luni, 16 martie 2015

Perimetrul ceasului strâmb

„ - Gândește-te la zăpada curată cum cade, iar tu ești în casă, într-un oraș mare, îmi spunea ea mie în acea dimineață de octombrie.
- Să înțeleg că iar ești dezgustată de situația prezentă? Nu înțeleg de ce trebuie să te complaci într-atâtea gânduri stupide, i-am spus iritat, ridicându-mă din pat.
- Vezi? De aceea nu îmi place să îți împărtășesc nimic, mereu îmi iei gândurile în batjocură. Dacă ai putea să critici mai puțin, chiar ai putea să fii un băiat fain, a spus ea ridicându-se la rândul ei.
Nu am mai văzut-o de atunci. Nu am vrut să o mai caut, dar nici ea nu a mai dat vreun semn de viață. Se simțea probabil lezată că nu îmi ascundeam părerile despre părerile ei.
Uneori scârba față de anumite persoane te înfășoară brusc și nici nu poți realiza cât de mult rău poți provoca în jurul tău. Fiind sătul de vorbe aruncate fără niciun scop, am hotărât să mă ascund o perioadă de toată lumea. Așa m-a prins luna decembrie, stând singur în apartament. Nu făceam nimic toată ziua. Doar scriam vrute și nevrute, nimic care să aibă vreo concluzie. La fel ca și viața mea. Mă mai gândeam uneori că nu am terminat nimic cu drag, că tot ce am început a rămas la fel ca o creangă pe care o rupi de la mijloc de nervi.
Într-o dimineață m-am trezit cuprins de o neliniște interioară nejustificată. M-am uitat pe geam și am văzut că toată străduța era colorată într-un alb curat. Brusc mi-am adus aminte de ceea ce îmi spusese ea în ultima noastră noapte. Numai că în gândurile ei parcă era seară.
Nu am ieșit decât pe seară din casă. Ningea tot mai mult și, pe când pășeam, auzeam cum liniștea înghițea tot orașul. Pe unde treceam era pustiu. Cerul era roșiatic, iar fulgii cădeau din el ca niște nesimțiti. Exact așa. Brusc m-a cuprins toropeala aceea afurisită în care nu îți mai dorești să mai faci vreun pas înainte. M-am gândit la Buță, prietenul meu din copilărie. Cu el obișnuiam să mă plimb în aceste locuri și să facem tot felul de prostii care să îi irite pe alții. Fiecare om are parte de un Buță în copilărie. Persoana aceea de care nu te desparți deloc zile sau săptămâni întregi, dar care, peste ani, dispare așa cum a apărut.
La ce stadiu al vieții mele mă aflam acum și de ce înșiram atâtea inepții?”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu