Cred că îmi supun corpul unor dureri fantastice. Şi nu mă refer aici la durerile fizice, ci la cele psihice.

Spre sonde..

"...Cum ţi-am mai spus, eram destul de tânăr când aveam serviciul ăsta. Duceam muncitorii la sonde cu un microbuz..Şi acum îmi amintesc cum stăteau, săracii, înghesuiti şi trişti. Mai erau şi fete tinere, care erau nevoite să plece de lângă părinţi, să lucreze în condiţii vitrege. Să le fi văzut cum plângeau, neghioabele, ţi-era mai mare mila de ele. Stăteau cu băgăjelele strâns lipide de ele şi cu mâncarea de la părinţi în traiste largi. La cât munceau, nu mai aveau timp să mai gătească, aşa că părinţii îndesau toate felurile de mâncare ca să se asigure că au ce mânca. Mă uitam mereu în oglindă, şi le vedeam cum le tremură bărbia. Deh, greu când pleci de lângă dragostea părinţilor, în lumea asta rea şi aprigă. Şi-mi amintesc cum într-o seară geroasă, s-a urcat în microbuz o domşoară mai micuţă de statură, cu un păr des şi închis la culoare. Ţinea în mână doar o sacoşică, iar mie mi s-a părut destul de ciudat, dacă pleca de acasă două săptămâni, pesemne doar nu era nebună să stea doar cu ce avea acolo. Îi mai trebuia şi ei mâncare sau haine, nu? Io m-am gândit s-o întreb dacă sigur vine cu noi, dacă lucrează şi ea tot la sonde, dar mi-am zis că, de vreme ce nimeni nu se uită ciudat la ea, probabil n-ar trebui nici eu să mă leg de ea, aşa că am lăsat-o în voia ei să se urce în maşină. Doar nu dădeam bani de la mine, dacă o luam şi pe ea. Tot drumul m-am uitat spre ea, recunosc, eram tânăr şi-mi plăceau fetele frumoase, na, ca tot omul. Mă mai uitam la ea, însă ea părea să nu mă remarce, statea cu capul lipit de fereastra maşinii şi nu schiţa nimic. Ştii, pe drum, băieţii mai făceau câte o glumă să le mai descreţească frunţile fetelor triste, însă ea părea să nu audă nimic, iar nimeni nu zicea nimic la adresa ei. Stătea chiar în ultimele rânduri din maşină, cele care nu se umpleau niciodată, pentru că nu mulţi alegeau meseria asta, să plece mai tot timpul în deplasări. La un moment dat le-am atras şi eu atenţia băieţilor şi le-am spus să nu mai facă atâta gălăgie, că poate unii nu sunt dispuşi să asculte glumele lor fără noimă, dar ea..nimic. Nici nu a ridicat capul din fereastră, continua, parcă, să se uite în gol. Am lăsat-o în voia ei, aşa că m-am concentrat mai mult să conduc. Era şi o vreme jalnică de iarnă şi un frig al dracului, iar drumul era destul de lung. Trebuia să trecem mai mulţi kilometri printr-o pădurice deasă, iar pe şosea, abia dacă încăpea microbuzul. Conduceam mai încet, spre necazul tinerilor, care începeau să cânte de ciudă: "Mai bine ia-mă, mamă, acasă..." Fetele începeau şi ele să chicotească şi să se ia la întrecere cu băieţii la glume deşucheate. Ce să mai, drumurile noastre erau adevărate aventuri de vorbe, dar mie îmi plăceau tare, pot spune că am avut cel mai frumos sarvici din lume. Eh, acum parcă eram fermecat şi eu, mă uitam mereu la tânăra din spatele microbuzului, cea care nu îşi mai revenea din tristeţe. Mi-ar fi fost drag chiar să mă duc lângă ea, să îi vorbesc. O vorbă bună în momentele din astea contează mult pentru cel care pleacă la drum. Nu aveam cum să fac asta, trebuia să duc muncitorii cât mai repede la sonde, aşa că am accelerat. Nu ştiu cum s-a întâmplat, însă, când am intrat cu maşina pe drumul celei mai întunecate părţi a pădurii, m-am trezit cu o răsuflare rece în spate. Când m-am întors, ce să văd: fata din spatele maşinii se aplecase să îmi spună ceva. Zic în gândul meu: iacă, aşa mai merge, vine ea la mine. De unde... Prima oară nu am auzit ce mi-a şoptit, însă pe faţa ei se vedea o urmă adâncă de îngrijorare, şi parcă se tot foia pe lângă mine. Am întrebat-o şi eu încet dacă are nevoie de ceva, însă a scăpat repede un "ooo...preşte!". Ce puteam să fac? Am crezut că îi e rău fetii, aşa că am tras pe dreapta. Băieţii şi începuseră să mă ia la zor că am oprit maşina într-o zonă întunecoasă, iar fetele, de frică, începură să se fâstâcească pe locurile lor. M-am uitat şi eu lung la ei şi am deschis uşa ca să iasă fata afară. Mă gândeam că îi e rău şi că îşi doreşte să ia o gură sănătoasă de aer curat, însă, de cum am deschis uşa maşinii, fata a zbughit-o în adâncul pădurii dese, urlând ca apucata. Nu pot să descriu ce sentiment m-a cuprins atunci, pot spune doar că am simţit cum mi s-au ridicat toate firele de păr din cap, şi cum mâinile se făcuseră reci ca gheaţa. Am putut doar să ies cu capul afară şi să urlu şi eu, la rândul meu, după ea. Am strigat, i-am spus să vină cât mai repede, că, dacă vrea, o s-o duc şi acasă înapoi, însă nu am primit niciun răspuns. Se auzeau doar nişte paşi surzi în întunericul pădurii. M-am uitat la băieţii din microbuz şi le-am spus să coboare să mă ajute să o caut, însă parcă nu înţelegeau ce le vorbeam. Zic: " hai, fraţilor, să mergem, că moare de frig în noaptea asta!", dar ei se uitau ca nebunii la mine.
-Cine, Zaharie? Ne sperii! îmi zise un băiat mai din spatele maşinii.
- Cum cine? Fata care era în spate, cu voi acolo.
Băieţii şi fetele se uitau zoriţi unii la alţii, se vedea clar că nu ştiau despre ce vorbesc.
- Cum!? zic. Avea o traistă cu ea, a lăsat-o în maşină. Ia uită-te, mă, în spate! îi zic unuia.
Mă dusei să văd chiar eu locul, însă parcă acolo nu stătuse nimeni. Traista nu mai era, dar eu îmi amintesc clar că fata nu plecase cu vreo sacoşie.
- Ptu! scuipă un băiat mai tânăr, pesemne că ai avut o vedenie tu.
Am simţit cum mi se duce tot sângele la cap de frică, iar primul lucru pe care l-am făcut după ce m-am mai dezmeticit oleacă, a fost să închid uşa maşinii. Nu puteam să ştiu în ce se va întoarce...
Asta a fost întâmplarea cu fata...La alte drumuri, băieţii începeau să râdă când treceam pe lângă locul acela şi mă tachinau mereu:
- Hai, ia spune, nu mai opreşti oţâră să o laşi pe aia mică să se plimbe prin padure?
Iar apoi începeau să spună toţi nişte versuri menite întâmplării cu pricina:


Ce faci, Zeule, Zeule, nu mai opreşti tu maşina?
Pe micuţa fată să o duci în pădure?
Că doar ţi-o da şi ea fragi şi mure, 
Iar tu îi vei cânta în strună