Cu toţii am avut câte un Buţă în copilărie, adică acel om nazdrăvan, pus mereu pe şotii, bucurie, voie bună şi...chef de băutură şi mâncare bună. În romanul acesta exista un astfel de personaj, care m-a făcut să râd de fiecare dată când ajungeam cu privirea la fragmentul care îi descria faptele. De fapt, mi-a adus aminte de un roman pe care l-am iubit foarte mult în adolescenţă - Oraşul cu salcâni, de Mihail Sebastian.
Tăcerea e un roman dinamic, iar când îl citeşti, ai impresia că în faţa ochilor tăi se desfăşoară un film.
Seara...înainte de venirea lui Buţă
"Seara, mai ales în serile pâcloase de decembrie, când felinarele ard aureolate de ceaţă, simţământul acesta de plentitudine a vieţii i se topea, lăsând loc unei melancolii şi unei dureri stranii, aproape fizice, care punea stăpânire pe întreaga fiinţă."
Aici deja se dezlănţuie!
"Traversară strada, lângă trotuar se afla o îngrăditură troienită, asupra căreia se revărsa în palide sclipiri lumina unui felinar.
O siluetă îmbrăcată într-un cojoc, cu o broboadă de femeie pe cap se mişca lângă felinar, curăţând zăpada cu lopata. Pesemne că îngheţase conducta de apă, şi acum, în ajunul Anului Nou, era nevoie să se lucreze.
-La mulţi ani, măicuţă, rosti Serghei, animat de un sentiment de bunătate faţă de toată lumea, şi salută glumeţ, ducând mâna la frunte.
- Ei drăcie, ce măicuţă ţi s-o fi năzărit? îngână răguşit silueta ămbrăcată în cojoc şi, îndepărtându-se din spate, de sub broboadă se arătă chipul mohorât al unui bărbat.
Mai bine cască bine ochii sau te pomeneşti că ai dat de pe acum o juma de litru pe gât.
- De ce ţi-ai legat broboada? izbucni în râs Constantin. Ai luat-o cu amanet de la nevastă-ta? Chiar dacă se uită omul cu binoclu la dumneata - tot nu se poate dumiri ce eşti.
- Bine, bine, mormăi omul supărat. Luaţi-o din loc!
Şi, scuipând lângă proprii pâslari, aruncă cu lopata un nor de zăpadă spre marginea trotuarului.
Cei doi prieteni trecură râzând prin norul de zăpadă spulberată."
Vis urât
" Deodată, îl recunoscu după zâmbet. Începuse să strige, sufocându-se: Ticălosule, ticălosule, unde ţi-e carnetul de partid?
Şi, în aceeaşi clipă, se prăbuşise din cauza unei lovituri puternice: În inimă, aşa, loviţi-l în inimă! Numai aşa are să moară!
Îl trezise ţipătul ăsta şi-l mai trezise un târâit prelung şi stăruitor. Deschise ochii. O lună imensă, înroşită, îşi revărsa lumina prin fereastră, drept în ochii lui. Se uitară o vreme unul la altul, fiindu-i teamă să se mişte. Inima-i bătea puternic, în rafale, gata să îi sară din piept. Prin urmare, a fost un vis, se întrebă privind în jur. Telefonul acoperit de o pernă continua să sune insistent, reuşind să-l smulgă pe Serghei din ghearele coşmarului. Îşi frecă pieptul în dreptul inimii şi ridică receptorul.
-Da, spuse el răguşit şi, cu un gest maşinal, trase spre sine şi ceasul de pe masă.
Trecuse de ora unu.
- Te rog să mă ierţi, te-am trezit? Dormeai! Vreau să te văd! Astăzi, chiar acum!
- Cine-i? De fapt, recunoscuse vocea..."
