Personajele literaturii ruseşti

Scriitorii ruşi s-au făcut remarcaţi mai ales prin puterea lor de a scoate în evidenţă cât mai mult OMUL, omul simplu, omul cu o viaţă aparent liniştită, însă înconjurat de situaţii critice ale existenţei interioare. Deşi văzute în ansamblu ca fiind nişte personaje care nu ies cu nimic în evidenţă (nici măcar cu fizicul) la prima vedere, totuşi acestea surprind prin unicitatea gândurilor şi trăirilor prea profunde pentru societatea în care îşi duc existenţa zi de zi.
Romancierii ruşi îşi propuneau să atragă prin maniera lor unică de a descrie cele mai "violente" sentimente cu care are de-a face o persoană într-o anumită perioadă de timp. Ei pun sufletul uman şi psihicul pe primul plan, şi mai puţin pe modul în care ei îşi desfăşurau activităţile zilnice. Dacă ar fi să ne luăm după F.M. Dostoievski, am putea pune accent pe faptul că scriitorul rus iubeşte omul, şi mai puţin omenirea: Cine iubeşte prea mult omenirea, acela, în general, nu este în stare să iubească omul în particular" (Reflexii şi Maxime - F. M. Dostoievski).
În majoritatea romanelor ruseşti, mai puţin în cele scrise de Lev Tolstoi, putem întâlni un personaj aparent simplu, dar cu o încărcătură emoţională extrem de grea; un personaj a cărei gândire afectează capacitatea lui de a se mai modela în jurul societăţii în care trăieşte şi care devine o simplă jucărie a obsesiilor şi a ideilor pe care şi le-a creat de-a lungul timpului. De obicei, personajul realizează că are o problemă, însă ştie că este prins în iţele neliniştii psihice, de aceea unele acte pe care le face sunt conştiente. El îşi vede sfârşitul tragic şi nu se mai împotriveşte, dimpotrivă participă într-un mod asiduu la distrugerea inerentă a sa. Aşa cum impresionantul Oblomov al lui Goncearov este conştient că nu va putea să iasă din starea de letargie, ciudat combinată cu teama de societate, mai putem adăuga şi personajele care ajung să se sinucidă pentru că nu mai pot trăi cu convingerile şi ideile pe care ei înşişi şi le-au făurit, iar aici putem să ni-l aducem aminte pe groaznicul Kirillov (personaj din romanul Demonii - F. M. Dostoievski).
Eroii ajung să se izoleze şi să urască într-atât societatea, încât să creadă că un singur pas în mijlocul acesteia le-ar putea periclita viaţa. "Lumea, societatea? Cred că mă trimiteţi cu tot dinadinsul în această lume şi societate ca să-mi tai orice poftă să mă mai duc acolo. Viaţa... dacă şi asta e viaţă! Ce poţi găsi acolo?" (Oblomov - Goncearov).
Personajelor li se accentuează perfect laturile bolnave şi cele mai înspăimântătoare gânduri. Căutarea adevărului şi a unei posibile soluţii la problema lor se încearcă pe tot parcursul romanului rusesc. Scriitorul se lasă pradă firii ciudate a personajului pe care îl creează şi îi dezgroapă chiar şi cele mai ascunse părţi ale sufletului său.
Lupta sinelui este un fel de "zabitîie liudi" (bătut de viaţă, bătut până la moarte), iar sfârşitul acestuia este unul fie liniştit, de parcă niciodată un "Oblomov" un ar fi existat, fie unul tragic şi violent.
Să nu uităm de Goliadkin (romanul Dublul - F. M. Dostoievski), care îşi duce zilele punându-şi aceleaşi întrebări obsesive, cum ar fi teama că ar putea să îşi piardă locul modest de muncă şi că altcineva, un chiar alt EL pe care toată lumea îi laudă şi îl respectă, i-ar putea lua locul într-o zi. El este omul umil, cu o încredere în sine destul de mică, preocupat întotdeauna de celalalt el, acela care iese în evidenţă prin perspicacitate, perseverenţă şi galanterie. Obsesia gândului ajunge într-un final să îi provoace personajului un adevărat atac şi să înnebunească, culminând cu accese şi afirmaţii şocante strigate în gura mare: "Sinucigaş tâmpit ce sunt! "
Aşa cum afirma I. Turgheniev, nu-l putem omite nici pe Puşkin: "Cel mai artistic dintre toţi scriitorii de astăzi". În "Dama de pică", considerată ca fiind culmea perfecţiunii artistice, ideea câştigului de bani se înrădăcinează atât de adânc în mintea personajului, încât acesta începe să aibă halucinaţii, atingând apogeul nebuniei în momentul în care dama de pică din cartea de joc îi "face cu ochiul".
Trebuie să recunoaştem că doar în romanele ruseşti putem găsi o adevărată analiză a gândirii umane. De obicei, nu sunt recomandate firilor care se pierd prea repede, doar nu se doreşte ca cineva să ajungă să îşi pună anumite întrebări existenţiale, care sunt evitate de atâtea ori cu luciditate şi bună ştiinţă. Ce lucru bun ar putea ieşi din întreabarea esenţială pe care şi-o pune Beltov în romanul Cine-i de vină ?(Herzen): "N-aveam decât 14 ani. Acum am dat peste 30 de ani. Ce mă aşteaptă oare în viitor? Înaintea mea e numai negură, o cale searbădă, monotonă. E prea târziu să încep o viaţă nouă şi mi-e cu neputinţă să continui viaţa de până acum. Câte planuri am făurit, câţi oameni am întâlnit..Şi totul s-a sfârşit prin trândăvie şi singurătate."
O privire mai puţin atentă te face să crezi că operele ruşilor sunt mai ales populate de adevăraţi rataţi ai societăţii, când, de fapt, aceştia sunt simpli oameni care fug de societate, aşa cum şi societatea fuge de ei şi îi înlătură cu uşurinţă.
Dacă stăm să reflectăm puţin, eroii romanelor ruseşti sunt doar oameni care au avut vise şi aşteptări cândva, dar fiind cuprinşi de avalanşa gândirii instabile, plină de contraziceri şi idei fixe, au rămas pur şi simplu nişte adevărate victime din care ar trebui să învăţăm câte ceva. Până şi visătorii, pe care Dostoievski îi numeşte "spaima Petersburgului", cad în aceeaşi capcană.
Din literatura rusă putem învăţa multe despre trăirile interne şi ne putem asocia cu uşurinţă cu câte un personaj, important este să învăţăm să ne detaşăm de obsesiile lor şi să privim altfel gândurile care mai apar zi de zi în mijlocul societăţii în care am ales să trăim.

A fost publicat pe Hyperliteratura.ro.