Copilul

" Ştia că nu a fost un copil obişnuit, iar că lumea gândurilor va fi, de fapt, lumea ei şi prietena ei. S-a născut cu o problemă de sănătate palpabilă, de care i s-a vorbit  încă de la o vârstă prea fragedă. Optimismul ei era crud, iar ea putea să îmbărbăteze adulţii cu elanul ei de viaţă şi prin dăruire şi o făcea prin discuţii care se poartă de obicei doar între cei mari. Aflându-se pe patul de spital, ea îşi încuraja mama prin vorbe şi prin mângâieturi blajine pe obraji, oferite prin zăbrelele de fier ale pătuţului. Ea îmbărbăta, pentru că nu îşi permitea să fie sensibilă şi să îi vadă pe cei apropiaţi suferind pentru ea.
- Lasă că o să fie bine, îi zicea ea mamei. O să vezi că o să mă fac mare, iar când spunea acest lucru, parcă îl şi vedea realizându-se.
După ce a fost pusă pe picioare şi dusă acasă pentru continuarea tratamentului care trebuia să dureze ani, dar de care fetiţa era conştientă, a urmat perioada în care o luptă de a încerca să fie cât mai bine înmugurea în ea. Lupta aceasta, vocea dinăuntru ei, creştea pe zi ce trece şi o făcea să fie cât mai conştientă de problema ei, astfel încât, în momentul în care se juca cu copiii îi faţa blocului, auzea necontenit că ea este un copil care are de cărat în spate o problemă, o problemă pe care doar ea va şti cum să o rezolve. În momentul acela, renunţa la jocul de copii şi intra într-un rol de adult, acela al bunului simţ şi al responsabilităţii. Era o datorie pe care ea şi-o îndeplinea ca la carte, astfel nimeni nu îndrăznea să o întrebe de ce pleacă atunci când jocul se încingea tot mai mult. După ce îşi îndeplinea datoria, aceea de a avea grijă de corpul ei şi de a-l curăţa aşa cum se cuvine, se întorcea în mijlocul copiilor, care o primeau cu braţele deschise şi redevenea ea însăşi un copil.
Anii treceau, copila ţinea pasul cu obligaţiile pe care le avea de dus, îşi lua medicamentele regulat aidoma unui bătrân înţelept şi simţea că problema ei scade pe zi ce trece.
Ce o mai irita din când în când era faptul că mama ei îi reamintea că ea este bolnavă, însă nu o făcea din răutate, ci din iubire pentru ea, tocmai să îi atragă atenţia că nu este singură. Ei nu îi plăcea acest lucru, se simţea ruşinată şi voia să fie tratată ca un copil oarecare, cu toate că ştia că este diferită. În momentul în care era tratată ca şi ceilalţi fraţi, ea începea să se simtă puternică, însă când era mângâiată, vechea problemă de sănătate îi încolţea în mijlocul creierului, făcând-o să simtă o milă nemărginită pentru ea însăşi şi pentru obiectele care îi fuseseră alături în timpul bolii.
Nu, trebuia să fie puternică pentru ea! O emoţionau toate obiectele stricate sau lucrurile despre care se spunea că sunt urâte şi fără nicio întrebuinţare. Ei îi plăcea să şi le facă prieteni şi să se ofere protecţie aşa cum ştia ea mai bine. A plâns enorm în momentul în care bunica a decis să arunce păpuşa Liliana fără acordul ei, doar pe motivul că era urâtă şi lungană. Copila nu a văzut decât picioarele ei cum se duceau pe gura largă a tomberonului şi a simţit atunci cum se rupe o parte din ea. Bunica râdea şi spunea că o să îi cumpere alta mai frumoasă, dar ea nu îşi dorea frumuseţe, ştia că nu va fi în stare să iubească frumosul, pentru că doar urâtul îi oferea posibilitatea de a arăta cât de puternică este ea şi cât poate să ofere.
Odată se plimba pe un deal cu tatăl şi sora ei cea mijlocie. Fetele aveau fiecare câte o păpuşă - surori gemene. Pe una o chema Ileana şi îi aparţinea surorii mijlocii, iar pe cealaltă o chema Valeria şi îi aparţinea copilei. Ileana era un pic mai firavă, îi cădea mâna stângă, iar sora cea mijlocie trebuia să fie mereu atentă să nu o piardă, însă îi acea zi, priveliştea i-a furat atenţia, dar şi mâna păpuşii. Un scandal mare s-a iscat, cu plânsete, ţipete şi sughiţuri. Tatăl, văzând aceste lucruri, nu ştia cum să o mai împace pe fată şi îi spunea că o să îi cumpere o altă păpuşă, însă sora cea mijlocie voia cu tot dinadinsul mânuţa pierdută, aşa că tatăl, nemaiavând cum să o împace, s-a apucat să caute împreuna cu sora cea mai mică piesa care lipsea. Tot căutând, a găsit o trompă de elefant pe care a confundat-o cu mâna păpuşii. Tatăl avea şi el probleme cu vederea şi adesea dădea bună ziua cailor în locul oamenilor.
- Uite, am găsit mânuţa, striga părintele, spre disperarea fetiţei care se înroşea şi mai mult de nervi la faţă.
- Nu, nu, striga ea, asta e o trompă de elefant, nu e mânuţa păpuşii. E pierdută!! a urlat cu disperare sora cea mijlocie şi luând trompa, a aruncat-o cât colo.
S-a apucat chiar ea să caute mâna păpuşii, până când, spre norocul ei şi al părintelui, a găsit-o pitită după o floare. Nervii şi supărarea i-au trecut instantaneu, iar acum era gata de plecare. Fetiţa cea mai mică însă nu era gata. Trompa de elefant, lăsată singură pe deal, nu îi dădea pace. Părintele nu a mai aşteptat-o ca aceasta să culeagă trompa care fusese aruncată cu atâta repulsie de către sora mai mare. Copila se uita la tatăl ei şi se punea în locul lui: oare s-a supărat că sora a aruncat trompa? Săracul, cu câtă dragoste i-o oferise, iar ea aruncat-o. Nu i-a păsat deloc că avea să îi rănească.", îşi spunea fetiţa, însă paşii tuturor porneau şi mai aprig către case. Zile întregi s-a gândit la săraca trompă aruncată cu atâta neinteres pe câmp, zile întregi s-a gândit la ce simţea tatăl ei.
Timpul trecea, iar fetiţa cea mică a fost dată la grădiniţă. Era începutul iernii atunci când mama s-a hotărât să o trimită să înveţe să mai stea şi pe lângă alte persoane şi să încerce să înveţe ceva folositor. Prima zi de grădiniţă i s-a înfăţişat într-o pătură imaculată de zăpadă şi fulgii care cădeau greoi peste hainele închise la culoare.  Bunica, mama şi sora cea mijlocie au condus-o pe fetiţă la grădiniţă. Era pentru prima oară când fetiţa cea mică bănuia că ceva care nu o să îi placă deloc urma să se întâmple. Sora ei, Ionela, purta o căciulă groasă de blană neagră şi un cojoc verde închis care se amesteca plăcut cu albul senin al fulgilor de nea. Bunicii i se explica faptul că va fi nevoită să vină în fiecare zi să ia copilul la ora 12 înapoi acasă, iar mama privea galeş către încăperea în care avea să îşi petreacă fetiţa ei orele tuturor dimineţilor din timpul săptămânii.
Fetiţa păşea stângaci în mijlocul încăperii ticsite cu copii şi jucării, atmosfera nu era deloc pe gustul ei, ar fi preferat să se joace împreună cu sora ei în dormitorul călduros, alături de bunica ei. Într-un final, mama ei a convins-o să se aşeze la masă şi să se joace singurică până ce educatoarea îi va face cunoştinţă cu ceilalţi copii. Ionela s-a dus bucuroasă lângă maldărul cu jucării şi a ales cel mai frumos pătuţ pentru păpuşi şi o păpuşică mai plinuţă, pe care i le-a dus surorii mai mici:
- Uite ce jucării frumoase au aici! O să îţi placă mult, zicea ea zâmbind.
Sora cea mică râdea şi ea, fiind fascinată de lucruşoarele pe care i le oferise cealaltă. Uită pentru moment că se află printre oameni pe care nu îi cunoştea, însă când se trezi din mreaja jocului, a realizat că persoanele care îi erau cel mai dragi dispăruseră de lângă ea. Era cumplit ce simţea. I se făcuse milă de soarta ei şi se gândea că nimeni nu o să mai comporte frumos cu ea aşa cum făcuseră bunica, mama şi sora. Un acces de plâns şi de emoţii a început să o cuprindă; mâinile continuau să strângă la piept păpuşa plinută, iar ochii cădeau pe patul acela din lemn şi piele. Doar cu atât mai rămăsese de la sora ei, iar acel "atât" trebuia protejat aşa cum ştia ea mai bine. Hotărî, deci, să nu lase niciun copil să se apropie de ea să îi fure comoara. Tragedia, pentru că tragedie o numea ea în acea clipă, s-a ivit însă prea repede. Vecina mesei a observat pătuţul superb pentru păpuşi şi i l-a smuls acesteia din faţă. Zâmbetul ei plin de sine s-a conturat clar în faţa fetiţei care nu înţelegea cum de a fost lăsată singură într-un loc atât de oribil, cu copii atât de răi. Plânsul o îneca tot mai mult, închizându-i orice posibilitate de a mai putea vorbi, de a-i mai putea cere înapoi pătuţul. "Trofeul" a fost pus brutal pe biroul celeilalte, iar joaca s-a desfăşurat într-un mod sălbatic cu lovituri şi chiote de bucurie. Fetiţa nu înţelegea, iar frica şi plânsul continuau să o sufoce...
Revenirea în încăpere a bunicii a fost pentru ea o eliberare, de acum ştia că se va afla iarăşi printre cei dragi.
Timpul trecea, iar problema ei abia îşi mai făcea simţită prezenţa, astfel încât, la vârsta de 7 ani, aceasta a părăsit-o pentru totdeauna, lăsând-o doar cu câteva amintiri vagi, pe care ea a avut grijă să le astupe cât mai bine. Doar reuniunile cu rudele îi mai aduceau aminte de faptul că fusese un altfel de copil şi-i privea pe toţi cei care vorbeau despre ea cu o oarecare condescendenţă, spunând în sine ei că nimeni nu avea cum să ştie ce a simţit ea în toţi anii aceia, adica: frică, singurătate, abandon, teroare, dureri inimaginabile, ruşine, tristeţe şi, într-un final, obişnuinţă...

Refulare

"As vrea sa intelegi ca te iubesc! Nu cred ca am mai simtit asta vreodata, adica sunt sigura ca e un sentiment pe care nu l-am mai avut. Nu inteleg ce ai avut cu mine si ce ai dorit de la mine. Imi amintesc ca te-am vazut in acea zi, in ziua in care mi-ai intrat in suflet. Nu voiam sa te vad, nu voiam sa te cunosc, nu ma interesau viata ta, povestea ta, bagajul tau. M-am enervat cumplit ca te-am vazut, eu voiam doar sa stau in lumea mea. Iar tu aveai un tricou rosu pe tine. As vrea sa stii ca rosul te face si mai  frumos. Aveam un sentiment de ciuda in mine si nu doream sub nicio forma sa vii la mine si sa ma deranjezi. Ce nevoie aveam de vocea ta? De povestea ta monotona? Parca ai inteles atunci..Nu ai venit spre mine si m-ai lasat in compania gandurilor mele chinuitoare.
 ......

 M-am uitat dupa tine, iar tu te-ai uitat dupa mine.. Ce priviri pline de inteles. Vreau sa aflu povestea ta! Iar zambetul tau m-a atras si m-a facut sa imi doresc sa te cunosc. Te uitai la mine, erai fascinat parca, desi eu nu aveam nimic de oferit. Pentru mine eram epava, dar pentru tine eram o poveste neinceputa. Stiai ca acea poveste ar putea sa aiba un final intens, asa ca te-ai lasat cucerit de primele pagini. Ai fost delicat si de abia ai putut sa imi adresezi o intrebare. M-ai vazut suparata, dar stiai ca intrebarile ma vor indispune, iar tu nu voiai sa incepi asa. Stiu eu ca voiai un alt inceput, un inceput pe care l-ai avut asa cum ai vrut tu, pentru ca m-am lasat prinsa si am acceptat jocul. Jocul primelor pasiuni intre doi oameni care, mai devreme cu cateva minute, nu aveau absolut nimic in comun, nu impartaseau nimic, nici macar o privire insignifianta.
....
Am stiut atunci ca te voi iubi. Si ca te voi iubi mult, nu putin. Am stiut ca vei fi acela! Seara am venit pentru tine, eram curioasa, voiam sa stiu mai mult, voiam sa ma privesti asa cum o facusesi pe poiana. M-ai privit si mi-ai vorbit, iar eu eram fascinata, nu intelegeam cu s-a declansat atat de repede ceva in mine. Parca ma trezise cineva. Cum poate sa se nasca un sentiment, oricare ar fi el, atat de repede? Pana atunci am avut zile, seri, nenumarate ocazii sa te privesc altfel, dar nu am facut-o si dintr-o data ma invadeaza acest sentiment, acea curiozitate pentru viata ta, pentru persoana ta, pentru lucrurile marunte de langa tine. Am tot incercat sa ma desprind de tine, dar, ca un facut, apareai oriunde eram eu. Mai tarziu imi doream sa apari. Atunci cand vedeai langa mine ma simteam implinita si doream sa stai si mai mult, doream sa ma privesti si sa imi vorbesti mai mult.
 ....

Te iubesc! Te iubesc! Nu stiu cum sa iti spun ca sa nu sune atat de patetic, dar, scriind, simt cum tremur inauntru..Iti dai seama daca iti spuneam asta in fata? Cred ca intruchipam culmea penibilitatii! Ha! Sunt cateva momente pe care le-am trait si care ma fac sa plang de fiecare data cand vreau sa mi le amintesc. De exemplu intalnirea la cafeneaua din micul oras. Vreau sa imi fac gandurile sa taca acum si sa ma lase sa scriu, dar imi tot spun ca sunt prea proasta, ca nici macar nu sunt in  stare sa explic frumos. Stiu ca propozitile mele nu sunt artistice, dar incerc din rasputeri sa ma descarc si sa spun ce am simtit. Ce nu voi mai simti, si sunt sigura de asta! Atunci ai venit spre masa si radiai. Erai frumos cu totul! Radiai tot! Nu inteleg cum poate un om sa fie atat de frumos cand e foarte fericit. Esti un om frumos! Tu nu iti dai seama ca esti cel mai iubit dintre pamanteni? Cand scriu asta, tremur cu tot corpul? Tremur in mine! . TE IUBESC! Nu pot sa uit, oricat de mult as vrea. "

Septembrie, 2011

Oblomov - un personaj urât!

Am descoperit un personaj pe care îl detest din tot sufletul: Oblomov, curiosul erou creat de Goncearov. Spun că îl detest, şi o spun cu toată convingerea! Acest om nu este capabil să facă nimic pentru el, nu e capabil să îşi rezolve problemele şi are nevoie întotdeauna ca cineva să ia hotărâri pentru el. Când se află în situaţii limită, în care timpul nu îi oferă posibilitatea de a mai sta liniştit, el, dimpotrivă, cade într-o visare soră cu somnul cel mai greoi, din care poate ieşi doar atunci când cineva îl trage de mânecă. Nu este conştient că trăieşte într-o lene care îl desparte tot mai mult de societate şi de visele pe care şi le dorea cândva. Sau măcar nu recunoaşte că este o bestie a societăţii, un păduche ce ar trebui strivit în orice moment. Când spune că este ocupat, el nu face altceva decât să gândească în o mie de ori problema în loc să găsească cea mai logică şi cea mai simplă cale de a o rezolva. Se mândreşte atunci când reuşeşte să citească lucruri înţelepte, când totul ar fi trebui să fie destul de simplu şi să fie la ordinea zilei, dar nu, penru el chiar şi citirea unei foi întregi reprezintă o adevărată provocare pentru creierul acela obosit. Paralizia supremă a creierului, o mai numesc eu. Ştii că trebuie să obţii ceva de la tine prin muncă, dar continui să zaci într-o visare de neînchipuit şi într-o negare a faptului că eşti un om care face umbră degeaba pământului. Şi mai ştii că niciodată nu te vei trezi din starea asta, nici măcar dacă începi să realizezi că nimeni şi nimic nu te mai poate salva din starea în care ai intrat. Un Oblomov se află în fiecare dintre noi, dar într-unii parcă se zvârcoleşte mai abitir ca niciodată. O jigodie de personaj! Îmi vine de scuip cartea de fiecare dată când o ţin în mână, deşi Goncearov nu este vinovat că a ilustrat un astfel de caracter. Nu ştiu, poate e un sentiment caduc, însă la fel ca şi acest ratat şi, totodată, dificil personaj, cad în această stare şi mi-aş dori ca altcineva să vină să rezolve chiar şi cele mai mici şi absurde probleme. Clar, sunt un Oblomov al secolului XXI! Cu părere de rău...

Punct contrapunct - Aldous Huxley

Ignoranţa lui...vocea ta rămâne doar un ecou..

"-Ţii minte acele seri? întrebă ea.
Cuvintele îi ajunseră la urechi de la o mare depărtare, şi dintr-o lume pentru care, deocamdată, nu simţea interes. Se trezi iritat. 
-Care seri? întrebă el, vorbind parcă de la distanţă, şi cu vocea plată şi inexpresivă cu care răspunzi la telefon atunci când nu ai chef.
La auzul acelei voci fade, E. se trase brusc de lângă el. să te lipeşti de umărul cuiva care se dovedeşte absent nu-i numai o dezamăgire, ci şi o umilire. Auzi, care seri!"

"Aşa a fost întotdeauna, la urma urmei. Niciodată n-o iubise cu adevărat, nici măcar la început. N-o iubise din toată inima, nu i se dăruise renunţând la totul. Încă de la început el evitase solicitările ei, refuzând să i se dăruiască în întregime. E. însă îi oferise totul, totul, iar el primise, fără să dea nimic în schimb. Sufletul, meandrele fiinţei lui şi le ascunsese întotdeauna de ea. Întotdeauna, chiar şi în primele zile, când o iubise cel mai mult. pe atunci fusese fericită - dar numai fiindcă se credea fericită, fiindcă nu înţelesese că dragostea putea fi şi altfel, mai puternică. Simţea o plăcere perversă de a-şi deprecia retrospectiv fericirea, de a da valma prin amintiri."

" Uneori, el se străduia, la rândul lui s-o accepte în intimitatea fiinţei lui. Din cauza firii închise, îi era cu neputinţă să îşi exteriorizeze sentimentele, iar capacitatea lui de a simţi fusese atrofiată de o tăcere permanentă şi de refulări."

"Ce-ar fi de plidă să fii tu iubită, în loc să trebuiască să iubeşti nuumai tu, să primeşti, în loc să dai necontenit..Da, într-o zi îl va părăsi cu siguranţă. Trebuia să se gândească şi la ea."

Boala conştiinţei de sine în literatură şi efectele acesteia

Este greu să realizezi o analiză abstractă a modului în care marii scriitori au păşit în lumea scrisului, în lumea transpunerii sentimentelor şi a gândurilor pe simple foi. Putem doar să spunem că există puterea omului care adoră literatura şi, deci, participarea intensă, voită sau nevoită, la anumite stări şi situaţii.

Scriitorii, marii scriitori pe care astăzi în venerăm pentru ce au lăsat în urmă, s-au confruntat adesea cu complexe şi frustrări care mai de care mai aberante, însă, în mod ciudat, au fost împinşi chiar de acestea să continue operele într-o manieră destul de chinuitoare pentru sănătatea lor psihică, dar şi fizică (cu toate că aici sunt câteva cazuri).

Vera Călin, în lucrarea "Romantismul", denumea romanticul ca fiind: "un pesimist prin structură psihică şi prin destin social", însă putem afirma despre scriitori că se încadrează perfect în aceeaşi sferă, chiar dacă operele lor se disting prin curentele literare din care fac parte. Scriitorul este un romantic, el este stăpânit adesea, ca şi geniul, de nebunie, gânduri, teamă, senzaţia că nimeni nu îl poate înţelege, anxietate ajunsă până la paroxism.

Henry Miller spunea despre F.M. Dostoievski că "reprezintă haos şi fecunditate", ori pentru a ajunge să creezi anumite personaje este nevoie să fii un adevărat maestru al transpunerii în trupul şi mintea personajului.

Scriitorul ajunge un fel de rob al trăirilor intense, fiind înzestrat cu pasiune, pentru a putea propaga trăirile altor oameni.

În "Scrieri literare", Garabet Ibrăileanu ne făcea atenţi, spunând că Dostoievski se considera un poet (aici însemnând creator), dar nu un artist. Nemulţumit fiind, ca şi alţi scriitori, de ideea că se exprimă mai prost în scris decât gândeşte, autorul obosea constant şi era urmărit de idei fixe orientate strict către persoana lui: "Pentru a scrie un roman este nevoie, înainte de toate, de trăirile reale care au pătruns în inima autorului", spunea Dostoievski în Despre literatură şi artă.

Forţa romancierului, dezvăluită de Orhan Pamuk, este să descrie lucruri pe care nu le-a trăit, şi de aici neliniştea cu care este înzestrat să îşi ducă în continuare existenţa şi să încerce să fie prezent în prezent.

Urcarea treptelor creaţiei poate fi un proces dureros pentru orice om care ştie că are darul transpunerii pe hârtie a anumitor situaţii sau sentimente.

În "Scriitori ruşi", Mihai Novicov dezvăluie începutul literar al lui Ivan Goncearov, autorul capodoperei Oblomov, prin faptul că acesta încerca să se împartă între slujba banală şi literatură. Până la demisie, el refuza să se considere un scriitor profesionist, alegând doar să îşi scrie anumite idei pe ciorne ca mai apoi să le lege în ceva mai real.

"Lenea artistică", despre care menţionează Albert Kovacs, cunoscut traducător din limbile rusă şi maghiară, face şi ea parte din etapele prin care trece un scriitor de la începutul operei lui şi până la finalizarea acesteia. Este perioada în care aşa-zisul creator se detaşează de planurile operei pe care o creează, fiind preocupat de cu totul alte lucruri decât cele ale scrisului.

Scriitorul este copleşit de neîncredere în calităţile sale şi-şi priveşte cu susceptibilitate opera, criticând-o aspru, aici putând face o paranteză să îl amintim pe N. Gogol, care a scris "Suflete moarte" în incredibilul interval de opt ani, părţi viabile din ea fiind aruncate cu nervozitate în flăcările din sobă.

Jean Paul Sartre reflecta starea lui în romanul "Greaţa", spunând că şi-a pierdut gustul de muncă şi că nu mai poate face nimic decât să aştepte noaptea.

Neliniştea cu care se confruntă scriitorii în general distruge libertatea de a mai putea crea: "Nu sunt deloc liniştit, dar în asemenea zbucium interior se formează caractere deosebit de puternice" (afirma F:M Dostoievski în Scrisoare către Mihail Dostoievski - 16 august 1839, Petersburg). Se pot contopi modul în care se simte autorul cu modul în care va fi creat viitorul personaj al operei. Chiar dacă trec prin sentimente nefaste faţă de propria persoană, adesea, ei realizează că au un scop de a transmite mai departe ceea ce au simţit: "A scrie pentru sine nu reprezintă oare o nebunie similară cu aceea de a ţine, spre exemplu, discursuri într-o încăpere pustie?" (Alexandr Kron - Insomnie).

Lev Tolstoi menţiona, de asemenea, faptul că febra scrisului trebuie vindecată tot prin scris, chiar dacă frazele nu ies la lumină aşa cum ar trebui: "Nu amâna pe motivul că eşti cu gândul aiurea sau de dragul unei distracţii ceea ce ţi-ai propus să faci, dimpotrivă, apucă-te de treabă imediat, chiar dacă formal. Ideile vor veni" (Jurnal).

Teama că simţămintele n-au statornicie şi forţă, iar că voinţa este şi ea destul de instabilă, încât cea mai mică problemă ar putea dărâma o intenţie bună, îl epuizau adesea pe Tolstoi, însă epuizarea nervoasă face parte din procesul creaţiei, iar orice scriitor sau viitor scriitor trebuie să treacă prin ea; fiind itinerariul către idealul operei finalizate.

Se ştie că optimismul exagerat poate duce la dezastru, dar şi pesimismul, de aceea se încearcă o luptă cu sinele, o luptă de balansare a acestora, iar dacă vreodată vă aflaţi în ipostaza unui personaj de-al lui Lermontov, care afirma: "Ce om nenorocit sunt: nimic nu uit, nimic!", atunci poate ar trebui să luaţi în considerare un alt aspect: acela că ai putea fi un purtător al creaţiei, un deţinător al detaliilor sau stărilor pe care le poate avea o persoana. De ce să nu profiţi şi să pui pe pagină aceste gânduri? 

A apărut şi pe Hyperliteratura.ro

Cronică de familie - Petru Dumitriu

Cunoaştem aceste gânduri...

"E imoral, e dezgustător ce face, ce are cu mine? Ce sunt eu? Şi aşa a fost toată viaţa, şi-a permis orice, nu s-a reţinut de la nimic, şi pentru ce? Ce i-a dat dreptul să trăiască aşa? Cu ce a slujit el pe cineva? Ce bine a făcut el pe lumea asta? Ce datorie a cunoscut şi-a împlinit? Nimic. Numai poftele şi plăcerile lui, cu orice preţ, călcând peste orice..."