Rămâne mizeria

"M-am gândit la tine, iubitule, în ultimul timp. Nu ştiu de ce, dar ştiu că de la o vreme nu mai simt nimic şi nu îmi mai doresc vreo schimbare. Ciudat este să nu mai simţi nimic..."

Aşa începea scrisoarea lăsată pe birou. O scrisoare pe care o scrie oricine atunci când ajunge la o limită.
Cu cât trecea cu privirea peste rândurile cu scrisul mare şi răzleţ, cu atât sufletul lui se umplea de stupoare şi de ciudă că pierduse, poate, pe singura pentru care mai simţea ceva la rândul lui.  Ştia doar că nu mai putea face nici el nimic, că nu o mai putea aduce înapoi acasă. Totul era pierdut, pentru că mai ştia că nu poate lupta. Un sacrificiu prea mare pentru epoca modernă: a repara ceva care s-a stricat!
A pus scrisoarea înapoi pe birou, şi-a aprins o ţigară şi s-a trântit pe pat, gândindu-se la nimic. Îşi ştia mintea blocată, numai câteodată îi mai venea câte un imbold de a se ridica din pat şi de a lupta, însă, ca de obicei, nu găsea energia necesară, dar nici sensul. Pentru ce? Pentru ce atâta efort, când poţi să laşi mizeria sufletească să te cuprindă încetul cu încetul?
A trecut din pat la birou şi a reluat citirea scrisorii. Tremurul uşor al piciorului nu îi dădea stare şi simţea că inima îi bate nebuneşte în piept. Să colinde aşa iar singuratic prin oraş? Parcă se plictisise şi de acest lucru.
Dacă stătea mai bine şi se gândea, putea să îşi dea seama că fata nu era mare pierdere. Dacă ţinea la ea, putea să îi mai arate din când în când, dar la el nu s-a pus niciodată problema asta. A preferat să tacă şi să adune furtuni de gânduri în mintea fetei. Să nu cumva să o lase să fie liniştită vreodată!
"Un dobitoc...", i-a trecut repede prin minte.. De făcut ceva nu mai putea face. Fericit în prezent n-a fost niciodată, de altfel nu a simţit nevoia să schimbe ceva în acest sens. Viaţa lui era în trecut şi viitor sau, mai bine zis, în gânduri despre viitor. A încercat deseori să o privească pe cea de lângă el altfel, să mai lase un pic lupa criticii deoparte, dar ştia şi simţea că fiecare gest sau cuvânt de-al ei îl enervează complet şi că nu poate duce vreodată asta la capăt.
În ultimele clipe petrecute împreună nici măcar nu şi-a mai dat silinţa să vorbească cu ea sau să îi asculte vorbele fără noimă. Ea începea să se irite şi să se fâstâcească tot mai mult în preajma lui, exact cum făcea un copil, atunci când nu e băgat în seamă de adult. Nu, asta nu era viaţă, clar!
Mai bine să îi lase pe alţii să trăiască ceea ce ar putea fi numit iubirea, iar el să stea într-un colţ şi să urmărească cu ochi avizi tot ceea ce înseamnă sentiment. Lasă să fie alţii dansatorii principali, el poate să stea liniştit, aşa cum a stat toată viaţa lui, în umbră.
A trântit scrisoarea într-un colţ obscur din sertar şi s-a întors către pat.
O viaţă de solitar, pentru că una plină nu poate să o trăiască. Zilele or să treacă şi astea.

Batalioanele cer foc - Iuri Bondarev

Îl iubesc pe Bondarev, descrierile lui mă plimbă cu gândul la piscul din B, la copilărie şi la mirosul de iarbă veştejită..

"Asudat şi moleşit, colonelul G. îşi scoase cu plăcere cizmele ce-i ardeau picioarele obosite, apoi şi le întinse la soare şi, cu vestonul descheiat, lăsând să se vadă prin deschietura cămăşii piepul gras, păros, se lungi în grădina de lângă gară, sub un măr desfrunzit. Aici toamna răpise şi ofilise totul, peste tot stăruia strălucirea pală a soarelui şi domnea o linişte străvezie, fragilă. În jurul său foşneau încet frunzele căzute, iar dinspre miazănoapte abia abia simţită o boare proaspătă şi răcoroasă.."

Acţiune şi suspans cum numai ruşii ştiu să descrie..

 "Şi, deodată, din tufişuri răzbătu un glas desluşit şi încordat:
- Eu-uu!
J. izbucni în râs şi, bucuros din cale afară, se repezi în tufişuri sfărâmând bezmetic crenguţele întâlnite în cale pentru a ajunge la glasul acela sugrumat, şovăielnic..

B. îl văzu pe J. alergând în întâmpinarea unor săgeţi de foc care ţâşniră înspre pieptul lui. ....

....

O clipă mai târziu, B. se pomeni cufundat într-o linişte atât de apăsătoare. încât îşi auzea bătăile inimii. Se ridică în picioare şi, orbecăind fără să vadă ceva, se îndreptă spre tufişurile în care J. îşi găsise moartea.
Îl descoperi aşa pe dibuite. Zăcea cu faţa în jos, cu braţele desfăcute şi nu se mai mişca. B. îl apucă de umerii moi, îl întoarse cu băgare de seamă pe spate şi-l chemă pe nume, cu o duioşie de nedescris, inutilă acum, o duioşie pe care o tăinuise mereu în sufletul său. . J. mai răsufla încă, avea respiraţia fierbinte şi deasă, dar deodată, degetele lui B simţiră ceva fierbinte, lipicios şi ud care ţâşnea din pieptul său şi înţelese că s-a terminat cu temerarul J, lăcăul cel vesel cu părul bălai.."

(De ce oamenii se tem atât de tare de moarte? se întrebă el. E drept, moartea înseamnă pustietate şi singurătate. Singurătate veşnică. )

Calea Victoriei - Cezar Petrescu

Am mai întâlnit câteva fragmente în "Oraş pariarhal", se pare că Bucureştiul nu îl lăsa să se odihnească...ca pe mulţi dintre noi.. de altfel.

"Îi recunoaşte după paşii grăbiţi. După nepăsarea cu care, singuratici în mijlocul mulţimilor, îşi poartă glorios, ca viteze trofee de bătălie, veştmintele lor roase..
Sunt alţii şi sunt aceiaşi. Sunt legiune. Ei alcătuiesc o lume a lor în cealaltă lume. Sunt legaţi printr-o ascunsă francmasonerie. Se caută şi se urăsc. Se aşteaptă şi se vor extermina. Merg cot la cot şi vai de cel care va rămâne în urmă...


....

Altul. Şi altul. E de neînchipuit cât de mulţi trec, au sosit, se întorc şi vor sosi. Uneori trotuoarele negre par negre omizi cu mii şi mii de picioare articulate. De unde vin toţi şi ce îi goneşte pe toţi? E greu să admiţi că în fiecare palpită o altă durere, alt sânge, alte ambiţii..

...

Nervoşi, şi nu trebuie...

"Cu glas înecat de mânie,se răsti la un bătrân care cutezase să-i întindă un pachet de cărţi poştale, ilustrate cu vederi...
Bătrânul se strecură ruşinat printre mese, cu micul lui pachet sărac şi inofensiv. Era un bătrân încovoiat de spate, cu străiele roase, cu ochii trişti şi cu mâini tremurătoare: şi nu părea un cerşetor de profesie..Ochii cerşetorilor de profesie nu sunt niciodată atât de trişti.."


Când păşeşti pe aleea tristeţii..

"Arătă în treacăt o fotografie pe sticlă, prinsă în marmura unui monument. Un cap de copilă, cu ochii sclipind de râs tânăr şi cu obrazul tânăr.
- Citeşte anul morţii..1887...Cine-şi mai aminteşte de ea? Îi mai rosteşte cineva numele? Trăieşte în vreun suvenir? Revine în vreo conversaţie de bătrâni? Aceasta este moartea totală...Neantul!
- Să moară atunci..Ce minunat îi sclipeau ochii în tresăltarea aceasta de râs tânăr şi fără grijă. Cu râsul acesta şi cu obrazul fraged, neîntinat a plaecat din viaţă, aşa cum o arată această imagine.
Ar fi fost astăzi o babă plicticoasă, cu umbrelă şi pelerină demodată. O pensionară care se ceartă la ghişeu şi pe care o să casierul afară. N-a cunoscut moartea din viaţă. Moartea înceată şi respingătoare.."