Tunelul - Ernesto Sabato

O carte citită pe insula Thassos. Sentimente mixte pline de slăbiciune, înflăcărare şi nestăpânire.

În orice caz. există un singur tunel, întunecos şi singuratic: al meu.


"Eu, de plidă, mă caracterizez prin a-mi aminti cu preferinţă faptele mele şi aproape aş putea spune: tot timpul trecut a fost mai rău", dacă prezentul nu mi s-ar părea la fel de oribil precum trecutul. "


"Dar mai am un motiv. CRITICII - o plagă pe care niciodată n-am putut s-o înţeleg. Dacă eu aş fi un mare chirurg şi un tip care n-a mânuit în viaţa lui bisturiul, care nu-i medic şi n-a pus vreodată nici măcar o labă de mâţă în gips, ar veni să îmi explice greşelile operaţiei mele, ce-aţi gândi? Nenorocirea este că lumea nu-şi dă seama că situaţia se repetă, şi, cu toate că ia în râs pretenţiile criticului de chirurgie, ascultă cu nebănuit respect pe aceşti şarlatani. Ar putea fi ascultate, e drept, cu un oarecare respect judecăţile unui critic care a pictat cândva fie şi numai piese mediocre. Dar şi în acest caz ar fi absurd, căci e greu să accepţi că un fost pictor mediocru să dea sfaturi unui pictor bun."

Scrisorile importante trebuie păstrate cel puţin o zi, până se văd în mod clar consecinţele posibile. 

Viceversa

 " - Te-ai purtat cu mine ca şi cum nu am fi fost împreună.
- Nu fi caraghioasă!
- Ca şi cum aş fi fost o nenorocită de aborigenă.
- Prostii!
- Ca şi cum mi-ar fi căzut chiloţii în public!
- Cum să-ţi explic?
- Nu te mai obosi!"

Sentimentul acela înfiorător...şi numai tu ştii! Şi nu ai cum să îl explici!

"Am simţit atunci dintr-odată că eram un singur trup, o singură persoană, chiar acolo, că dacă ar fi dispărut, eu aş fi rămas înjumătăţit. Un sentiment înfiorător ca de moarte, pe care orice om mai puţin cerebral şi absorbit de propria persoană, cum erau pe vremea aceea, l-ar fi numit dragoste. "

"Mă simţeam ca un somnambul care se trezeşte pe marginea acoperişului. Psihic vorbind, nu mă aflam îndeajuns de aproape de ea, între noi se aşternuse ceva ce nu se putea defini, ceva obscen, care pleca de la ea, nu de la mine."

Tăcerea - Iuri Bondarev

Cu toţii am avut câte un Buţă în copilărie, adică acel om nazdrăvan, pus mereu pe şotii, bucurie, voie bună şi...chef de băutură şi mâncare bună. În romanul acesta exista un astfel de personaj, care m-a făcut să râd de fiecare dată când ajungeam cu privirea la fragmentul care îi descria faptele. De fapt, mi-a adus aminte de un roman pe care l-am iubit foarte mult în adolescenţă - Oraşul cu salcâni, de Mihail Sebastian.
Tăcerea e un roman dinamic, iar când îl citeşti, ai impresia că în faţa ochilor tăi se desfăşoară un film.

Seara...înainte de venirea lui Buţă

"Seara, mai ales în serile pâcloase de decembrie, când felinarele ard aureolate de ceaţă, simţământul acesta de plentitudine a vieţii i se topea, lăsând loc unei melancolii şi unei dureri stranii, aproape fizice, care punea stăpânire pe întreaga fiinţă."

Aici deja se dezlănţuie!

"Traversară strada, lângă trotuar se afla o îngrăditură troienită, asupra căreia se revărsa în palide sclipiri lumina unui felinar.
O siluetă îmbrăcată într-un cojoc, cu o broboadă de femeie pe cap se mişca lângă felinar, curăţând zăpada cu lopata. Pesemne că îngheţase conducta de apă, şi acum, în ajunul Anului Nou, era nevoie să se lucreze.
-La mulţi ani, măicuţă, rosti Serghei, animat de un sentiment de bunătate faţă de toată lumea, şi salută glumeţ, ducând mâna la frunte.
- Ei drăcie, ce măicuţă ţi s-o fi năzărit? îngână răguşit silueta ămbrăcată în cojoc şi, îndepărtându-se din spate, de sub broboadă se arătă chipul mohorât al unui bărbat.
Mai bine cască bine ochii sau te pomeneşti că ai dat de pe acum o juma de litru pe gât.
- De ce ţi-ai legat broboada? izbucni în râs Constantin. Ai luat-o cu amanet de la nevastă-ta? Chiar dacă se uită omul cu binoclu la dumneata - tot nu se poate dumiri ce eşti.
- Bine, bine, mormăi omul supărat. Luaţi-o din loc!
Şi, scuipând lângă proprii pâslari, aruncă cu lopata un  nor de zăpadă spre marginea trotuarului.
Cei doi prieteni trecură râzând prin norul de zăpadă spulberată."

Vis urât

" Deodată, îl recunoscu după zâmbet. Începuse să strige, sufocându-se: Ticălosule, ticălosule, unde ţi-e carnetul de partid?
Şi, în aceeaşi clipă, se prăbuşise din cauza unei lovituri puternice: În inimă, aşa, loviţi-l în inimă! Numai aşa are să moară!
Îl trezise ţipătul ăsta şi-l mai trezise un târâit prelung şi stăruitor. Deschise ochii. O lună imensă, înroşită, îşi revărsa lumina prin fereastră, drept în ochii lui. Se uitară o vreme unul la altul, fiindu-i teamă să se mişte. Inima-i bătea puternic, în rafale, gata să îi sară din piept. Prin urmare, a fost un vis, se întrebă privind în jur. Telefonul acoperit de o pernă continua să sune insistent, reuşind să-l smulgă pe Serghei din ghearele coşmarului. Îşi frecă pieptul în dreptul inimii şi ridică receptorul.
-Da, spuse el răguşit şi, cu un gest maşinal, trase spre sine şi ceasul de pe masă.
Trecuse de ora unu.
- Te rog să mă ierţi, te-am trezit? Dormeai! Vreau să te văd! Astăzi, chiar acum!
- Cine-i? De fapt, recunoscuse vocea..."

Sonata Kreutzer - Lev Tolstoi

Femeia 

"E ceea ce se întâmplă şi cu evreii. Prin puterea banului lor se răzbună pentru starea înjositoare în care îi ţinem: "Nu ne îngăduiţi altceva decât să facem comerţ? Perfect! Dar prin comerţ vom deveni stăpânii voştri!", spun evreii. "Nu vreţi să vedeţi în noi decât un obiect senzual? Fie! Prin simţuri, vom pune ghera pe voi", gândesc femeile.

Întregul lux al vieţii e pentru femeie, care-l caută, care-l amplifică. Dar atelierele? Majorităţile fabrică deşarte podoabe femeieşti. Milioane de bărbaţi, generaţii întregi de lucrători se sfârşesc în aceste munci de ocnaşi pentru fanteziile femeilor. Ca nişte regine puternice, femeile ţin în slavie şi muncesc 99% din omenire. Se răzbună pe bună seamă pe simţurile noastre prinse în capcanele lor. Au prins să exercite asupra noastră o înruire atât de puternică, încât un tânăr, ba chiar şi un bătrân, îşi pierd sângele în faţa lor.
Şi ele cunosc această influenţă, ai să bagi lesne de seamă acest lucru dacă ai să le observi surâsurile triumfătoare de la hore, de la baluri sau de la serate. De îndată ce un tânăr se apropie de o femeie, a şi fost prins în farmecele ei şi adio judecată.


O priveam cum îşi toarnă ceaiul, cum mişcă piciorul, cum duce linguriţa la gură, cum suflă ca să răcească ceaiul şi cum îl soarbe şi pentru toate acestea o uram ca şi cum ar fi săvârşit nişte blestemăţii. "

Cartea şi trenul. Luna noiembrie.

Peronul Gării de Nord era ocupat în acea seară ceţoasă de noiembrie doar de câteva persoane tinere. Era o seară de miercuri şi te puteai aştepta ca gara să nu fie chiar atât de plină de oameni disperaţi să prindă ultimul tren. O fată îşi târa cu greutate trolerul, încercând să ajungă lângă alţi doi tineri, răzleţi şi ei. Aşteptau trenul cam de zece minute, când vocea plictisită a femeii de la ghişeu a anunţat că trenul de la Craiova soseşte în gară. Într-adevăr, trenul începea să prindă contur în ceaţa groasă, iar persoanele de pe peron îşi strângeau leneş bagajele de pe jos. Scârţâitul tot mai aprins al şinelor se auzea tocmai până la capatul peronului.
Obosiţi, pasagerii urcau în tren, ocupându-şi locurile în vagoane.  În compartimentul cu numărul 18 se aflau trei persoane tinere: fata cu trolerul, un tânăr de vreo douăzeci şi cinci de ani şi încă o tânără, probabil vreo studentă care se întorcea la părinţi.
Fata cu trolerul stătea în partea dreapta a compartimentului, în locul de lângă geam. Era îmbrăcata într-o fustită de velură galbenă şi o bluză mov. Ţinea în mână "La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor", de Haruki Murakami, carte pe care de abia aştepta să continue să o citească de îndată ce trenul se va mişca din gară. Lângă ea şi-a pus cu grijă cutiuţa de BoniBon.
Ştia că este privită cu o oarecare curiozitate de către tânărul de douăzeci şi cinci de ani, pentru că nu făceau parte din aceleaşi sfere, ea parcă venea dintr-alt secol: postura ei era fină şi plăcerea cititului îi erau înscrise parcă în privirea ageră. În schimb, el era destul de neliniştit şi avea acea agitaţie corespunzătoare omului care se simte legat de tehnologie şi modern.
Pe bancheta din faţa lui s-a aşezat o fată îmbrăcată în roşu, care îşi şi-a scos telefonul mobil şi l-a privit simultan pe cel din faţa ei cu o deosebită curiozitate. Pe faţa ei radiau tinereţea şi cheful de a învăţa şi a experimenta lucruri noi, spre deosebire de fata cu cutiuţa de BoniBon pe genunchi, care nu inspira decât mister şi oboseală psihică. Acest lucru o făcea să pară puţin mai în vârstă decât era. Ştia şi ea că băieţii de vârsta ei nu sunt atraşi de ea, de aceea nici nu se obosea să îi arate baiatului de lângă ea faptul că el îi atrăsese atenţia cumva. Dorea să obţină o privire din partea lui, pentru că dorea să i se întâmple ceva nou în seara aceea cu tren şi carte. Astfel, şi-a facut-o rivală pe fata care se afla în faţa lui, urmărindu-i cu sete fiecare mişcare şi fiecare gest naiv, menit să atragă cât mai mult atenţia băiatului. A văzut-o chiar şi când s-a prefăcut că a scăpat un şnur pe jos şi cum s-a uitat aprobator la băiat să o poată ajuta să îl ridice de pe podea. Fata visătoare a simţit cum i se pune un nod în gât şi s-a consolat punându-şi-l pe Murakami în faţa ochilor. Totuşi, cartea se ducea tot mai jos de ochi ca să facă loc imaginii cu cei doi care începuseră deja să îşi zâmbească şi să se înroşească la fiecare gest.
Mâna fetei a tresărit pe carte când a văzut că baiatul a început din nou să o privească, dar ea nu a vrut sa dea importanţă privirii lui, cel puţin aşa a lăsat să pară. Că nu îi pasă! De fapt, era invers.
Nu peste mult timp, încă alţi trei călători şi-au făcut apariţia în compartiment şi au deschis uşa pentru a putea trece mai departe, dar nu au mai încercat să o închidă în urma lor, aşa că sarcina de a o închide i-a revenit băiatului cu pricina. Uşa nu s-a închis, ci continua să se deschidă, iar băiatul s-a ridicat astfel de vreo trei ori de pe scaun.
Controlorul şi-a făcut apariţia în compartimentul cufundat în mişcări stângace şi tinereşti. Culmea e că el a reuşit să închidă uşa de la prima încercare, făcându-i pe cei doi să pufnească în râsuri înfundate, spre disperarea fetei din dreapta care simţea cum i se topeşte cartea în mâini de oftică.
- Se vede că lucrează aici, a zis râzând băiatul către ambele fete. 
Nu reuşea decât să atragă doar priviri fugare ale băiatului, totuşi, curiozitatea nu a lăsat-o să îşi vadă mai departe de lectură. Era clar, fata din stânga ştia cum să îl ademenească, era plină de feminitate şi gingăşie, era sensibilă în mişcări. Parcă toate gesturile pe care le făcea erau scoase dintr-o carte. Cealaltă, deşi părea mai citită, părea că ar putea lua foc dacă băiatul încerca să o aducă şi pe ea în raza lor de distracţie. Nu era obişnuită să flirtreze şi părea o sălbatică atunci când, într-o împrejurare minune, era nevoită să o facă. Îi era deosebit de greu, fiindcă nu avea deloc încredere în ea. Toate cărţile pe care le citise de-a lungul vieţii i-au furat orice urmă de comportament interpersonal şi au făcut-o să pară ea însăşi o filă galbenă.
Descoperirea Întunegriilor, din cartea lui Murakami, a furat-o din nou pe fata visătoare, care şi-a propus să nu le mai acorde niciun fel de atenţie celor doi neastâmpăraţi.  Nu putea! Baiatul îşi privea oripilat talpa adidasului şi trăgea un fir cenuşiu din mijlocul acesteia. Fata din faţa lui râdea pe înfundate şi-şi întorcea capul în direcţia ferestrei.
Visătoarea a devenit un pic tăioasă pentru că nu înţelegea cum de el putea să atingă acea scârboşenie cu degetele. Putea măcar să folosească un serveţel. Era dezgustată de copilăriile celor doi, totuşi, ei păreau să se simtă bine şi să facă haz din orice lucru mărunt.
Cărţile îi mai furaseră ceva: uşurinţa de a zâmbi la orice...
Trenul s-a apropiat de o staţie şi cei trei nu au mai schiţat niciun gest. În compartiment se auzeau doar filele de carte cum erau întoarse cu tot mai multă nerăbdare.
Fata în roşu a început să îşi strângă lucrurile şi să se îmbrace grăbită. I-a oferit băiatului doar un zâmbet trist, de despărţire. Băiatul şi-a lăsat capul în jos, de acum avea să rămână în compartiment doar cu fata mohorâtă, care nu a schiţat nici măcar un zâmbet pe tot parcursul scurtei călătorii.
Într-adevăr, aşa se întâmplă! Fata nu a ridicat ochii din carte până la staţia la care trebuia să coboare. Îl simţea pe el cum se uita la ea din când în când, dar se simţea inferioară gesturilor simple, dar cu tact, pe care le făceau femeile ca să fie adorate.
A început să se îmbrace cu destulă grabă. A simţit că  nu mai suporta tăcerea bruscă din compartiment şi şi-a pus în geantă cartea lui Murakami şi pastilele BoniBon.
Un gând i-a trecut prin minte: ce ar fi să i le întindă băiatului? El a privit-o cu tot mai mare interes, însă mâna parcă nu a ascultat-o şi le-a aruncat alături de carte în geanta încăpătoare. De altfel, nici nu ştiut cum să îi spună, cum să i le dea fără să pară absurdă. Fără complicaţii, şi-a spus, şi a zbughit-o pe uşa compartimentului.
A coborât din tren roşie la faţă şi destul de dezamăgită de ea însăşi. Cu atitudinea asta nu avea să îşi facă prieteni.
Deodată, a auzit o bufnitură în geamul pe lângă care trecea. Băiatul i-a zâmbit, s-a uitat la ea şi a salutat-o cu mâna.
Ea nu a mai ştiut cum să reacţioneze fără să se piardă cu totul. S-a oprit şi s-a uitat la trenul care uşor pleca din gară. Şi-a dat seama abia după ce nu l-a mai văzut în zare că zâmbea cum n-a facut-o poate niciodată.