Probabil că este cea mai bună carte pe care am citit-o! Dacă simţi că fugi de anumite lucruri care ar trebui să te bucure şi să-ţi ofere fericire, atunci ar trebui să citeşti această carte. Vei rămâne surprins, iar fiecare pagina va fi o proiecţie a ceea ce s-ar putea întâmpla, dacă sentimentul de neîncredere persistă în cel de fericire absolută.
De abia aştept să mă uit şi la film! :D
Şi uite aşa mergeau la scăldat!
"Măgăruşul era al lui Dumas, dar i-l împrumuta lui Jasmin de câte ori ne duceam vara la scăldat în Cher. Cu acest prilej, maică-sa ne dădea o sticlă cu limonadă, pe care o puneam bine, să nu se spargă, sub capră, între chiloţii de baie. Şi aşa, întovărăşiţi de domnul Seurel, plecam câte un grup de vreo zece băieţi din Cursul Superior, unii pe jos, alţii înghesuiţi în cotiga cu măgar.
Îmi aduc aminte, până în cele mai mici amănunte, o astfel de plimbare, când măgăruşul lui Jasmin a transportat până la râu chiloţii noştri de baie, merindele, limonada şi pe domnul Seurel, în timp ce noi mergeam în urma cotigii pe jos. Era în august. Isprăvisem examenele şi, scăpaţi de grijă, parcă toată lumea era a noastră. Mergeam pe drum cântând, fără să ştim de ce şi nici ce cântăm. Începea o frumoasă după-amiază de joi. "
Cum se fuge de fericire şi cum începe dezastrul..
"N-a fost nuntă. Fiindcă bietei nebune îi intraseră în cap o sumedenie de sminteli. Ne-a explicat ea nouă, pe urmă. Era fata unui ţesător. Nu putea crede că e cu putinţă atâta fericire. Zicea că bpiatul era prea tânăr pentru ea, că toate minunăţiile pe care i le descria erau închipuite şi, în sfârşit, când s-a dus Frantz să o aducă, Valentinei i s-a făcut frică..."
Şi cum teama face ravagii...
"-Era o bijuterie pe care mi-o dăduse el şi mă făcuse să jur că am s-o păstrez toată viaţa. încă o idee nebunească de-a lui.
Dar explicaţia asta mai rău îl întărâta pe Meaulnes.
-Nebunească? zise el, punând scrisorile în buzunarul hainei. De ce spui mereu vorba asta? De ce n-ai vrut niciodată să crezi în el? L-am cunoscut, era cel mai minunat băiat din lume!
- L-ai cunoscut, întrebă ea în culmea emoţiei, l-ai cunoscut pe Frantz de Galais?
- Era cel mai bun prieten al meu, era fratele meu de cruce şi iată că eu i-am luat logodnica! Oh, urmă el cu mânie, cât rău ne-ai făcut la amândoi, tu care n-ai vrut să crezi în nimic. Tu eşti vinovată de tot ce s-a întâmplat. Tu ai stricat totul! Totul! "
Un altfel de destin...
"Iat-o. Nici febră, nici luptă. Nici obraji în flăcări, nici aşteptare...Numai linişte, şi, ănconjurată de tampoane de vată, o faţă dură, insensibilă şi albă, o frunte moartă, şi deasupra, părul stufos şi ţeapăn.
Înmormântarea are loc azi la amiază. Doctorul se teme de o descompunere rapidă, care urmează uneori emboliilor. Din pricina asta faţa, de altfel ca şi corpul întreg, e înfăşurată în vată îmbibată cu fenol.
....
Atunci eu mă apropii de pat şi mă decid la singura soluţie posibilă: cu ajutorul doctorului şi al unei femei, trecând un braţ după spatele moartei, pe celălalt sub genunchi, o ţin la pieptul meu. Aşezată pe braţu-mi stâng, susţinând-o de umeri cu braţul drept, cu capul atârnând şi întors spre bărbia mea, ea îmi apasă groaznic pe inimă. Cobor încet scara lungă şi abruptă, cobor treaptă cu treaptă. Am obosit, mi-au amorţit mâinile. La fiecare treaptă, cu această povară pe piept, gâfâi din ce în ce mai mult. Încleştat de corpul inert şi apăsător, îmi aplec capul peste fruntea aceleia pe care o duc în braţe, respir adânc, şi părul blond îmi intră în gură - păr mort, cu gust de pământ. Gustul acesta de pământ şi de mort, povara aceasta pe inimă, e tot ce îmi rămâne din marea aventură şi din tine, Y. de G., femeie atât de mult visată, atât de mult iubită..."
