Femeia sfâșiată - Simone de Beauvoir

O colecție de trei nuvele. Trei nuvele care se remarcă prin disperarea femeii. 

”Vârsta discreției” și ”Monologul” nu m-au impresionat atât de tare, dar era de așteptat. Îmi doream cu ardoare să citesc ”Femeia sfâșiată”. Am avut sentimente puternice cititind-o pe rupte în metrou, în drum spre muncă sau casă. Știu, nu este o carte care merita răsfoită în locurile publice, dar în aceasta perioadă, o carte bună este singurul lucru care îmi ușurează obositorul drum. Întotdeauna m-am putut detașa de ceea ce este în jurul meu, așa că am putut să fiu atentă la fiecare rânduleț din nuvelă. 

A reușit să mă tulbure. Prin acele stări, prin care trecea Monique, reușeam să îmi identific o anumită perioadă din viața mea. Nopți pline de neliniște, vocile din cap care îmi spuneau că sunt paranoică, că ceea ce simt nu are cum să fie adevărat. Ba da, era adevărat! O femeie când simte, simte. Punct. Simt multe lucruri care nu se leagă și, deși fac parte din trecut (un trecut nu prea îndepărtat pentru mine), nu reușesc să mă împac în vreun fel. Cel mai mult în lumea asta am urât să fiu mințită. Recunoaște, iar apoi vedem cum trecem mai departe. Pe principul acesta am funcționat în viața asta. Mă uimește atât de mult lașitatea bărbatului. Dar și egoismul lui. 

”Îmi doresc acele zile cu ea.” Asta îi spune soțul eroinei înșelate. Îi spune direct în față. Nu îi pasă de sentimentele ei, de neliniștile ei, de golurile ei din stomac, de tremurul interior, de sfârșeala ei. EL trebuie să își satisfacă o nevoie atât fizică, cât și sentimentală, iar acest lucru nu trebuie să o privească pe ea. Totuși, dorește ca ea să facă parte într-un fel la aceasta mascaradă, să fie alături de el prin lipsa ei. Ea să stea liniștită acasă, să se ducă în continuare la cinema sau la teatru, fără el, să iasă la cafea cu prietenele, să pretindă că totul este normal. Și, Doamne ferește, ca ea să nu cumva să facă vreo scenă de gelozie. Nu, trebuie să îl înțeleagă din tot sufletul, până când sfâșitul, implacabil de altfel, îi va bate la ușă într-o seară și îi va spune: gata, totul s-a sfârșit într-o zi, vreau să rămân cu ea. 

Of, omule, cât de mult te-am urât! 

Într-un final el realizează că nu mai poate trăi între două. Cu soția nu se mai putea culca, nu o mai putea săruta. O iubea prea mult pe cealaltă, și nu dorea să o înșele. Cât de crunt, nu? Acum soția ajunsese în locul amantei. 

M-a mai marcat un lucru. Atunci când ea îl întreabă dacă el o iubește pe amantă. Iar el, de-a dreptul bolând, murmură o întrebare retorică: ”dar oare o iubesc?” Tot în fața ei. Nu în gândul lui, ci direct în fața ei. Nu a ferit-o în niciun fel de suferinta cunoașterii. Ea nu trebuia să trăiască acele momente cu el. Drept ar fi fost ca el să o elibereze de tot. Uneori adevărul gol-goluț în față este mai puțin plin de suferință decât frica de a-i face celui de lângă tine rău. 

O carte sfâșietoare. Pe mine m-a întors și mi-a trezit emoții. Emoții de care nu mai voiam să știu.

Muzeul Inocenței - Orhan Pamuk

Întotdeauna mi-au plăcut colecționarii. Oamenii care pun preț pe obiectele care îi leagă de vreo memorie. Așa sunt și eu. Am o cutie plină cu lucrușoare. Cutia Amintirilor se numește. Acolo am pus bilețelele pe care le primeam de la prietenele bune, un rest de pachet de țigări cu care se jucase toată seara băiatul de care eram îndrăgostită în liceu, dopul de la sticluța de Tanita pe care am băut-o cu cel care m-a sărutat fierbinte când aveam 16 ani și față de care m-am trezit amorezată fără leac, un robinet, colile în care scrisesem cu prietenele mele defectele noastre, biletele de la concertele din clubul la care ne duceam, brichete, suporturi de pahar și mult alte obiecte pe care, acum, nici nu mai știu de ce le-am păstrat. Am adăugat de curând o cutiuță de bomboane pe care am primit-o de la prietenul meu. Bineînțeles că lui nu i-am spus că am păstrat-o, pentru el nu însemna decât un carton. Pentru mine însemna o clipă din viața mea.

Personajul acesta, Kemal, e un obsedat. Vorbesc de personajul din Muzeul Inocenței, desigur. Un om care a iubit-o cu frenezie pe Fusun. L-am urât din tot sufletul la începutul romanului, însă apoi am început să mă regăsesc tot mai mult în el. Nu am fost de acord cu lașitatea lui (specifică unor bărbați) de a nu-și părăsi logodnica, pe Sibel, de îndată de i s-a aprins inima după Fusun. Am detestat ideea că se împărțea între două femei cu care se și culca. Cu Sibel făcea dragoste la locul de muncă, după program, iar cu Fusun în apartamentul mamei lui (pe care îl ținea drept depozit) din blocul Compasiunea. Pe Sibel nu o adusese niciodată acolo, dar pe Fusun a adus-o încă din prima zi...fără ezitare! Aici am fost de partea logodnicei și m-a durut. M-ar fi durut grozav dacă bărbatul care m-ar fi înșelat mi-ar fi dezvăluit acest aspect. M-ar fi durut mai mult decât înșelatul în sine.
Trăia momente unice în acel apartament și le împărțea doar cu Fusun. La întâlnirile cu Sibel devenea posac, cu gândurile plecate.

A încercat să se vindece de Fusun, dar a făcut-o ca un adevărat laș: plângând pe umărul lui Sibel. Mi-a fost scârbă! Îmi venea să arunc cartea cât colo! Așa ceva nu se face, un om cu suflet nu are cum să facă lucrul ăsta odios altei persoane. Mi se pare oribil! Și patetic! Nimic nu e mai repulsiv decât să vezi un bărbat cu lacrimi în ochi plângând după altă femeie în patul tău. E scabros de-a dreptul!

Am salutat momentul lui în care i-a spus lui Sibel adevărul. Dacă eram Sibel, fugeam mâncând pământul. Plânsă, jumulită, dar aș fi făcut-o. Un astfel de om nu are vindecare.

Mulți l-au criticat apoi pe Kemal care, după un an, a reîntâlnit-o pe Fusun deja măritată. A continuat să viziteze casa familiei ei săptămânal. Venirile lui nu uimeau pe nimeni din acea casă, toți membri familiei știau pentru cine vine el.

Aici îl înțeleg. Trăia cu speranța că ea se va întoarce la el. Că se vor căsători în sfârșit. Dorința i-a fost îndeplinită după ani. Nu fără luptă şi speranţă continuă. În tot timpul acesta el nu făcea decât să colecționeze mici lucrușoare care să îi amintească de momentele petrecute alături de ea, poate cele mai frumoase din viața lui. Și a ajuns să strângă cantități mari pe care le îndesa în apartamentul din blocul Compasiunea.

Acel loc în care el depozita toate acele lucruşoare a fost foarte bine conturat de către Pamuk, însă mie mi-a rămas vie în cap o imagine. Probabil că imaginea aceea va dăinui de fiecare dată când mă voi gândi la acestă carte pe care am citit-o în octombrie. Voi asocia întotdeauna Muzeul Inocenţei cu un apartament situat într-o zonă cu pavaj şi copăcei. Un apartament cu dormitor cu draperii galbene, cu un pat mare situat în mijlocul camerei, cu multe cărţi în jur şi bibelouri de tot felul, cu un covor strâns sul lângă perdele, cu mult praf pe toată mobila. Nu aşa a descris Pamuk, dar aceasta este imaginea pe care mi-o oferă mintea mea.

Probabil că nu voi ajunge niciodată ca şi Kemal, să strâng atâtea obiecte, încât să fac un muzeu, însă ştiu sigur că sunt genul de persoana strângătoare. Ultimii ani mi-au mai diluat un pic setea de a le aduna, dar întotdeauna se va găsi un obiect de care nu mă voi putea desprinde uşor. Un  obiect care conteză!

O să trec aici pasajele care mi-au plăcut cel mai mult şi în care m-am văzut, desigur!

"Trebuie să precizez, pentru cititorii care n-au cum să vadă muzeul, că punctul în care durerea atingea cea mai mare intensitate se găseşte în zona superioară stângă a stomacului. Atunci când prindea să se înteţească, durerea se răspândea imediat în golul dintre piept şi stomac. Aveam senzaţiacă cineva răsucea în ine o şurubelniţă sau o bucată de fier înroşit în foc, care-mi era apoi înfiptă în carne. Era ca şi cum în tot pântecele, începându cu stomacul, mi s-ar fi acumulat fluide înţepătoare, acide, ca şi cum de organele mele interne s-ar fi lipit mici stele de mare, usturătoare şi lipicioase. Durerea, care pe măsură ce se înteţea, se şi propaga, răzbătea pretutindeni, în frunte, în ceafă, în spate şi mă apăsa de parcă ar fi fost gata-gata să mă sufoce."

"Suferinţa din dragoste este un întreg. Adevărata sufefinţă din dragoste se statorniceşte în cel mai însemnat punct al existenţei noastre, ne ia în stăpânire pornind din punctul nostru cel mai slab şi se răspândeşte irepresibil în tot corpul, în toată existenţa, conectându-se profund la toate celelalte dureri care ne macină. Dacă suntem îndrăgostiţi fără speranţă, totul, de la pirderea tatălui până la cel mai banal ghinion ca, de pildă, pierdera cheii, toate celelalte suferinţe, necazuri şi nelinişti nu reprezintă altceva decât propulsorul adevăratului nostru calvar. O persoana ca mine, a cărei viaţă a fost răvăşită din pricina dragostei, nu face decât să adâncească şi mai mult, deşi fără voie, rana pe care o poartă în suflet, deoarece socoteşte că rezolvarea celorlalte probleme cu care se confruntă va fi cu putinţă doar odată cu lecuirea suferinţei din dragoste."

"Desigur, important este să-l pricepem pe cel pe care-l iubim. Dacă nu putem face acest lucru, este bine măcar să socotim că-l pricepem. Trebuie să mărturisesc că, în răstimpul celor 8 ani, am gustat rareori până şi sentimentul de satisfacţie pe care mi l-ar fi putut oferi aceasta a doua variantă."

"De ce simţeau oare nevoia milioane de familii, din aproape toate colţurile lumii, să aşeze pe televizor câte un câine bibelou?''

Perimetrul ceasului strâmb

„ - Gândește-te la zăpada curată cum cade, iar tu ești în casă, într-un oraș mare, îmi spunea ea mie în acea dimineață de octombrie.
- Să înțeleg că iar ești dezgustată de situația prezentă? Nu înțeleg de ce trebuie să te complaci într-atâtea gânduri stupide, i-am spus iritat, ridicându-mă din pat.
- Vezi? De aceea nu îmi place să îți împărtășesc nimic, mereu îmi iei gândurile în batjocură. Dacă ai putea să critici mai puțin, chiar ai putea să fii un băiat fain, a spus ea ridicându-se la rândul ei.
Nu am mai văzut-o de atunci. Nu am vrut să o mai caut, dar nici ea nu a mai dat vreun semn de viață. Se simțea probabil lezată că nu îmi ascundeam părerile despre părerile ei.
Uneori scârba față de anumite persoane te înfășoară brusc și nici nu poți realiza cât de mult rău poți provoca în jurul tău. Fiind sătul de vorbe aruncate fără niciun scop, am hotărât să mă ascund o perioadă de toată lumea. Așa m-a prins luna decembrie, stând singur în apartament. Nu făceam nimic toată ziua. Doar scriam vrute și nevrute, nimic care să aibă vreo concluzie. La fel ca și viața mea. Mă mai gândeam uneori că nu am terminat nimic cu drag, că tot ce am început a rămas la fel ca o creangă pe care o rupi de la mijloc de nervi.
Într-o dimineață m-am trezit cuprins de o neliniște interioară nejustificată. M-am uitat pe geam și am văzut că toată străduța era colorată într-un alb curat. Brusc mi-am adus aminte de ceea ce îmi spusese ea în ultima noastră noapte. Numai că în gândurile ei parcă era seară.
Nu am ieșit decât pe seară din casă. Ningea tot mai mult și, pe când pășeam, auzeam cum liniștea înghițea tot orașul. Pe unde treceam era pustiu. Cerul era roșiatic, iar fulgii cădeau din el ca niște nesimțiti. Exact așa. Brusc m-a cuprins toropeala aceea afurisită în care nu îți mai dorești să mai faci vreun pas înainte. M-am gândit la Buță, prietenul meu din copilărie. Cu el obișnuiam să mă plimb în aceste locuri și să facem tot felul de prostii care să îi irite pe alții. Fiecare om are parte de un Buță în copilărie. Persoana aceea de care nu te desparți deloc zile sau săptămâni întregi, dar care, peste ani, dispare așa cum a apărut.
La ce stadiu al vieții mele mă aflam acum și de ce înșiram atâtea inepții?”

Spitalul

Am primit un telefon din partea prietenei mele. Îmi amintesc clar seara. Era un ger năpraznic, ninsese mult cu o seară în urmă, iar acum viscolea cu fulgi mici, înțepători. Îmi propusesem să nu mai ies din casă câteva zile, ba chiar reușisem să îmi fac aprovizionarea cu alimente și tot ce trebuia. Hernia de disc mă supăra din nou și de abia mă mai puteam mișca și prin casă.
Telefonul suna în disperare, dar îl priveam fără chef, de parcă știam că dacă am să răspund, voi părăsi confortul din apartament pentru a mă aventura în imensitatea albă și rece.
Insistența haotică a lui m-a făcut în cele din urmă să mă ridic de pe canapea și să răspund (nu cu cea mai mare plăcere..). Dincolo de receptor se auzea glasul disperat al Nausiei care mă implora să vin la spital să o ajut cu niște bani. Se pare că își internase mama, iar acum avea nevoie de o sumă cu care să îi plătească analizele.
Știam că trebuie să plec să o ajut, așa că nu am mai stat pe gânduri și am ieșitîn viscolul de afară. Străzile erau pustii, nici măcar mașini nu treceau pe autostradă. Simțeam cu fulgii aspri îmi zgârie fața, iar picioarele îmi aluneau pe gheața de dedesubtul stratului subțire de zăpadă. Hernia mea de disc își spunea cuvântul. Pașii îmi deveneau tot mai greoi, iar, de data aceasta, durerea difuză din spate se transformase într-una ascuțită care se întindea până în vârful piciorului stâng. Era cumplit și mă rugam să găsesc un taxi disponibil cât mai curând.
Ajunsă lângă stația de tramvai, acolo unde de obicei taximetriștii își parcau mașinile, am rămas ca neputincioasă: nu se vedea nici urmă de vreo mașină. Liniștea profundă a orașului mă acaparase. Vântul nu mai bătea de data asta, iar fulgii se îngrășaseră în doar câteva minute. Se pusese să ningă și mai tare, nu glumă!
Am așteptat câteva minute bune până să apară o mașină. Șoferul m-a privit contrariat în momentul în care m-am urcat în mașină și i-am cerut să mă ducă la spital.
- Vedeți, doamnă, sunteți primul client pe ziua de azi, de aia sunt așa mirat, mi-a spus el ca și cum ar fi vrut să se scuze. Eu nu am fost decât la primul service să cumpăr lichid de parbriz. Știți, mă mir că am găsit deschis pe o vreme ca asta...
Nu am spus nimic, doar am zâmbit cu înțeles.
Drumul spre spital a fost foarte lung, nu din cauza traficului, nici măcar în centrul orașului nu erau mașini.
- Da, așa se întâmplă, necazurile vin numai pe vreme urâtă, că deh, pe vreme frumoasă nu ajunge mai nimeni la spital, ținea să îmi spună șoferul.
Intrarea în spital este destul de aglomerată de parcă toată lumea pe care ar fi trebuit să o văd pe străzi, era poticnită aici.
Mi-era destul de greu să mă strecor printre ei fără să nu supăr pe cineva, așa că am preferat să aștept. Înăuntru se contura destul de bine ceasul de perete care arăta ora 19. Simțeam că nu mai am răbdare și că trebuia să intru, când am fost luată de mână de cătreo femeie mult mai în vârstă decât mine, care părea să aiba un aer aristocratic și calm.
Mi-a spus doar:
- Veniți cu mine, dacă vreți să ajungeți la timp. Știți cumva cât e ceasul?
Am intrat amândouă pe culoar și ne-am îndreptat către liftul din holul strâmt, destinat în special medicilor. Mi-a făcut semn cu mâna să nu scot niciun zgomot. Lângă lift se afla un bărbat care ne-a făcut semn să intrăm înaintea lui, dar când m-am uitatîn spatele meu, cu gândul să îi zâmbesc doamnei că mă adusese până acolo, aceasta dispăruse care și cum nu ar fi fost niciodată acolo.
M-am uitat plină de uimire la bărbatul care aștepta să intru în lift, întrebându-l dacă a văzut când a plecat femeia cu care venisem.
- Care femeie? m-a întrebat și dânsul la rândul lui? Nu ați venit cu nimeni.
În acel moment am simțit cum mă cutremură un fior rece de groază....Doamna cu care venisem de fapt nu existase. Am știut că fusese îngerul păzitor al mamei prietenei mele.