în mijlocul camerei, cu gândul într-o singură direcţie.. Să fi fost începutul unui sentiment pe care nu l-a mai cunoscut şi care îi fusese introdus tocmai acum? Să fi fost Clara cea care îi pătrunsese în inimă în sfârşit? Nu-i nimic, noi nu vă plictisim! Să-l lăsăm, deci, pe Lucian cu ale sale gânduri întrebătoare, iar noi să ne vedem de ale noastre.."

Noaptea

"Cele două surori se urcară în pat. Toate luminile din casă fuseseră stinse, nu mai era mult şi se apropia de ora unsprezece. Lângă perete dormea fata cea mai mare, de doisprezece ani, iar cea mai mică, de opt ani, era aşezată la marginea patului. Deşi nu îi plăcea să adoarmă la margine, nu avea ce să facă. De luptat nu avea cum să se lupte cu sora mai mare. Iar ea nu suporta ideea de a dormi la marginea patului, spunea că acolo corpul este întotdeauna expus, mai ales dacă vine cineva.

-Cine să vină? şoptea adesea fetiţa cea mai mică.

-Cum cine? o tachina sora cea mare, cel care te dezveleşte noaptea şi-ţi şopteşte în urechi.

-Şi cum arată?

-Şşş, dacă-ţi spun, nu o să mai dormi! spunea ea, întoarcându-se cu faţa la perete şi acoperindu-şi capul cu plapuma.

Fetiţa cea mică se întoarse cu faţa spre cameră, dar gânduri multe îi învăluiau mintea. Se gândea la omul care apare noaptea în casă şi se apropie numai de cel care doarme la marginea patului. Închidea ochii, numai că mintea îi şoptea neîncetat să deschidă ochii şi să se uite în colţul camerei. Acolo trebuia să fie ceva, ceva care pândeşte. Deschidea încet ochii, dar întunericul cufunda camera de tot. Nu putea vedea nimic. De frică alesese să se întoarcă cu faţa la perete şi să-şi pună plapuma pe cap, aşa cum făcuse şi sora ei mai mare, însă somnul nu venea mai repede. Curând simţi cum tot trupul i se încălzeşte şi cum picuri mulţi de sudoare cad pe haine.

-Trebuie să mă scarpin pe picior, nu mai suport! îşi zicea ea.

Nu apucă să se mişte o clipă că sora ei începu să o certe şi să îi spună să nu se mai mişte atât în pat. Senzaţia de pe picior era însă insuportabilă şi trebuia să ajungă cu mâna în locul respectiv. De altfel, o voce din cap îi spunea că dacă scapă de povara asta, o să adoarmă imediat, iar omul care şopteşte noaptea nu o să mai vină să o sperie. În sfârşit mâna ajunse aproape de locul cu pricina, însă sora ei simţi mişcarea şi îi trase o palmă peste mână.

- Ţi-a zis să nu te mai mişti! De câte ori să îţi zic? Te bat!

Sora cea mică încetă să îşi mai mişte corpul în vreun fel, chiar dacă toate părţile lui o deranjau, iar gândurile nu o lăsau să adoarmă. După ce simţi că cealaltă sora a adormit bine pe partea ei care o proteja, cea mică începu să spună în gând o rugăciune. Curând o fură şi pe ea somnul.

Visa că era încă trează şi că se chinuia să adoarmă

Pătura pe care şi-o trăsese până pe cap o sufoca de-a dreptul, iar corpul se mişca sub o ploaie de înţepături şi firicele de transpiraţie. Ştia însă că nu trebuie să facă nicio mişcare ca să nu o supere pe sora ei mai mare...
În momentul în care simţi că o fură somnul, un zgomot ciudat o făcu să paralizeze de frică. Uşa se întredeschise, iar peretele din faţa patului se umplu de o umbră neagră. Toată lumea din casă dormea, dar fata cea mică nu mai avea puterea să strige pe cineva după ajutor. Corpul îi era ca de gheaţă!
Fără să treacă nicio secundă, umbra se apropie de ea, ridică plapuma pe care fetiţa o tinea strâns şi se băgă în spatele ei, suflându-i cu un aer rece direct în ceafă. Copila nu mai apucă să zică decât un "of" scurt, în timp ce umbra îi şoptea, cu o voce gravă, lucruri de neînţeles. Fiori reci îi cuprindeau trupul, iar membrele începuseră să paralizeze. Simţea că nu poate să facă nicio o mişcare care ar fi putut alunga mai repede bestia de lângă ea. O înţepătură uşoară în spate reuşi totuşi să îi dezmorţească trupul şi să se trezească din vis. Dar oare fusese un vis? Când se dezmetici de-a binelea, reuşi să se ridice pe jumătate de pat şi să cerceteze întreaga cameră. Umbra nu era, s-ar fi văzut clar, dar de ce uşa era pe jumătate deschisă? "

Curat

Râd, pentru că îmi aduc aminte de o afirmaţie a unui...prieten... Încercând a mă face să mă schimb în ceea ce n-aş putea fi niciodată, şi-a pierdut cumpătul şi a urlat, spunându-mi că sunt "fata care ascultă romanţe şi citeşte Ionel Teodoreanu". Nu înteleg ce-i rău în asta..

Cine vine? Ce s-aude?
Lemnul scârţâie deodată; pare că prin somn ar geme,
Iar afară, lângă poartă, felinarul strâmb în noapte dă să fugă şi se teme..


....

Pace mie, pace ţie!
Tace casa, tace viaţa -
Niciodată ce-a fost n-o să mai fie...

(Ionel Teodoreanu - Agonie)

Sufereau împreună - Ion Băieşu

Solitudinea sau mizeria sufletească te îndeamnă să recurgi la cele mai proaste alegeri şi să îţi închizi ochii, lăsându-te pradă monotonului, rutinei, fadului, neputinţei şi indolenţei. Ce faci atunci când simţi că viaţa nu are un gust bun, iar drumurile pe care le încerci te duc doar către moartea provocată?

"Deşi presimţea că individul este un derbedeu şi că se va chinui alături de el, G. îl urmă fără să-şi reproşeze nimic, nutrind chiar o anumită plăcere. Era o fiinţă din acelea care suferă de boala cumplită a obişnuinţei: primesc orice vine din afară, numai să nu facă personal vreun efort..."

"Ideea sinuciderii o vizita în fiecare zi. Se gândea ore întregi la o asemenea posibilitate, încercând să se convingă de avantajele pe care le-ar putea avea. Practic ştia însă că nu era capabilă să săvârşească gestul, aproape că leşina de spaimă numai la gândul de a se şti legănându-se într-un ştreang..."

Romantismul - Vera Călin

" E mică moartea marilor idei..."

(Dacă sunteţi iubitori de literatură, şi trebuie să fiţi de vreme ce răsfoiţi acest blog, cu siguranţă o să fiţi curioşi să aflaţi şi câte ceva despre curentele literare. De data aceasta este vorba despre romantism. Am ales câteva fragmente din această carte, scrisă de Vera Călin, pe care vreau să vi le împărtăşesc. Desigur că acest blog este oglinda mea şi este evident că toate fragmentele pe care le aleg mă caracterizează într-un fel. Nu prea pot spune că sunt mare amatoare de romantism, iar aici mă refer strict la curentul literar, însă anumite teme ale acestuia mă impresionează. Curentul literar în care mă regăsesc cel mai adesea este realismul, majoritatea autorilor din care culeg idei fiind realişti. Nu vreau să mă apuc acum să dezvolt ceea ce cred sau să analizez fragmentele pe care le scriu aici. Pur şi simplu aici notez ideile autorilor, dezvăluiri, descrieri de personaje sau fapte, nefiind necesară nicio intervenţie de-a mea. De altfel, nu sunt nici în măsura în care aş putea să critic sau să analizez mai mult).


Ce spune Umberto Eco despre Opera deschisă

"Când o operă prezintă mai multe pretexte, mai multe nţelesuri şi mai ales mai multe aspecte şi feluri de a fi înţeleasă şi iubită, atunci cu siguranţă este foarte interesantă, atunci ea este o expresie pură a personalităţii."

Câteva definiţii ale romanticului..

"Un visător inspirat, a cărui stare de contemplaţie poate atinge chiar şi nebunia. El este întoteauna o excepţie, e singur, e neînţeles, jignit de contemporanii pe care-i scandalizează prin lipsa lui totală de spirit practic."

"Solitar, neîneles, ostracizat din lumea pe care superioritatea lui o respinge, geniul este destinat nenorocirii.."

"Pesimist prin structură psihică şi prin destin social..."

"Regulile sunt nişte cârje: pentru schiopi ele sunt un sprijin necesar, pe omul sănătos îl împiedică la mers" (Edward Young - Conjectures on original poetry)

Boala conştiinţei de sine

"În prima tinereţe am fost un visător. Îmi plăcea să-mi zugrăvesc tot felul de chipuri, când în culori lugubre, când în valori de curcubeu...Dar ce mi-a rămas din toate acestea? Numai oboseală, oboseală ca după o luptă nocturnă cu o fantomă şi o amintire tulbure, plină e regrete. Am intrat în viaţa aceasta după ce trăisem în gând şi imediat am simţit plctiseală şi scârbă ca un om care citeşte o imitaţie proastă a unei cărţi pe care o cunoaşte de mult." (un personaj de-al lui Lermontov)

Ce om nenorocit sunt: nimic nu uit, nimic!

Tu de ce taci, nebunule?

"- Cuvintele trupului meu mă enervează teribil! E normal, dar încep să-mi simt carnea sau fiecare firicel din mine.
Gâtlejul i se umfla ca cel al unui cocoş gata de luptă, iar ochii spintecau orice lucru din încăpere. Îi plăcea câteodată să se descarce de supărări, monologând ore în şir despre sentimente nedrepte.
- Gânduri obsesive, ca întotdeauna! Nu zic, dar n-are nimic, ceva tot trebuie să urlu nemulţumit. Am sentiment de vinovăţie, iar acesta stagnează, de muscă parazită. Se lasă cu remuşcări, cu sunete stridente, cu pahare lipite de pereţi, cu iz nefast. Unde ai plecat iar, drace? Mă enervez că nu pot să respir şi mă doaaaaree!
Nu mai putu să continue sceneta patetică a vieţii lui. Un ciocănit şi o înjurătură se auziră din peretele din stânga lui. Aşa se întâmpla de fiecare dată când vorbea cu el însuşi în micuţa lui cameră.
- N-am să mă mai calmez de data asta, cheamă ambulanţa să vină să mă ia, daca nu îţi convine! spuse el şi mai tare, bătând cu pumnul în peretele din spatele căruia se auzise înjurătura.
Picuri mulţi îi cădeau de pe fruntea lată, iar întregul trup îi tremura.
- Am încercat să mă împac cu situaţia că totul nu-i bine, şi nici măcar nu mi-o spui tu! Dar cred că era tragic să-mi fi spus şi să nu fi simţit nimic în momentul ăla. Nimic nu mă indispune mai mult decât indolenţa persoanelor, îmi vine să le omor! Vreau ceartă, vreau tragism în dialogurile mele, îmi place să simt fiecare cuvinţel cum mă arde pe limbă!
- Împuşcă-te, bre! se auzi iarăşi din peretele din stânga lui.
- Noi, oamenii, de ce suntem atât de nemulţumiţi tot timpul? continuă el să urle. Să poţi spune "pas" iubirii e un mare pas înainte! Doar aşa te poţi concentra ca totul să iasă bine. Până la urmă dă-o dracu de iubire, tâmpitule, persoana pe care o iubeşti e la fel ca şi tine. E păcat să crezi că acea persoană e atotştiutoare, perfectă, că nu face aceleaşi lucruri dezgustătoare ca şi tine, ce dracu!
- Cineva să îl ia pe ăsta, a înnebunit de tot! râse peretele din stânga.
- Deci să îmi continui pledoaria. Da, încep să cred că iubirea e scârboasă, nu e nicidecum decorată cu gesturi subtile, ci mai degrabă cu repeziciune, cu vibraţii scârboase ale corpului. Nu există a face dragoste, ci numai a te împerechea. Sufletul nu are nevoie de mişcări sacadate, ilare, lipicioase. A face dragoste înseamnă a privi, a atinge suav, a săruta încet. Asta înseamnă dragoste! Tâmpiţilor! Se vede că am luat-o razna!
- Păi ţi-a trebuit mult să îţi dai seama! şopti peretele.
- Şi tu de ce mă asculţi, netotule? Vezi-ţi de treburile tale, deşucheatule!
Văzând că este întrerupt din ce în ce mai des din discuţiile lui, se îndreptă spre frigider să ia sticla de vin roşu, pe care o păstrase pentru astfel de clipe.
- Momentul meu suprem, sticla de vin! Grigore, îndeasă-n tine cât mai mult vin, poate-ţi mai calmează fierea, râse el strident. Brută, iar puţi a vin!
Sticla de vin nu-l ajută deloc să iasă din nelinişte. Continua să simtă că nu mai are ce căuta în acea cameră, se vedea că începea să îşi revină din starea de isterie.
- Gata, mă, să nu cumva să chemi ambulanţa, că n-o să fiu acasă, spuse el, ciocănind în peretele din stânga, însă peretele nu mai şopti nimic.
Deschise uşa apartamentului şi coborî încet scările. Un gând fugitiv îl făcu să-şi întoarcă privirea: voia să bată la uşa de lângă el, să afle cine e domnul care îi deranja gândurile şi monologurile. De data asta, însă, dorinţa de a orbecăi pe străzi era prea mare..."

(ianuarie, 2012)

Orăşelul de pe coline - Jan Drda

...Câteva fragmente dintr-o carte minunată...Am citit-o vara trecută pe o plajă mai puţin cunoscută. :)

"Părintele se înclină cu potirul în mână spre micuţul ministrat care-i turna împărtăşania, în tmp ce necuratul, tot dând târcoale în căutarea unei prăzi, îi şoptea la ureche:
- La ţipar n-ar strica un vin roşu!
- Agape!(Piei!) murmură părintele, alungând ispita, şi se cufundă în rugăciuni."

(Este o scenă întreagă cu acest preoţel, iar toate părţile ei sunt incredibil de amuzante. Mă apucase pofta de vin şi de ţipar în momentul în care citeam acest fragment, de obicei cad repede în mrejele culinare, de aceea râd de preoţelul în cauză.)

Nebunie ajunsă la paroxism..

"A dat peste ea abia în crângul zis "La 7 morţi", unde sunt crucile alea de le ştiţi şi voi. O găsi şezând în zăpadă, lângă mormântul franţuzului. Parcă vorbea cu cineva. Moraru se dădu mai aproape, şi numai ce o auzi pe fată că zice:
- Să ştii, iubitule, că a ta am să fiu, că nimănui nu i-am făgăduit mână, numai ţie.
Pe morar îl apucă groaza. O luă pe fată de mână şi o târî aşa de-a dreptul prin pădure. Uitasem să vă spui că pe mormânt era o tăbliţă pe care scria aşa: Pierre Duval, şi atât. Cică era un dragon de-al lui Napoleon, sfârtecat acolo - La cei 7 morţi, într-o încăierare. Asta se întâmplă cu vreo câţiva ani înainte să fi venit A. pe lume."

.....

"A aflat că fata lui murise ca o cerşetoare într-o moară de vânt părăsită de o bucată de vreme şi în care locuise cândva un morar pe nume Duval."

O carte frumoasă, simplă, pe care v-o recomand cu mult drag!