sâmbătă, 22 septembrie 2012

O parte din mine

"În seara asta n-am chef de resemnaţi. În seara asta n-am chef să mă plimb pe străzi în cautarea fericirii, pe care, de altfel, niciodată n-o găsesc. În seara asta vreau să mă cufund în braţele tale, iar tu să te pierzi subit între picioarele mele şi să simţi cum tremur, cum te strâng şi cum te sfâşii cu repeziciune. Vreau să-ţi simt mirosul şi respiraţia pe pielea mea fierbinte. În seara asta nu vreau gânduri resemnate!"


Rusoaica - Gib I. Mihăescu

Pasionată de descrieri de groază..

"Tatăl ei fusese deposedat de revoluţie şi la un an executat prin înecare, fusese aruncat în mare cu o piatră de picior. Acolo, în mare, la locul execuţiei, scafandrii se plimbau printr-o pădure întreagă de oameni, ţinuţi ferm la fund de pietrele cele grele, dar sforile permiteau cadavrelor să facă tot felul de mişcări de dans, când vreun scafandru sau vreu delfin îşi croia drum printre ele. Astfel îşi păstrau toate o atitudine oblică, pantecul şi faţa spre zariştea de deasupra, o pădure întreagă de evlavioşi într-o ţinută elegantă, comunitate mistică şi impresionantă, dedându-se însă la cele mai caraghioase balansări şi fuguri pe invizibila sârmă a neantului, la cea dintâi apropiere străină."

..şi ceea ce se întâmplă zi de zi cu noi...

"Mă gândesc la un moment să-i scriu..dar ştiu bine că n-am s-o fac. Din indiferenţă? Dacă ea vrea să mă aştepte, evident, fără nicio nădejde şi, cu siguranţă, fără nicio schimbare a împrejurărilor, de ce să nu m-aştepte? Şi dând din umeri, închid discuţia şi afectez totală nepăsare..."

Ochii negri sunt cei mai teribili în noapte...

sâmbătă, 8 septembrie 2012

Ultimele salve - Iuri Bondarev

Pentru că găseşti aceste descrieri numai în romanele ruseşti...

" Vila aceasta, o casă mare, cu etaj, se găsea la vreo 150 de metri înălţime, în mijlocul unui parc de tei aproape dezgoliţi, împrejmuit cu un grilaj de fier.
Intrară în parcul uriaş, învăluit într-un întuneric mohorât. Şi parcul îi întâmpina cu foşnetul trist al frunzelor căzute pe alei, cu freamătul lin, ca susurul unui pârâiaş, al teilor pe jumătate dezgoliţi. Frunze uscate cădeau de pe ramuri, agăţându-se de mantalele lor. N. auzea cum cizmele sale se afundau moale în covorul gros de frunziş veşted, din toate părţile de pe aleile troienite de frunze, te învăluia un aer de casă părăsită, o mireasmă tristă, amăruie, de toamnă târzie.
- Ia te uită! Ce-i drăcovenia asta?! Ce dihanie o fi?
A. aţinti lunima lanternei în apă, privind cu o curiozitate ştrengărească, de copil:
- Lasă, e o broască obişnuită!
- Ia te uită, proasta! exclamă din toată inima Alioşin.

.........................

Parterul casei era pustiu. Probabil că aici nu mai stătuse nimeni de mai bine de o săptămână. Mirosea a covoare prăfuite, a aer îmbibat de mireasma dulceagă a locuinţelor străine şi a unui lux necunoscut. Mobila lăcuită şi pernele moi ale fotoliilor joase erau acoperite cu un strat cenuşiu de praf şi aveau urme de degete. Peste tot se puteau vedea semnele unei fugi zorite: într-un colţ, în hol, se contura întunecat un covor gros, făcut sul, o servantă lată cât jumătate de punte, în care scânteiau cupe de cristal...

Pesemne că locatarii, grăbiţi să fugă, căutaseră lucrurile mai de preţ pe care le-ar fi putut lua cu ei şi, furioşi, sparseră şi stricaseră tot ce le căzuse în mână.
Oglinda toaletei fusese spartă în două - probabil cu un pat de armă, în dreptul ei, pe duşumea, zăcea nevinovată, lucind roz, o cămaşă de femeie, foarte fină, cu dantelă.
- Tonţii, spuse A., furios. Poftim ce au făcut, idioţii dracului!
- Ce e acolo? Dansează cineva sau ce naiba e? întrebă N., făcând semn cu lanterna spre tavan în direcţia de unde răzbăteau înăbuşit pâna la ei, la parter, nişte zgomote de paşi şi glasuri vălmăşite..."




Mi-e frică de moarte..

" Nu, nu se poate ca după un ceas să mor. Să nu mai exist! Cum, atât de simplu? se gândea cu disperare O. şi, simţind din nou o durere ascuţită în picior, înţelese cu o claritate deosebită, ca o revelaţie, că sunt ultimii lui paşi pe pământ, ultimele gânduri, ultima durere, ultimul sânge care-l simţea în gură, apoi, fără să ştie de ce, se trezi gândindu-se că, după cei 26 de ani, nu va mai exista al 27-lea, că el nu va mai exista, în timp ce alţii vor continua să trăiască, bucurându-se de viaţă, iubind, râzând, respirând. Iar faptul că va fi ucis cum sunt ucişi şi alţii în război, că nimeni nu va şti cum şi în ce împrejurare a murit, stârni în sufletul lui o cumplită amărăciune, care îl durea până la lacrimi. Soarta lui se despărţea pe neaşteptate de soarta miilor de oameni rămaşi acolo, înapoia acestui fum. Să fie oare adevărat că el, şi nu altcineva, că el, O., trebuia să moară? Trebuia să moară?"

Frica de fericire..

"- Totul ar putea să se schimbe, înţelege-mă! Totul! Prea bine mă simt lângă tine şi sunt neliniştită. Ascultă-mă..eu probabil că uneori spun prostii, dar câteodată se întâmplă aşa: când eşti fericit, începe să-ţi fie teamă pentru fericirea asta. Mi-e teamă pentru mine, pentru tine, mă înţelegi?"

Nehotărâre - Al. Vlahuţă



Ce proşti mai suntem amândoi!
Comori de plăceri dorm în noi,
Şi cum le-ar putea deştepta
O clipă din dragostea ta!
E oare-o virtute-a răbda?
Cu zâmbetul tău mă-nfiori,
Stăpâna atâtor comori
Eu ştiu că mi-ai da, dacă-aş cere,
Tu ştii c-aş primi, de mi-ai da,
Şi totuşi răbdăm în tăcere,
Privind cum viaţa se trece
Pustie, şi tristă, şi rece...

luni, 3 septembrie 2012

Gara de Nord


"Recunosc oriunde glasul acesta de casieriţa , cu respiraţia urât mirositoare, de dinţi stricaţi. Înţelegi ce vreau să zic? Glasul acela suav, delicat, cu un "ş" puţin mai pronunţat. Dacă te uiţi puţin în spate, vei vedea cu siguranţă o femeie între două vârste, cu părul castaniu deschis, prins într-un coc neîngrijit şi, bineînţeles, cu ochelari cu rame subţiri şi albe. Femeia ar avea ochii albaştri, un albastru ceriu, buzele ascuţite, un dinte, chiar  cel din faţă, negru şi riduri fine de jur împrejurul gurii. Hainele purtate ar fi alcătuite dintr-o fustă lungă, de culoare închisă, maro şi dintr-o bluză-cămaşă de culoare deschisă, aş spune mai mult că ar fi un alb palid sau un izabel deschis.
Să facem o încercare şi să ne uităm puţin în spate. Mă uit acum şi o văd vorbind la telefon. Stă pe bancă, iar îmbrăcămintea şi chipul ei sunt aşa cum mi le-am închipuit. Parcă ramele ochelarilor sunt un pic mai grosuţe, dar ea e - casieriţa întruchipată, cu mirosul dezgustător al gurii!
Acum îmi vine să şi râd!
Liniştea se lasă în sala de aşteptare, iar eu sunt însoţită doar de Agârbiceanu şi de Şolohov. Nu se mai anunţă niciun tren de când s-a spus că ultimul că ar avea întârziere 70 de minute.
Îmi trec mai departe privirea şi văd o altă femeie între două vârste că se ridică să îşi ia o cafea de la dozator, însă aparatul îi ia banii fără să îi dea în schimb cafeaua mult dorită. Vai, şi leul după care tânjeşte! Se enervează şi-l cheamă pe paznic să rezolve toată această neînţelegere, însă el se uită şi mai nedumerit la aparatul mâncăcios de bani.
- Doamnă, cred că nu e bancnota bună, de aia nu vă dă cafea la schimb..
Femeia se resemnează şi nu spune decât un "hoţi!" printre buze. O să-şi bea cafeaua când o sa ajungă acasă!
Iar eu mai am de aşteptat trenul...
Lângă mine, un bunic, un tată şi o copiliţă de trei ani aşteapta trenul spre Craiova. Şi al lor are întârziere, desigur. Fetiţa începe să se plictisească, aşa că intervine în discuţia liniştită despre vacanţă a celor doi bărbaţi. Tatăl o mângâie uşor pe cap şi îi spune încetişor: "Las' că o sun eu pe mama să-i spun că fetiţa nu-i cuminte."
În dreapta, paznicul începe să vorbească la telefon, pesemne cu nevasta lui. Din discuţie înteleg că este foarte supărat că i s-a uscat fasolea pe araci din cauza căldurii prea mari.
- Naiba să o ia de secetă, era bună fasolea aia!
Eu privesc ceasul care deja afişează ora zece...trenul nu mai vine nici el..Se mai anunţă încă o întârziere, de vreo 30 de minute, se aşteapta trenul de la Mangalia ca să-l unească cu cel cu care plec eu, cel care duce la Braşov.
Dar bătrânul din faţa mea? Cel cu valizele vechi şi geanta toată din piele tăbăcită, prinsă cu un şnur ca să nu se desfacă pe drum? Stă şi el şi se uita la mine din când în când să vadă cum scriu, apoi îşi mai scoate câte un covrig din sacoul lui crem.
Se duce generaţia oamenilor cu bun simţ, oamenilor cu sentimente, îmi spun, şi-mi văd mai departe de scris.
Lângă mine se aude în continuare vocea caldă a tatălui care dojeneşte blând copila: "Las' că o sun eu pe mama să-i spun că fetiţa nu-i cuminte.."