Perimetrul ceasului strâmb

„ - Gândește-te la zăpada curată cum cade, iar tu ești în casă, într-un oraș mare, îmi spunea ea mie în acea dimineață de octombrie.
- Să înțeleg că iar ești dezgustată de situația prezentă? Nu înțeleg de ce trebuie să te complaci într-atâtea gânduri stupide, i-am spus iritat, ridicându-mă din pat.
- Vezi? De aceea nu îmi place să îți împărtășesc nimic, mereu îmi iei gândurile în batjocură. Dacă ai putea să critici mai puțin, chiar ai putea să fii un băiat fain, a spus ea ridicându-se la rândul ei.
Nu am mai văzut-o de atunci. Nu am vrut să o mai caut, dar nici ea nu a mai dat vreun semn de viață. Se simțea probabil lezată că nu îmi ascundeam părerile despre părerile ei.
Uneori scârba față de anumite persoane te înfășoară brusc și nici nu poți realiza cât de mult rău poți provoca în jurul tău. Fiind sătul de vorbe aruncate fără niciun scop, am hotărât să mă ascund o perioadă de toată lumea. Așa m-a prins luna decembrie, stând singur în apartament. Nu făceam nimic toată ziua. Doar scriam vrute și nevrute, nimic care să aibă vreo concluzie. La fel ca și viața mea. Mă mai gândeam uneori că nu am terminat nimic cu drag, că tot ce am început a rămas la fel ca o creangă pe care o rupi de la mijloc de nervi.
Într-o dimineață m-am trezit cuprins de o neliniște interioară nejustificată. M-am uitat pe geam și am văzut că toată străduța era colorată într-un alb curat. Brusc mi-am adus aminte de ceea ce îmi spusese ea în ultima noastră noapte. Numai că în gândurile ei parcă era seară.
Nu am ieșit decât pe seară din casă. Ningea tot mai mult și, pe când pășeam, auzeam cum liniștea înghițea tot orașul. Pe unde treceam era pustiu. Cerul era roșiatic, iar fulgii cădeau din el ca niște nesimțiti. Exact așa. Brusc m-a cuprins toropeala aceea afurisită în care nu îți mai dorești să mai faci vreun pas înainte. M-am gândit la Buță, prietenul meu din copilărie. Cu el obișnuiam să mă plimb în aceste locuri și să facem tot felul de prostii care să îi irite pe alții. Fiecare om are parte de un Buță în copilărie. Persoana aceea de care nu te desparți deloc zile sau săptămâni întregi, dar care, peste ani, dispare așa cum a apărut.
La ce stadiu al vieții mele mă aflam acum și de ce înșiram atâtea inepții?”

Spitalul

Am primit un telefon din partea prietenei mele. Îmi amintesc clar seara. Era un ger năpraznic, ninsese mult cu o seară în urmă, iar acum viscolea cu fulgi mici, înțepători. Îmi propusesem să nu mai ies din casă câteva zile, ba chiar reușisem să îmi fac aprovizionarea cu alimente și tot ce trebuia. Hernia de disc mă supăra din nou și de abia mă mai puteam mișca și prin casă.
Telefonul suna în disperare, dar îl priveam fără chef, de parcă știam că dacă am să răspund, voi părăsi confortul din apartament pentru a mă aventura în imensitatea albă și rece.
Insistența haotică a lui m-a făcut în cele din urmă să mă ridic de pe canapea și să răspund (nu cu cea mai mare plăcere..). Dincolo de receptor se auzea glasul disperat al Nausiei care mă implora să vin la spital să o ajut cu niște bani. Se pare că își internase mama, iar acum avea nevoie de o sumă cu care să îi plătească analizele.
Știam că trebuie să plec să o ajut, așa că nu am mai stat pe gânduri și am ieșitîn viscolul de afară. Străzile erau pustii, nici măcar mașini nu treceau pe autostradă. Simțeam cu fulgii aspri îmi zgârie fața, iar picioarele îmi aluneau pe gheața de dedesubtul stratului subțire de zăpadă. Hernia mea de disc își spunea cuvântul. Pașii îmi deveneau tot mai greoi, iar, de data aceasta, durerea difuză din spate se transformase într-una ascuțită care se întindea până în vârful piciorului stâng. Era cumplit și mă rugam să găsesc un taxi disponibil cât mai curând.
Ajunsă lângă stația de tramvai, acolo unde de obicei taximetriștii își parcau mașinile, am rămas ca neputincioasă: nu se vedea nici urmă de vreo mașină. Liniștea profundă a orașului mă acaparase. Vântul nu mai bătea de data asta, iar fulgii se îngrășaseră în doar câteva minute. Se pusese să ningă și mai tare, nu glumă!
Am așteptat câteva minute bune până să apară o mașină. Șoferul m-a privit contrariat în momentul în care m-am urcat în mașină și i-am cerut să mă ducă la spital.
- Vedeți, doamnă, sunteți primul client pe ziua de azi, de aia sunt așa mirat, mi-a spus el ca și cum ar fi vrut să se scuze. Eu nu am fost decât la primul service să cumpăr lichid de parbriz. Știți, mă mir că am găsit deschis pe o vreme ca asta...
Nu am spus nimic, doar am zâmbit cu înțeles.
Drumul spre spital a fost foarte lung, nu din cauza traficului, nici măcar în centrul orașului nu erau mașini.
- Da, așa se întâmplă, necazurile vin numai pe vreme urâtă, că deh, pe vreme frumoasă nu ajunge mai nimeni la spital, ținea să îmi spună șoferul.
Intrarea în spital este destul de aglomerată de parcă toată lumea pe care ar fi trebuit să o văd pe străzi, era poticnită aici.
Mi-era destul de greu să mă strecor printre ei fără să nu supăr pe cineva, așa că am preferat să aștept. Înăuntru se contura destul de bine ceasul de perete care arăta ora 19. Simțeam că nu mai am răbdare și că trebuia să intru, când am fost luată de mână de cătreo femeie mult mai în vârstă decât mine, care părea să aiba un aer aristocratic și calm.
Mi-a spus doar:
- Veniți cu mine, dacă vreți să ajungeți la timp. Știți cumva cât e ceasul?
Am intrat amândouă pe culoar și ne-am îndreptat către liftul din holul strâmt, destinat în special medicilor. Mi-a făcut semn cu mâna să nu scot niciun zgomot. Lângă lift se afla un bărbat care ne-a făcut semn să intrăm înaintea lui, dar când m-am uitatîn spatele meu, cu gândul să îi zâmbesc doamnei că mă adusese până acolo, aceasta dispăruse care și cum nu ar fi fost niciodată acolo.
M-am uitat plină de uimire la bărbatul care aștepta să intru în lift, întrebându-l dacă a văzut când a plecat femeia cu care venisem.
- Care femeie? m-a întrebat și dânsul la rândul lui? Nu ați venit cu nimeni.
În acel moment am simțit cum mă cutremură un fior rece de groază....Doamna cu care venisem de fapt nu existase. Am știut că fusese îngerul păzitor al mamei prietenei mele.