marți, 7 mai 2013

Scriitorii români - Ion Agârbiceanu

Hai să facem un test şi să ne imaginăm lumea fără scriitorii români. Ce ar fi însemnat dacă nu i-am fi citit pe Agârbiceanu, Rebreanu, Călinescu, Mihail Sebastian (care scria cu o fineţe absolută), Teodoreanu, Camil Petrescu, dar şi alţii. Eu zic că nu am mai fi descoperit viaţa românească aşa simplă cum este ea, satul sau, dimpotrivă, oraşul cu zilele cenuşii, rubedeniile nenumărate, dar şi sentimentele care se nasc atunci când te afli în anumite locuri.
Îmi place să mai duc în geantă câte o carte care să îmi amintească puţin de viaţa de atunci, cea de dinaintea mijloacelor de comunicare online, cea în care lumea se aşeza în mijlocul ierbii şi începea să povestească tot felul de întâmplări mai amuzante sau mai triste, cea în care oamenii nu erau atât de taciturni şi ascunşi.

Uite un pasaj din "Două iubiri", de Ion Agârbiceanu, momentul în care personajul se pregăteşte să plece din sat..

"Vai, Dane, aceea nu-i viaţă, ce ţi-ai închipuit tu mai înainte să te retragi într-un colţ de lume cu femeia pe care o iubeşti şi să nu-ţi pese de nimic. Vezi tu bine cum ţi se ridică pieptul cţnd priveşti spre sat, peste hotar..."

" Să colinzi iar străzile ca să găseşti o casă? Măi, Dane, mă, să pleci tu aşa pentru totdeauna, fără să spui o vorbă cuiva. Să nu se supere? Parcă aşa nu se vor supăra...Ce inimă ai tu, Dane?"

"Dan îmbrăţişă iar cu privirea satul şi hotarul întreg, deasupra căruia plutea chemător, plin de durere, glasul clopotului.
Un oftat adînc, prelung, ca la oamenii ce mor, îi cufundă pieptul, apoi îşi aţinti ochii ageri, plini de văpăi în ochii lui Gheorghe.
- Întoarce, Gheorghe, întoarce că mergem acasă!"

În "Popa Vasile" am reîntâlnit sentimentul acela curat pe care îl aveam ori de câte ori petreceam nopţile la ţară..

" În casă e linişte grea. Din odaia vecină, pe uşa deschisă, se aude respiraţia regulată a celor ce se odihnesc, scutiţi de răsufletele reci ale vântului ce fluieră cu o mulţime de întorsuri în streaşina lungă a casei, afară, în toamna târzie. În vatra rece, în două colţuri, doi greieri numără cu scârţîieri uscate clipele ce trec.
Din cadrele icoanelor vechi, sfinţii în haine lungi, şterse, ascultă, cu capetele plecate, furtuna de afară. Par adânciţi în gânduri, ca nişte moşnegi ce au adormit la un priveghi."

Cred că povestea "Luminiţa" o ştiu toţi iubitorii de literatură română. O citisem când eram la şcoală, însă am vrut să o recitesc pentru a găsi aceste fragmente, care mă impresionaseră de pe atunci...

"Şi când cei dintâi picuri izbiră pe acoperişul de şindrilă, ca un ropot dulce, ca un cântec sfânt, cele două femei tresăriră:
- Plouă, zise M.
- Plouă, zise S.
Şi deschise uşa să intre în casî mireasma ploii.
- Închide, tu fată, uşa. Are să vremuiască.
Şi-a închis fata uşa, şi s-au culcat amândouă în lumina fulgerelor. "

Momentele dragi pe care le petreceam cu tanti Cuţa şi nea Anghel în grădina ferită de soare... Ce râsete, ce povestiri..Fragment din "Vecina"

"Vecina-i o muiere bătrână, mărunţică, uscată, îngârbojată ca o cârjă popească. Are o casă veche, cu păreţii cufundaţi, cu geamuri mici şi somnoroase. Prin curte ciugulesc, în linişte, găinile. În răstimpuri bate cucoşul din aripi şi cucurigă de pe streaşină de spini ai gardului".

Şi groaza, atunci când apare...în "Beţivul"

"Venise, dragă, în chip de muiere, şi-mi bătea la fereastră, şi-mi vorbea cu glasul Măricucăi, al muierii mele, moartă de zece ani.
Venise M. mea la fereastră şi plângea încet, s-o las în casă că îngheaţă de frig.
Deschid fereastra, o pipăi pe muiere, ş-am văzut că are trup ca oamenii. Şi, nemaiştiind ce fac, i-am deschis uşa.
Deschid eu uşa, dar în casă nu intră M., ci o femeie slabă şi deşitară, cu cap de cal. Ea bătu din fălcile lungi de cal şi-n casă se porni un vânt rece..."