Curiozităţi despre scriitori ruşi

Cei fascinaţi de literatura rusă cunosc prea bine modul în care eroii firului narativ se luptau cu sinele lor şi cu cele mai terifiante gânduri care ar putea izbucni în mintea oricărui om. Nu mulţi cunosc însă ceea ce stătea în spatele omului care îşi transforma ideile în adevărate opere de artă. Cel ce scrie se oglindeşte perfect şi în pielea personajelor pe care le descrie, mai ales cel care descrie stări şi sentimente. Este puţin probabil ca un scriitor să nu-şi fi făcut un portret literar în nenumăratele sale opere. Având atâta putere de a înţelege cele mai obscure trăiri, autorul s-a luptat mai ales cu el însuşi, dar şi cu mediul în care trăia şi în care îşi desfăşura activitatea literară. Mulţi dintre aceştia au trecut prin adevărate frici, lupte nesfârşite cu alcoolul (vezi Esenin), jocuri cu noroc (vezi Dostoievski) sau singuratate (Evghenii Baratînski), dar să vă lăsăm pe voi să citiţi ciudăţenile cu care se confruntau ei zi de zi sau modul în care îşi desfăşurau activităţile zilnice.

De unde s-a mai inspirat F.M.Dostoievski...

Fiindcă a trăit 15 ani în Moscova, într-o casa aflata lânga un cimitir de nevoiaşi (criminali, sinucigaşi, săraci etc) şi lânga un spital, foarte multe descrieri de persoanje din romanele sale sunt de fapt aduceri aminte a celor văzute în apropierea lui. Personajele lugubre, dar şi obsesia lui de a-i descrie fizic pe mulţi dintre eroii malefici ai romanelor ca fiind ciupiţi de vărsat şi umflaţi la chip ( de altfel, motivul acesta se regăseşte în multe romane din literatura rusă) nu sunt decât o oglindire a celor cu care a interacţionat în copilărie sau adolescenţă.

Viaţa cât mai aproape de natură reprezintă şi trezirea sufletului şi a sentimentelor nobile, era de părere Tolstoi
În Iasnaia Poliana, Tolstoi obişnuia să lucreze pe câmp alături de ţărani, să taie lemne pentru iarnă, să scoată apă din fântână şi să coacă pâine. În Moscova, a încercat să îşi păstreze acelaşi stil sănătos de viaţă şi obişnuia chiar să meargă pe jos şi câte 20 de kilometri. Acest lucru îi dădea forţa de a scrie şi îi alimenta cu succes noile fire narative pe care urma să le transpună pe foaie.

Chiar dacă ducea un stil de viaţă sănătos, Tolstoi avea anumite convingeri despre el însuşi de care nu putea să scape, astfel, în Jurnal, el a notat principalele lui defecte:
1. netemeinicia (înteleg prin aceasta: nehotarâre, nestatornicie, inconsecventa)
2. o fire dificila, dezagreabila, nervozitate, un amor propriu inutil, orgoliu
3. obiceiul de a trândavi

Superstiţiile lui Puşkin...

Nemuritorul Puşkin era încătuşat de gânduri fixe şi credea în superstiţii foarte mult, de aceea în timpul ceremoniei nunţii sale, unul din inele a fost scăpat pe jos, iar ambele lumânări s-au stins brusc, Puşkin luând aceste semne ca fiind de rău augur pentru căsătoria lui. Se pare că teama lui s-a îndeplinit după numai şase ani, când Puşkin l-a provocat pe D'Anthis (amantul soţiei lui) la un duel, după ce aflase că acesta ar fi avut o aventură cu aceasta. Puşkin a murit în timpul acestui duel.

Gogol, un om care nu avea încredere în talentul lui de scriitor...

Dupa ce a scris jumătate de roman ( Suflete moarte, romanul pe care l-a finalizat în 8 ani), în luna februarie, pe fondul unei crize nervoase, provocată de depresiile nenumarate de care suferea, Gogol a aruncat în soba tot ce scrisese.
Lucrul care îi făcea plăcere era să stea în camera lui să scrie toata dimineata, oprindu-se numai pentru a lua prânzul, întorcându-se apoi din nou în cameră pentru a continua să scrie până la 7 seara, când cobora sa ia cina. Aceste lucruri le făcea cu seriozitate în fiecare zi.
Se vorbeşte despre sfârşitul tragic al acestuia. Dupa câtiva ani de la moartea lui, Gogol a fost dezgropat pentru a fi mutat în alta parte, însa cei care au asistat la dezhumare au constatat cu groază ca trupul lui era întors cu faţa în jos. Scriitorul romanului Suflete moarte a fost îngropat, probabil, în timp ce se afla în coma.

Evghenii Baratînski a preferat singurătatea..

Dezgustat de lumea tot mai fadă a societăţii, a renuntat la viata sociala, preferând sa trăiască aproape de casa lui împreună cu soţia lui. Un cuplu apropiat acestora a povestit ca obişnuiau să se plimbe în fiecare dimineaţa la ora 7 în gradina casei lor, după care luau prânzul la ora 5 şi se culcau la ora 9 seara. Deşi nu trecuse de vârsta de 25 de ani, el îşi pierduse total interesul de a se mai duce la petreceri sau de a mai avea o viaţă socială activă.

Planul lui Ostrovski..

a fost acela de a părăsi teatrul şi viaţa de la oraş şi de a deveni fermier, însa entuziasmul lui nu a durat foarte mult...Se pare că lumea zgomotoasă a urbanului i-a învins dorinţa de a face altceva în afară de scris.

Goncearov nu se putea denumi scriitor până la demisie..

Mihai Novicov dezvaluie începutul literar al lui Ivan Goncearov, autorul romanului Oblomov, prin faptul ca acesta încerca sa se împarta între slujba banala şi literatura. Pâna la demisie, el refuza să se considere un scriitor profesionist, alegând doar sa îsi scrie anumite idei pe ciorne ca mai apoi sa le lege în ceva mai real. Recunoştea că atunci când lucra pentru altcineva, scria chinuit pentru el însuşi şi se îndoia mereu de valabilitatea celor realizate. Mai întâi aduna grămezi de material, constând în ciorne, planuri, descrieri succinte de personaje, urmând să treacă la redactarea operei când considera că scăpa de anumite circumstanţe care îi atenuau forţa creatoare.

A fost publicat pe Hyperliteratura.ro

Copilul

" Ştia că nu a fost un copil obişnuit, iar că lumea gândurilor va fi, de fapt, lumea ei şi prietena ei. S-a născut cu o problemă de sănătate palpabilă, de care i s-a vorbit  încă de la o vârstă prea fragedă. Optimismul ei era crud, iar ea putea să îmbărbăteze adulţii cu elanul ei de viaţă şi prin dăruire şi o făcea prin discuţii care se poartă de obicei doar între cei mari. Aflându-se pe patul de spital, ea îşi încuraja mama prin vorbe şi prin mângâieturi blajine pe obraji, oferite prin zăbrelele de fier ale pătuţului. Ea îmbărbăta, pentru că nu îşi permitea să fie sensibilă şi să îi vadă pe cei apropiaţi suferind pentru ea.
- Lasă că o să fie bine, îi zicea ea mamei. O să vezi că o să mă fac mare, iar când spunea acest lucru, parcă îl şi vedea realizându-se.
După ce a fost pusă pe picioare şi dusă acasă pentru continuarea tratamentului care trebuia să dureze ani, dar de care fetiţa era conştientă, a urmat perioada în care o luptă de a încerca să fie cât mai bine înmugurea în ea. Lupta aceasta, vocea dinăuntru ei, creştea pe zi ce trece şi o făcea să fie cât mai conştientă de problema ei, astfel încât, în momentul în care se juca cu copiii îi faţa blocului, auzea necontenit că ea este un copil care are de cărat în spate o problemă, o problemă pe care doar ea va şti cum să o rezolve. În momentul acela, renunţa la jocul de copii şi intra într-un rol de adult, acela al bunului simţ şi al responsabilităţii. Era o datorie pe care ea şi-o îndeplinea ca la carte, astfel nimeni nu îndrăznea să o întrebe de ce pleacă atunci când jocul se încingea tot mai mult. După ce îşi îndeplinea datoria, aceea de a avea grijă de corpul ei şi de a-l curăţa aşa cum se cuvine, se întorcea în mijlocul copiilor, care o primeau cu braţele deschise şi redevenea ea însăşi un copil.
Anii treceau, copila ţinea pasul cu obligaţiile pe care le avea de dus, îşi lua medicamentele regulat aidoma unui bătrân înţelept şi simţea că problema ei scade pe zi ce trece.
Ce o mai irita din când în când era faptul că mama ei îi reamintea că ea este bolnavă, însă nu o făcea din răutate, ci din iubire pentru ea, tocmai să îi atragă atenţia că nu este singură. Ei nu îi plăcea acest lucru, se simţea ruşinată şi voia să fie tratată ca un copil oarecare, cu toate că ştia că este diferită. În momentul în care era tratată ca şi ceilalţi fraţi, ea începea să se simtă puternică, însă când era mângâiată, vechea problemă de sănătate îi încolţea în mijlocul creierului, făcând-o să simtă o milă nemărginită pentru ea însăşi şi pentru obiectele care îi fuseseră alături în timpul bolii.
Nu, trebuia să fie puternică pentru ea! O emoţionau toate obiectele stricate sau lucrurile despre care se spunea că sunt urâte şi fără nicio întrebuinţare. Ei îi plăcea să şi le facă prieteni şi să se ofere protecţie aşa cum ştia ea mai bine. A plâns enorm în momentul în care bunica a decis să arunce păpuşa Liliana fără acordul ei, doar pe motivul că era urâtă şi lungană. Copila nu a văzut decât picioarele ei cum se duceau pe gura largă a tomberonului şi a simţit atunci cum se rupe o parte din ea. Bunica râdea şi spunea că o să îi cumpere alta mai frumoasă, dar ea nu îşi dorea frumuseţe, ştia că nu va fi în stare să iubească frumosul, pentru că doar urâtul îi oferea posibilitatea de a arăta cât de puternică este ea şi cât poate să ofere.
Odată se plimba pe un deal cu tatăl şi sora ei cea mijlocie. Fetele aveau fiecare câte o păpuşă - surori gemene. Pe una o chema Ileana şi îi aparţinea surorii mijlocii, iar pe cealaltă o chema Valeria şi îi aparţinea copilei. Ileana era un pic mai firavă, îi cădea mâna stângă, iar sora cea mijlocie trebuia să fie mereu atentă să nu o piardă, însă îi acea zi, priveliştea i-a furat atenţia, dar şi mâna păpuşii. Un scandal mare s-a iscat, cu plânsete, ţipete şi sughiţuri. Tatăl, văzând aceste lucruri, nu ştia cum să o mai împace pe fată şi îi spunea că o să îi cumpere o altă păpuşă, însă sora cea mijlocie voia cu tot dinadinsul mânuţa pierdută, aşa că tatăl, nemaiavând cum să o împace, s-a apucat să caute împreuna cu sora cea mai mică piesa care lipsea. Tot căutând, a găsit o trompă de elefant pe care a confundat-o cu mâna păpuşii. Tatăl avea şi el probleme cu vederea şi adesea dădea bună ziua cailor în locul oamenilor.
- Uite, am găsit mânuţa, striga părintele, spre disperarea fetiţei care se înroşea şi mai mult de nervi la faţă.
- Nu, nu, striga ea, asta e o trompă de elefant, nu e mânuţa păpuşii. E pierdută!! a urlat cu disperare sora cea mijlocie şi luând trompa, a aruncat-o cât colo.
S-a apucat chiar ea să caute mâna păpuşii, până când, spre norocul ei şi al părintelui, a găsit-o pitită după o floare. Nervii şi supărarea i-au trecut instantaneu, iar acum era gata de plecare. Fetiţa cea mai mică însă nu era gata. Trompa de elefant, lăsată singură pe deal, nu îi dădea pace. Părintele nu a mai aşteptat-o ca aceasta să culeagă trompa care fusese aruncată cu atâta repulsie de către sora mai mare. Copila se uita la tatăl ei şi se punea în locul lui: oare s-a supărat că sora a aruncat trompa? Săracul, cu câtă dragoste i-o oferise, iar ea aruncat-o. Nu i-a păsat deloc că avea să îi rănească.", îşi spunea fetiţa, însă paşii tuturor porneau şi mai aprig către case. Zile întregi s-a gândit la săraca trompă aruncată cu atâta neinteres pe câmp, zile întregi s-a gândit la ce simţea tatăl ei.
Timpul trecea, iar fetiţa cea mică a fost dată la grădiniţă. Era începutul iernii atunci când mama s-a hotărât să o trimită să înveţe să mai stea şi pe lângă alte persoane şi să încerce să înveţe ceva folositor. Prima zi de grădiniţă i s-a înfăţişat într-o pătură imaculată de zăpadă şi fulgii care cădeau greoi peste hainele închise la culoare.  Bunica, mama şi sora cea mijlocie au condus-o pe fetiţă la grădiniţă. Era pentru prima oară când fetiţa cea mică bănuia că ceva care nu o să îi placă deloc urma să se întâmple. Sora ei, Ionela, purta o căciulă groasă de blană neagră şi un cojoc verde închis care se amesteca plăcut cu albul senin al fulgilor de nea. Bunicii i se explica faptul că va fi nevoită să vină în fiecare zi să ia copilul la ora 12 înapoi acasă, iar mama privea galeş către încăperea în care avea să îşi petreacă fetiţa ei orele tuturor dimineţilor din timpul săptămânii.
Fetiţa păşea stângaci în mijlocul încăperii ticsite cu copii şi jucării, atmosfera nu era deloc pe gustul ei, ar fi preferat să se joace împreună cu sora ei în dormitorul călduros, alături de bunica ei. Într-un final, mama ei a convins-o să se aşeze la masă şi să se joace singurică până ce educatoarea îi va face cunoştinţă cu ceilalţi copii. Ionela s-a dus bucuroasă lângă maldărul cu jucării şi a ales cel mai frumos pătuţ pentru păpuşi şi o păpuşică mai plinuţă, pe care i le-a dus surorii mai mici:
- Uite ce jucării frumoase au aici! O să îţi placă mult, zicea ea zâmbind.
Sora cea mică râdea şi ea, fiind fascinată de lucruşoarele pe care i le oferise cealaltă. Uită pentru moment că se află printre oameni pe care nu îi cunoştea, însă când se trezi din mreaja jocului, a realizat că persoanele care îi erau cel mai dragi dispăruseră de lângă ea. Era cumplit ce simţea. I se făcuse milă de soarta ei şi se gândea că nimeni nu o să mai comporte frumos cu ea aşa cum făcuseră bunica, mama şi sora. Un acces de plâns şi de emoţii a început să o cuprindă; mâinile continuau să strângă la piept păpuşa plinută, iar ochii cădeau pe patul acela din lemn şi piele. Doar cu atât mai rămăsese de la sora ei, iar acel "atât" trebuia protejat aşa cum ştia ea mai bine. Hotărî, deci, să nu lase niciun copil să se apropie de ea să îi fure comoara. Tragedia, pentru că tragedie o numea ea în acea clipă, s-a ivit însă prea repede. Vecina mesei a observat pătuţul superb pentru păpuşi şi i l-a smuls acesteia din faţă. Zâmbetul ei plin de sine s-a conturat clar în faţa fetiţei care nu înţelegea cum de a fost lăsată singură într-un loc atât de oribil, cu copii atât de răi. Plânsul o îneca tot mai mult, închizându-i orice posibilitate de a mai putea vorbi, de a-i mai putea cere înapoi pătuţul. "Trofeul" a fost pus brutal pe biroul celeilalte, iar joaca s-a desfăşurat într-un mod sălbatic cu lovituri şi chiote de bucurie. Fetiţa nu înţelegea, iar frica şi plânsul continuau să o sufoce...
Revenirea în încăpere a bunicii a fost pentru ea o eliberare, de acum ştia că se va afla iarăşi printre cei dragi.
Timpul trecea, iar problema ei abia îşi mai făcea simţită prezenţa, astfel încât, la vârsta de 7 ani, aceasta a părăsit-o pentru totdeauna, lăsând-o doar cu câteva amintiri vagi, pe care ea a avut grijă să le astupe cât mai bine. Doar reuniunile cu rudele îi mai aduceau aminte de faptul că fusese un altfel de copil şi-i privea pe toţi cei care vorbeau despre ea cu o oarecare condescendenţă, spunând în sine ei că nimeni nu avea cum să ştie ce a simţit ea în toţi anii aceia, adica: frică, singurătate, abandon, teroare, dureri inimaginabile, ruşine, tristeţe şi, într-un final, obişnuinţă...

Refulare

"As vrea sa intelegi ca te iubesc! Nu cred ca am mai simtit asta vreodata, adica sunt sigura ca e un sentiment pe care nu l-am mai avut. Nu inteleg ce ai avut cu mine si ce ai dorit de la mine. Imi amintesc ca te-am vazut in acea zi, in ziua in care mi-ai intrat in suflet. Nu voiam sa te vad, nu voiam sa te cunosc, nu ma interesau viata ta, povestea ta, bagajul tau. M-am enervat cumplit ca te-am vazut, eu voiam doar sa stau in lumea mea. Iar tu aveai un tricou rosu pe tine. As vrea sa stii ca rosul te face si mai  frumos. Aveam un sentiment de ciuda in mine si nu doream sub nicio forma sa vii la mine si sa ma deranjezi. Ce nevoie aveam de vocea ta? De povestea ta monotona? Parca ai inteles atunci..Nu ai venit spre mine si m-ai lasat in compania gandurilor mele chinuitoare.
 ......

 M-am uitat dupa tine, iar tu te-ai uitat dupa mine.. Ce priviri pline de inteles. Vreau sa aflu povestea ta! Iar zambetul tau m-a atras si m-a facut sa imi doresc sa te cunosc. Te uitai la mine, erai fascinat parca, desi eu nu aveam nimic de oferit. Pentru mine eram epava, dar pentru tine eram o poveste neinceputa. Stiai ca acea poveste ar putea sa aiba un final intens, asa ca te-ai lasat cucerit de primele pagini. Ai fost delicat si de abia ai putut sa imi adresezi o intrebare. M-ai vazut suparata, dar stiai ca intrebarile ma vor indispune, iar tu nu voiai sa incepi asa. Stiu eu ca voiai un alt inceput, un inceput pe care l-ai avut asa cum ai vrut tu, pentru ca m-am lasat prinsa si am acceptat jocul. Jocul primelor pasiuni intre doi oameni care, mai devreme cu cateva minute, nu aveau absolut nimic in comun, nu impartaseau nimic, nici macar o privire insignifianta.
....
Am stiut atunci ca te voi iubi. Si ca te voi iubi mult, nu putin. Am stiut ca vei fi acela! Seara am venit pentru tine, eram curioasa, voiam sa stiu mai mult, voiam sa ma privesti asa cum o facusesi pe poiana. M-ai privit si mi-ai vorbit, iar eu eram fascinata, nu intelegeam cu s-a declansat atat de repede ceva in mine. Parca ma trezise cineva. Cum poate sa se nasca un sentiment, oricare ar fi el, atat de repede? Pana atunci am avut zile, seri, nenumarate ocazii sa te privesc altfel, dar nu am facut-o si dintr-o data ma invadeaza acest sentiment, acea curiozitate pentru viata ta, pentru persoana ta, pentru lucrurile marunte de langa tine. Am tot incercat sa ma desprind de tine, dar, ca un facut, apareai oriunde eram eu. Mai tarziu imi doream sa apari. Atunci cand vedeai langa mine ma simteam implinita si doream sa stai si mai mult, doream sa ma privesti si sa imi vorbesti mai mult.
 ....

Te iubesc! Te iubesc! Nu stiu cum sa iti spun ca sa nu sune atat de patetic, dar, scriind, simt cum tremur inauntru..Iti dai seama daca iti spuneam asta in fata? Cred ca intruchipam culmea penibilitatii! Ha! Sunt cateva momente pe care le-am trait si care ma fac sa plang de fiecare data cand vreau sa mi le amintesc. De exemplu intalnirea la cafeneaua din micul oras. Vreau sa imi fac gandurile sa taca acum si sa ma lase sa scriu, dar imi tot spun ca sunt prea proasta, ca nici macar nu sunt in  stare sa explic frumos. Stiu ca propozitile mele nu sunt artistice, dar incerc din rasputeri sa ma descarc si sa spun ce am simtit. Ce nu voi mai simti, si sunt sigura de asta! Atunci ai venit spre masa si radiai. Erai frumos cu totul! Radiai tot! Nu inteleg cum poate un om sa fie atat de frumos cand e foarte fericit. Esti un om frumos! Tu nu iti dai seama ca esti cel mai iubit dintre pamanteni? Cand scriu asta, tremur cu tot corpul? Tremur in mine! . TE IUBESC! Nu pot sa uit, oricat de mult as vrea. "

Septembrie, 2011

Oblomov - un personaj urât!

Am descoperit un personaj pe care îl detest din tot sufletul: Oblomov, curiosul erou creat de Goncearov. Spun că îl detest, şi o spun cu toată convingerea! Acest om nu este capabil să facă nimic pentru el, nu e capabil să îşi rezolve problemele şi are nevoie întotdeauna ca cineva să ia hotărâri pentru el. Când se află în situaţii limită, în care timpul nu îi oferă posibilitatea de a mai sta liniştit, el, dimpotrivă, cade într-o visare soră cu somnul cel mai greoi, din care poate ieşi doar atunci când cineva îl trage de mânecă. Nu este conştient că trăieşte într-o lene care îl desparte tot mai mult de societate şi de visele pe care şi le dorea cândva. Sau măcar nu recunoaşte că este o bestie a societăţii, un păduche ce ar trebui strivit în orice moment. Când spune că este ocupat, el nu face altceva decât să gândească în o mie de ori problema în loc să găsească cea mai logică şi cea mai simplă cale de a o rezolva. Se mândreşte atunci când reuşeşte să citească lucruri înţelepte, când totul ar fi trebui să fie destul de simplu şi să fie la ordinea zilei, dar nu, penru el chiar şi citirea unei foi întregi reprezintă o adevărată provocare pentru creierul acela obosit. Paralizia supremă a creierului, o mai numesc eu. Ştii că trebuie să obţii ceva de la tine prin muncă, dar continui să zaci într-o visare de neînchipuit şi într-o negare a faptului că eşti un om care face umbră degeaba pământului. Şi mai ştii că niciodată nu te vei trezi din starea asta, nici măcar dacă începi să realizezi că nimeni şi nimic nu te mai poate salva din starea în care ai intrat. Un Oblomov se află în fiecare dintre noi, dar într-unii parcă se zvârcoleşte mai abitir ca niciodată. O jigodie de personaj! Îmi vine de scuip cartea de fiecare dată când o ţin în mână, deşi Goncearov nu este vinovat că a ilustrat un astfel de caracter. Nu ştiu, poate e un sentiment caduc, însă la fel ca şi acest ratat şi, totodată, dificil personaj, cad în această stare şi mi-aş dori ca altcineva să vină să rezolve chiar şi cele mai mici şi absurde probleme. Clar, sunt un Oblomov al secolului XXI! Cu părere de rău...

Punct contrapunct - Aldous Huxley

Ignoranţa lui...vocea ta rămâne doar un ecou..

"-Ţii minte acele seri? întrebă ea.
Cuvintele îi ajunseră la urechi de la o mare depărtare, şi dintr-o lume pentru care, deocamdată, nu simţea interes. Se trezi iritat. 
-Care seri? întrebă el, vorbind parcă de la distanţă, şi cu vocea plată şi inexpresivă cu care răspunzi la telefon atunci când nu ai chef.
La auzul acelei voci fade, E. se trase brusc de lângă el. să te lipeşti de umărul cuiva care se dovedeşte absent nu-i numai o dezamăgire, ci şi o umilire. Auzi, care seri!"

"Aşa a fost întotdeauna, la urma urmei. Niciodată n-o iubise cu adevărat, nici măcar la început. N-o iubise din toată inima, nu i se dăruise renunţând la totul. Încă de la început el evitase solicitările ei, refuzând să i se dăruiască în întregime. E. însă îi oferise totul, totul, iar el primise, fără să dea nimic în schimb. Sufletul, meandrele fiinţei lui şi le ascunsese întotdeauna de ea. Întotdeauna, chiar şi în primele zile, când o iubise cel mai mult. pe atunci fusese fericită - dar numai fiindcă se credea fericită, fiindcă nu înţelesese că dragostea putea fi şi altfel, mai puternică. Simţea o plăcere perversă de a-şi deprecia retrospectiv fericirea, de a da valma prin amintiri."

" Uneori, el se străduia, la rândul lui s-o accepte în intimitatea fiinţei lui. Din cauza firii închise, îi era cu neputinţă să îşi exteriorizeze sentimentele, iar capacitatea lui de a simţi fusese atrofiată de o tăcere permanentă şi de refulări."

"Ce-ar fi de plidă să fii tu iubită, în loc să trebuiască să iubeşti nuumai tu, să primeşti, în loc să dai necontenit..Da, într-o zi îl va părăsi cu siguranţă. Trebuia să se gândească şi la ea."

Boala conştiinţei de sine în literatură şi efectele acesteia

Este greu să realizezi o analiză abstractă a modului în care marii scriitori au păşit în lumea scrisului, în lumea transpunerii sentimentelor şi a gândurilor pe simple foi. Putem doar să spunem că există puterea omului care adoră literatura şi, deci, participarea intensă, voită sau nevoită, la anumite stări şi situaţii.

Scriitorii, marii scriitori pe care astăzi în venerăm pentru ce au lăsat în urmă, s-au confruntat adesea cu complexe şi frustrări care mai de care mai aberante, însă, în mod ciudat, au fost împinşi chiar de acestea să continue operele într-o manieră destul de chinuitoare pentru sănătatea lor psihică, dar şi fizică (cu toate că aici sunt câteva cazuri).

Vera Călin, în lucrarea "Romantismul", denumea romanticul ca fiind: "un pesimist prin structură psihică şi prin destin social", însă putem afirma despre scriitori că se încadrează perfect în aceeaşi sferă, chiar dacă operele lor se disting prin curentele literare din care fac parte. Scriitorul este un romantic, el este stăpânit adesea, ca şi geniul, de nebunie, gânduri, teamă, senzaţia că nimeni nu îl poate înţelege, anxietate ajunsă până la paroxism.

Henry Miller spunea despre F.M. Dostoievski că "reprezintă haos şi fecunditate", ori pentru a ajunge să creezi anumite personaje este nevoie să fii un adevărat maestru al transpunerii în trupul şi mintea personajului.

Scriitorul ajunge un fel de rob al trăirilor intense, fiind înzestrat cu pasiune, pentru a putea propaga trăirile altor oameni.

În "Scrieri literare", Garabet Ibrăileanu ne făcea atenţi, spunând că Dostoievski se considera un poet (aici însemnând creator), dar nu un artist. Nemulţumit fiind, ca şi alţi scriitori, de ideea că se exprimă mai prost în scris decât gândeşte, autorul obosea constant şi era urmărit de idei fixe orientate strict către persoana lui: "Pentru a scrie un roman este nevoie, înainte de toate, de trăirile reale care au pătruns în inima autorului", spunea Dostoievski în Despre literatură şi artă.

Forţa romancierului, dezvăluită de Orhan Pamuk, este să descrie lucruri pe care nu le-a trăit, şi de aici neliniştea cu care este înzestrat să îşi ducă în continuare existenţa şi să încerce să fie prezent în prezent.

Urcarea treptelor creaţiei poate fi un proces dureros pentru orice om care ştie că are darul transpunerii pe hârtie a anumitor situaţii sau sentimente.

În "Scriitori ruşi", Mihai Novicov dezvăluie începutul literar al lui Ivan Goncearov, autorul capodoperei Oblomov, prin faptul că acesta încerca să se împartă între slujba banală şi literatură. Până la demisie, el refuza să se considere un scriitor profesionist, alegând doar să îşi scrie anumite idei pe ciorne ca mai apoi să le lege în ceva mai real.

"Lenea artistică", despre care menţionează Albert Kovacs, cunoscut traducător din limbile rusă şi maghiară, face şi ea parte din etapele prin care trece un scriitor de la începutul operei lui şi până la finalizarea acesteia. Este perioada în care aşa-zisul creator se detaşează de planurile operei pe care o creează, fiind preocupat de cu totul alte lucruri decât cele ale scrisului.

Scriitorul este copleşit de neîncredere în calităţile sale şi-şi priveşte cu susceptibilitate opera, criticând-o aspru, aici putând face o paranteză să îl amintim pe N. Gogol, care a scris "Suflete moarte" în incredibilul interval de opt ani, părţi viabile din ea fiind aruncate cu nervozitate în flăcările din sobă.

Jean Paul Sartre reflecta starea lui în romanul "Greaţa", spunând că şi-a pierdut gustul de muncă şi că nu mai poate face nimic decât să aştepte noaptea.

Neliniştea cu care se confruntă scriitorii în general distruge libertatea de a mai putea crea: "Nu sunt deloc liniştit, dar în asemenea zbucium interior se formează caractere deosebit de puternice" (afirma F:M Dostoievski în Scrisoare către Mihail Dostoievski - 16 august 1839, Petersburg). Se pot contopi modul în care se simte autorul cu modul în care va fi creat viitorul personaj al operei. Chiar dacă trec prin sentimente nefaste faţă de propria persoană, adesea, ei realizează că au un scop de a transmite mai departe ceea ce au simţit: "A scrie pentru sine nu reprezintă oare o nebunie similară cu aceea de a ţine, spre exemplu, discursuri într-o încăpere pustie?" (Alexandr Kron - Insomnie).

Lev Tolstoi menţiona, de asemenea, faptul că febra scrisului trebuie vindecată tot prin scris, chiar dacă frazele nu ies la lumină aşa cum ar trebui: "Nu amâna pe motivul că eşti cu gândul aiurea sau de dragul unei distracţii ceea ce ţi-ai propus să faci, dimpotrivă, apucă-te de treabă imediat, chiar dacă formal. Ideile vor veni" (Jurnal).

Teama că simţămintele n-au statornicie şi forţă, iar că voinţa este şi ea destul de instabilă, încât cea mai mică problemă ar putea dărâma o intenţie bună, îl epuizau adesea pe Tolstoi, însă epuizarea nervoasă face parte din procesul creaţiei, iar orice scriitor sau viitor scriitor trebuie să treacă prin ea; fiind itinerariul către idealul operei finalizate.

Se ştie că optimismul exagerat poate duce la dezastru, dar şi pesimismul, de aceea se încearcă o luptă cu sinele, o luptă de balansare a acestora, iar dacă vreodată vă aflaţi în ipostaza unui personaj de-al lui Lermontov, care afirma: "Ce om nenorocit sunt: nimic nu uit, nimic!", atunci poate ar trebui să luaţi în considerare un alt aspect: acela că ai putea fi un purtător al creaţiei, un deţinător al detaliilor sau stărilor pe care le poate avea o persoana. De ce să nu profiţi şi să pui pe pagină aceste gânduri? 

A apărut şi pe Hyperliteratura.ro

Cronică de familie - Petru Dumitriu

Cunoaştem aceste gânduri...

"E imoral, e dezgustător ce face, ce are cu mine? Ce sunt eu? Şi aşa a fost toată viaţa, şi-a permis orice, nu s-a reţinut de la nimic, şi pentru ce? Ce i-a dat dreptul să trăiască aşa? Cu ce a slujit el pe cineva? Ce bine a făcut el pe lumea asta? Ce datorie a cunoscut şi-a împlinit? Nimic. Numai poftele şi plăcerile lui, cu orice preţ, călcând peste orice..."

Personajele literaturii ruseşti

Scriitorii ruşi s-au făcut remarcaţi mai ales prin puterea lor de a scoate în evidenţă cât mai mult OMUL, omul simplu, omul cu o viaţă aparent liniştită, însă înconjurat de situaţii critice ale existenţei interioare. Deşi văzute în ansamblu ca fiind nişte personaje care nu ies cu nimic în evidenţă (nici măcar cu fizicul) la prima vedere, totuşi acestea surprind prin unicitatea gândurilor şi trăirilor prea profunde pentru societatea în care îşi duc existenţa zi de zi.
Romancierii ruşi îşi propuneau să atragă prin maniera lor unică de a descrie cele mai "violente" sentimente cu care are de-a face o persoană într-o anumită perioadă de timp. Ei pun sufletul uman şi psihicul pe primul plan, şi mai puţin pe modul în care ei îşi desfăşurau activităţile zilnice. Dacă ar fi să ne luăm după F.M. Dostoievski, am putea pune accent pe faptul că scriitorul rus iubeşte omul, şi mai puţin omenirea: Cine iubeşte prea mult omenirea, acela, în general, nu este în stare să iubească omul în particular" (Reflexii şi Maxime - F. M. Dostoievski).
În majoritatea romanelor ruseşti, mai puţin în cele scrise de Lev Tolstoi, putem întâlni un personaj aparent simplu, dar cu o încărcătură emoţională extrem de grea; un personaj a cărei gândire afectează capacitatea lui de a se mai modela în jurul societăţii în care trăieşte şi care devine o simplă jucărie a obsesiilor şi a ideilor pe care şi le-a creat de-a lungul timpului. De obicei, personajul realizează că are o problemă, însă ştie că este prins în iţele neliniştii psihice, de aceea unele acte pe care le face sunt conştiente. El îşi vede sfârşitul tragic şi nu se mai împotriveşte, dimpotrivă participă într-un mod asiduu la distrugerea inerentă a sa. Aşa cum impresionantul Oblomov al lui Goncearov este conştient că nu va putea să iasă din starea de letargie, ciudat combinată cu teama de societate, mai putem adăuga şi personajele care ajung să se sinucidă pentru că nu mai pot trăi cu convingerile şi ideile pe care ei înşişi şi le-au făurit, iar aici putem să ni-l aducem aminte pe groaznicul Kirillov (personaj din romanul Demonii - F. M. Dostoievski).
Eroii ajung să se izoleze şi să urască într-atât societatea, încât să creadă că un singur pas în mijlocul acesteia le-ar putea periclita viaţa. "Lumea, societatea? Cred că mă trimiteţi cu tot dinadinsul în această lume şi societate ca să-mi tai orice poftă să mă mai duc acolo. Viaţa... dacă şi asta e viaţă! Ce poţi găsi acolo?" (Oblomov - Goncearov).
Personajelor li se accentuează perfect laturile bolnave şi cele mai înspăimântătoare gânduri. Căutarea adevărului şi a unei posibile soluţii la problema lor se încearcă pe tot parcursul romanului rusesc. Scriitorul se lasă pradă firii ciudate a personajului pe care îl creează şi îi dezgroapă chiar şi cele mai ascunse părţi ale sufletului său.
Lupta sinelui este un fel de "zabitîie liudi" (bătut de viaţă, bătut până la moarte), iar sfârşitul acestuia este unul fie liniştit, de parcă niciodată un "Oblomov" un ar fi existat, fie unul tragic şi violent.
Să nu uităm de Goliadkin (romanul Dublul - F. M. Dostoievski), care îşi duce zilele punându-şi aceleaşi întrebări obsesive, cum ar fi teama că ar putea să îşi piardă locul modest de muncă şi că altcineva, un chiar alt EL pe care toată lumea îi laudă şi îl respectă, i-ar putea lua locul într-o zi. El este omul umil, cu o încredere în sine destul de mică, preocupat întotdeauna de celalalt el, acela care iese în evidenţă prin perspicacitate, perseverenţă şi galanterie. Obsesia gândului ajunge într-un final să îi provoace personajului un adevărat atac şi să înnebunească, culminând cu accese şi afirmaţii şocante strigate în gura mare: "Sinucigaş tâmpit ce sunt! "
Aşa cum afirma I. Turgheniev, nu-l putem omite nici pe Puşkin: "Cel mai artistic dintre toţi scriitorii de astăzi". În "Dama de pică", considerată ca fiind culmea perfecţiunii artistice, ideea câştigului de bani se înrădăcinează atât de adânc în mintea personajului, încât acesta începe să aibă halucinaţii, atingând apogeul nebuniei în momentul în care dama de pică din cartea de joc îi "face cu ochiul".
Trebuie să recunoaştem că doar în romanele ruseşti putem găsi o adevărată analiză a gândirii umane. De obicei, nu sunt recomandate firilor care se pierd prea repede, doar nu se doreşte ca cineva să ajungă să îşi pună anumite întrebări existenţiale, care sunt evitate de atâtea ori cu luciditate şi bună ştiinţă. Ce lucru bun ar putea ieşi din întreabarea esenţială pe care şi-o pune Beltov în romanul Cine-i de vină ?(Herzen): "N-aveam decât 14 ani. Acum am dat peste 30 de ani. Ce mă aşteaptă oare în viitor? Înaintea mea e numai negură, o cale searbădă, monotonă. E prea târziu să încep o viaţă nouă şi mi-e cu neputinţă să continui viaţa de până acum. Câte planuri am făurit, câţi oameni am întâlnit..Şi totul s-a sfârşit prin trândăvie şi singurătate."
O privire mai puţin atentă te face să crezi că operele ruşilor sunt mai ales populate de adevăraţi rataţi ai societăţii, când, de fapt, aceştia sunt simpli oameni care fug de societate, aşa cum şi societatea fuge de ei şi îi înlătură cu uşurinţă.
Dacă stăm să reflectăm puţin, eroii romanelor ruseşti sunt doar oameni care au avut vise şi aşteptări cândva, dar fiind cuprinşi de avalanşa gândirii instabile, plină de contraziceri şi idei fixe, au rămas pur şi simplu nişte adevărate victime din care ar trebui să învăţăm câte ceva. Până şi visătorii, pe care Dostoievski îi numeşte "spaima Petersburgului", cad în aceeaşi capcană.
Din literatura rusă putem învăţa multe despre trăirile interne şi ne putem asocia cu uşurinţă cu câte un personaj, important este să învăţăm să ne detaşăm de obsesiile lor şi să privim altfel gândurile care mai apar zi de zi în mijlocul societăţii în care am ales să trăim.

A fost publicat pe Hyperliteratura.ro.

Cărarea pierdută - Alain Fournier

Probabil că este cea mai bună carte pe care am citit-o! Dacă simţi că fugi de anumite lucruri care ar trebui să te bucure şi să-ţi ofere fericire, atunci ar trebui să citeşti această carte. Vei rămâne surprins, iar fiecare pagina va fi o proiecţie a ceea ce s-ar putea întâmpla, dacă sentimentul de neîncredere persistă în cel de fericire absolută.

De abia aştept să mă uit şi la film! :D

Şi uite aşa mergeau la scăldat!

"Măgăruşul era al lui Dumas, dar i-l împrumuta lui Jasmin de câte ori ne duceam vara la scăldat în Cher. Cu acest prilej, maică-sa ne dădea o sticlă cu limonadă, pe care o puneam bine, să nu se spargă, sub capră, între chiloţii de baie. Şi aşa, întovărăşiţi de domnul Seurel, plecam câte un grup de vreo zece băieţi din Cursul Superior, unii pe jos, alţii înghesuiţi în cotiga cu măgar.
Îmi aduc aminte, până în cele mai mici amănunte, o astfel de plimbare, când măgăruşul lui Jasmin a transportat până la râu chiloţii noştri de baie, merindele, limonada şi pe domnul Seurel, în timp ce noi mergeam în urma cotigii pe jos. Era în august. Isprăvisem examenele şi, scăpaţi de grijă, parcă toată lumea era a noastră. Mergeam pe drum cântând, fără să ştim de ce şi nici ce cântăm. Începea o frumoasă după-amiază de joi. "

Cum se fuge de fericire şi cum începe dezastrul..

"N-a fost nuntă. Fiindcă bietei nebune îi intraseră în cap o sumedenie de sminteli. Ne-a explicat ea nouă, pe urmă. Era fata unui ţesător. Nu putea crede că e cu putinţă atâta fericire. Zicea că bpiatul era prea tânăr pentru ea, că toate minunăţiile pe care i le descria erau închipuite şi, în sfârşit, când s-a dus Frantz să o aducă, Valentinei i s-a făcut frică..."

Şi cum teama face ravagii...

"-Era o bijuterie pe care mi-o dăduse el şi mă făcuse să jur că am s-o păstrez toată viaţa. încă o idee nebunească de-a lui.
Dar explicaţia asta mai rău îl întărâta pe Meaulnes.
-Nebunească? zise el, punând scrisorile în buzunarul hainei. De ce spui mereu vorba asta? De ce n-ai vrut niciodată să crezi în el? L-am cunoscut, era cel mai minunat băiat din lume!
- L-ai cunoscut, întrebă ea în culmea emoţiei, l-ai cunoscut pe Frantz de Galais?
- Era cel mai bun prieten al meu, era fratele meu de cruce şi iată că eu i-am luat logodnica! Oh, urmă el cu mânie, cât rău ne-ai făcut la amândoi, tu care n-ai vrut să crezi în nimic. Tu eşti vinovată de tot ce s-a întâmplat. Tu ai stricat totul! Totul! "


Un altfel de destin...

"Iat-o. Nici febră, nici luptă. Nici obraji în flăcări, nici aşteptare...Numai linişte, şi, ănconjurată de tampoane de vată, o faţă dură, insensibilă şi albă, o frunte moartă, şi deasupra, părul stufos şi ţeapăn.
Înmormântarea are loc azi la amiază. Doctorul se teme de o descompunere rapidă, care urmează uneori emboliilor. Din pricina asta faţa, de altfel ca şi corpul întreg, e înfăşurată în vată îmbibată cu fenol.

....

Atunci eu mă apropii de pat şi mă decid la singura soluţie posibilă: cu ajutorul doctorului şi al unei femei, trecând un braţ după spatele moartei, pe celălalt sub genunchi, o ţin la pieptul meu. Aşezată pe braţu-mi stâng, susţinând-o de umeri cu braţul drept, cu capul atârnând şi întors spre bărbia mea, ea îmi apasă groaznic pe inimă. Cobor încet scara lungă şi abruptă, cobor treaptă cu treaptă. Am obosit, mi-au amorţit mâinile. La fiecare treaptă, cu această povară pe piept, gâfâi din ce în ce mai mult. Încleştat de corpul inert şi apăsător, îmi aplec capul peste fruntea aceleia pe care o duc în braţe, respir adânc, şi părul blond îmi intră în gură - păr mort, cu gust de pământ. Gustul acesta de pământ şi de mort, povara aceasta pe inimă, e tot ce îmi rămâne din marea aventură şi din tine, Y. de G., femeie atât de mult visată, atât de mult iubită..."

Cine-i de vină? - A.I. Herzen

"Pe atunci - gândea Beltov, privindu-şi portretul - n-aveam decât 14 ani. Acum am dat peste 30. Ce mă aşteaptă oare în viitor? Înaintea mea e numai negură, o cale searbădă, monotonă. E prea târziu ca să încep o viaţă nouă şi mi-e cu neputinţă să continui viaţa de până acum. Câte planuri am făurit, câţi oameni am întâlnit...Şi totul s-a terminat prin trândăvie şi singurătate..."

Scriitorii români - Ion Agârbiceanu

Hai să facem un test şi să ne imaginăm lumea fără scriitorii români. Ce ar fi însemnat dacă nu i-am fi citit pe Agârbiceanu, Rebreanu, Călinescu, Mihail Sebastian (care scria cu o fineţe absolută), Teodoreanu, Camil Petrescu, dar şi alţii. Eu zic că nu am mai fi descoperit viaţa românească aşa simplă cum este ea, satul sau, dimpotrivă, oraşul cu zilele cenuşii, rubedeniile nenumărate, dar şi sentimentele care se nasc atunci când te afli în anumite locuri.
Îmi place să mai duc în geantă câte o carte care să îmi amintească puţin de viaţa de atunci, cea de dinaintea mijloacelor de comunicare online, cea în care lumea se aşeza în mijlocul ierbii şi începea să povestească tot felul de întâmplări mai amuzante sau mai triste, cea în care oamenii nu erau atât de taciturni şi ascunşi.

Uite un pasaj din "Două iubiri", de Ion Agârbiceanu, momentul în care personajul se pregăteşte să plece din sat..

"Vai, Dane, aceea nu-i viaţă, ce ţi-ai închipuit tu mai înainte să te retragi într-un colţ de lume cu femeia pe care o iubeşti şi să nu-ţi pese de nimic. Vezi tu bine cum ţi se ridică pieptul cţnd priveşti spre sat, peste hotar..."

" Să colinzi iar străzile ca să găseşti o casă? Măi, Dane, mă, să pleci tu aşa pentru totdeauna, fără să spui o vorbă cuiva. Să nu se supere? Parcă aşa nu se vor supăra...Ce inimă ai tu, Dane?"

"Dan îmbrăţişă iar cu privirea satul şi hotarul întreg, deasupra căruia plutea chemător, plin de durere, glasul clopotului.
Un oftat adînc, prelung, ca la oamenii ce mor, îi cufundă pieptul, apoi îşi aţinti ochii ageri, plini de văpăi în ochii lui Gheorghe.
- Întoarce, Gheorghe, întoarce că mergem acasă!"

În "Popa Vasile" am reîntâlnit sentimentul acela curat pe care îl aveam ori de câte ori petreceam nopţile la ţară..

" În casă e linişte grea. Din odaia vecină, pe uşa deschisă, se aude respiraţia regulată a celor ce se odihnesc, scutiţi de răsufletele reci ale vântului ce fluieră cu o mulţime de întorsuri în streaşina lungă a casei, afară, în toamna târzie. În vatra rece, în două colţuri, doi greieri numără cu scârţîieri uscate clipele ce trec.
Din cadrele icoanelor vechi, sfinţii în haine lungi, şterse, ascultă, cu capetele plecate, furtuna de afară. Par adânciţi în gânduri, ca nişte moşnegi ce au adormit la un priveghi."

Cred că povestea "Luminiţa" o ştiu toţi iubitorii de literatură română. O citisem când eram la şcoală, însă am vrut să o recitesc pentru a găsi aceste fragmente, care mă impresionaseră de pe atunci...

"Şi când cei dintâi picuri izbiră pe acoperişul de şindrilă, ca un ropot dulce, ca un cântec sfânt, cele două femei tresăriră:
- Plouă, zise M.
- Plouă, zise S.
Şi deschise uşa să intre în casî mireasma ploii.
- Închide, tu fată, uşa. Are să vremuiască.
Şi-a închis fata uşa, şi s-au culcat amândouă în lumina fulgerelor. "

Momentele dragi pe care le petreceam cu tanti Cuţa şi nea Anghel în grădina ferită de soare... Ce râsete, ce povestiri..Fragment din "Vecina"

"Vecina-i o muiere bătrână, mărunţică, uscată, îngârbojată ca o cârjă popească. Are o casă veche, cu păreţii cufundaţi, cu geamuri mici şi somnoroase. Prin curte ciugulesc, în linişte, găinile. În răstimpuri bate cucoşul din aripi şi cucurigă de pe streaşină de spini ai gardului".

Şi groaza, atunci când apare...în "Beţivul"

"Venise, dragă, în chip de muiere, şi-mi bătea la fereastră, şi-mi vorbea cu glasul Măricucăi, al muierii mele, moartă de zece ani.
Venise M. mea la fereastră şi plângea încet, s-o las în casă că îngheaţă de frig.
Deschid fereastra, o pipăi pe muiere, ş-am văzut că are trup ca oamenii. Şi, nemaiştiind ce fac, i-am deschis uşa.
Deschid eu uşa, dar în casă nu intră M., ci o femeie slabă şi deşitară, cu cap de cal. Ea bătu din fălcile lungi de cal şi-n casă se porni un vânt rece..."

Câteva lucruri

Recunosc, nu l-am citit încă pe Herzen sau pe Goncearov, dar mi-am propus ca anul acesta să comand cât mai multe cărţi (văd că pe la biblioteci nu prea se găsesc).

Şi câteva idei - realismul în Rusia

"Până şi o privire fugară asupra operei beletristice a lui Herzen te face să constaţi cu surprindere că e populată mai ales de rataţi.."

Pentru cei care-şi propun să scrie

"Nu pot, nu mă pricep! Tot ce nu a crescut şi nu s-a împlinit în mine însumi, ceea ce n-am văzut, n-am observat, n-am trăit - nu e accesibil condeiului meu. Eu am sau am avut planul meu, terenul meu, după cum patria mea, aerul natal, prieteni şi neprieteni, lumea cu observaţii, emoţii şi amintiri, şi am scris numai ceea ce am trăit, am gândit, am simţit, ceea ce am iubit, ceea ce am văzut îndeaproape şi am cunoscut - cu alte cuvinte, am descris viaţa mea şi tot ce i s-a alipit!"

Hmm, te face să te gândeşti..

"Goncearov continua să se împartă între slujbă şi literatură. Până la demisia din 188 refuza să se considere scriitor profesionist. Lucra mult, dar scria puţin, pentru că, după propria recunoaştere, scria chinuit, se îndoia mereu de valabilitatea celor realizate, aduna mai întâi grămezi de material, note, însemnări, planuri, mici portrete şi, abia după ce simţea că materialul începe să se organizeze, trecea la redactarea operei.."

De ce mă regăsesc în ei, în scriitori?

"Londra: nu-l interesează nici muzeele, ci mai ales strada, mulţimile, clocotul vieţii, interesul cald pentru tot ce este în viaţă, în aspectele ei cotidiene, spectaculoase, va rămâne până la sfârşitul vieţii trăsătura dominantă a talentului lui G".

"Lumea, societatea? Cred că mă trimiteţi cu tot dinadinsul în această lume şi societate ca să-mi tai orice poftă să mă mai duc acolo. viaţa! Dacă şi asta mai e viaţă! Ce poţi găsi acolo?

.....

Oamenii ăştia din lume, din societate, sunt morţi, adormiţi mai rău ca mine! După ce se conduc în viaţă? Ce folos că ei nu stau culcaţi, ci se agită zi de zi şi umblă de colo până colo ca muştele?

.....

Când nu ştii pentru ce trăieşti, o duci aşa, oricum, de la o zi la alta, te bucuri ca ziua a trecut, că poţi uita în somn plictisitoarea întrebare: de ce ai trăit azi şi pentru ce vei trăi mâine?
- De ce ai trăit? Poate fi existenţa cuiva inutilă?
- Poate, de pildă: existenţa mea!"

Cred că îmi supun corpul unor dureri fantastice. Şi nu mă refer aici la durerile fizice, ci la cele psihice.

Spre sonde..

"...Cum ţi-am mai spus, eram destul de tânăr când aveam serviciul ăsta. Duceam muncitorii la sonde cu un microbuz..Şi acum îmi amintesc cum stăteau, săracii, înghesuiti şi trişti. Mai erau şi fete tinere, care erau nevoite să plece de lângă părinţi, să lucreze în condiţii vitrege. Să le fi văzut cum plângeau, neghioabele, ţi-era mai mare mila de ele. Stăteau cu băgăjelele strâns lipide de ele şi cu mâncarea de la părinţi în traiste largi. La cât munceau, nu mai aveau timp să mai gătească, aşa că părinţii îndesau toate felurile de mâncare ca să se asigure că au ce mânca. Mă uitam mereu în oglindă, şi le vedeam cum le tremură bărbia. Deh, greu când pleci de lângă dragostea părinţilor, în lumea asta rea şi aprigă. Şi-mi amintesc cum într-o seară geroasă, s-a urcat în microbuz o domşoară mai micuţă de statură, cu un păr des şi închis la culoare. Ţinea în mână doar o sacoşică, iar mie mi s-a părut destul de ciudat, dacă pleca de acasă două săptămâni, pesemne doar nu era nebună să stea doar cu ce avea acolo. Îi mai trebuia şi ei mâncare sau haine, nu? Io m-am gândit s-o întreb dacă sigur vine cu noi, dacă lucrează şi ea tot la sonde, dar mi-am zis că, de vreme ce nimeni nu se uită ciudat la ea, probabil n-ar trebui nici eu să mă leg de ea, aşa că am lăsat-o în voia ei să se urce în maşină. Doar nu dădeam bani de la mine, dacă o luam şi pe ea. Tot drumul m-am uitat spre ea, recunosc, eram tânăr şi-mi plăceau fetele frumoase, na, ca tot omul. Mă mai uitam la ea, însă ea părea să nu mă remarce, statea cu capul lipit de fereastra maşinii şi nu schiţa nimic. Ştii, pe drum, băieţii mai făceau câte o glumă să le mai descreţească frunţile fetelor triste, însă ea părea să nu audă nimic, iar nimeni nu zicea nimic la adresa ei. Stătea chiar în ultimele rânduri din maşină, cele care nu se umpleau niciodată, pentru că nu mulţi alegeau meseria asta, să plece mai tot timpul în deplasări. La un moment dat le-am atras şi eu atenţia băieţilor şi le-am spus să nu mai facă atâta gălăgie, că poate unii nu sunt dispuşi să asculte glumele lor fără noimă, dar ea..nimic. Nici nu a ridicat capul din fereastră, continua, parcă, să se uite în gol. Am lăsat-o în voia ei, aşa că m-am concentrat mai mult să conduc. Era şi o vreme jalnică de iarnă şi un frig al dracului, iar drumul era destul de lung. Trebuia să trecem mai mulţi kilometri printr-o pădurice deasă, iar pe şosea, abia dacă încăpea microbuzul. Conduceam mai încet, spre necazul tinerilor, care începeau să cânte de ciudă: "Mai bine ia-mă, mamă, acasă..." Fetele începeau şi ele să chicotească şi să se ia la întrecere cu băieţii la glume deşucheate. Ce să mai, drumurile noastre erau adevărate aventuri de vorbe, dar mie îmi plăceau tare, pot spune că am avut cel mai frumos sarvici din lume. Eh, acum parcă eram fermecat şi eu, mă uitam mereu la tânăra din spatele microbuzului, cea care nu îşi mai revenea din tristeţe. Mi-ar fi fost drag chiar să mă duc lângă ea, să îi vorbesc. O vorbă bună în momentele din astea contează mult pentru cel care pleacă la drum. Nu aveam cum să fac asta, trebuia să duc muncitorii cât mai repede la sonde, aşa că am accelerat. Nu ştiu cum s-a întâmplat, însă, când am intrat cu maşina pe drumul celei mai întunecate părţi a pădurii, m-am trezit cu o răsuflare rece în spate. Când m-am întors, ce să văd: fata din spatele maşinii se aplecase să îmi spună ceva. Zic în gândul meu: iacă, aşa mai merge, vine ea la mine. De unde... Prima oară nu am auzit ce mi-a şoptit, însă pe faţa ei se vedea o urmă adâncă de îngrijorare, şi parcă se tot foia pe lângă mine. Am întrebat-o şi eu încet dacă are nevoie de ceva, însă a scăpat repede un "ooo...preşte!". Ce puteam să fac? Am crezut că îi e rău fetii, aşa că am tras pe dreapta. Băieţii şi începuseră să mă ia la zor că am oprit maşina într-o zonă întunecoasă, iar fetele, de frică, începură să se fâstâcească pe locurile lor. M-am uitat şi eu lung la ei şi am deschis uşa ca să iasă fata afară. Mă gândeam că îi e rău şi că îşi doreşte să ia o gură sănătoasă de aer curat, însă, de cum am deschis uşa maşinii, fata a zbughit-o în adâncul pădurii dese, urlând ca apucata. Nu pot să descriu ce sentiment m-a cuprins atunci, pot spune doar că am simţit cum mi s-au ridicat toate firele de păr din cap, şi cum mâinile se făcuseră reci ca gheaţa. Am putut doar să ies cu capul afară şi să urlu şi eu, la rândul meu, după ea. Am strigat, i-am spus să vină cât mai repede, că, dacă vrea, o s-o duc şi acasă înapoi, însă nu am primit niciun răspuns. Se auzeau doar nişte paşi surzi în întunericul pădurii. M-am uitat la băieţii din microbuz şi le-am spus să coboare să mă ajute să o caut, însă parcă nu înţelegeau ce le vorbeam. Zic: " hai, fraţilor, să mergem, că moare de frig în noaptea asta!", dar ei se uitau ca nebunii la mine.
-Cine, Zaharie? Ne sperii! îmi zise un băiat mai din spatele maşinii.
- Cum cine? Fata care era în spate, cu voi acolo.
Băieţii şi fetele se uitau zoriţi unii la alţii, se vedea clar că nu ştiau despre ce vorbesc.
- Cum!? zic. Avea o traistă cu ea, a lăsat-o în maşină. Ia uită-te, mă, în spate! îi zic unuia.
Mă dusei să văd chiar eu locul, însă parcă acolo nu stătuse nimeni. Traista nu mai era, dar eu îmi amintesc clar că fata nu plecase cu vreo sacoşie.
- Ptu! scuipă un băiat mai tânăr, pesemne că ai avut o vedenie tu.
Am simţit cum mi se duce tot sângele la cap de frică, iar primul lucru pe care l-am făcut după ce m-am mai dezmeticit oleacă, a fost să închid uşa maşinii. Nu puteam să ştiu în ce se va întoarce...
Asta a fost întâmplarea cu fata...La alte drumuri, băieţii începeau să râdă când treceam pe lângă locul acela şi mă tachinau mereu:
- Hai, ia spune, nu mai opreşti oţâră să o laşi pe aia mică să se plimbe prin padure?
Iar apoi începeau să spună toţi nişte versuri menite întâmplării cu pricina:


Ce faci, Zeule, Zeule, nu mai opreşti tu maşina?
Pe micuţa fată să o duci în pădure?
Că doar ţi-o da şi ea fragi şi mure, 
Iar tu îi vei cânta în strună