Spitalul

Am primit un telefon din partea prietenei mele. Îmi amintesc clar seara. Era un ger năpraznic, ninsese mult cu o seară în urmă, iar acum viscolea cu fulgi mici, înțepători. Îmi propusesem să nu mai ies din casă câteva zile, ba chiar reușisem să îmi fac aprovizionarea cu alimente și tot ce trebuia. Hernia de disc mă supăra din nou și de abia mă mai puteam mișca și prin casă.
Telefonul suna în disperare, dar îl priveam fără chef, de parcă știam că dacă am să răspund, voi părăsi confortul din apartament pentru a mă aventura în imensitatea albă și rece.
Insistența haotică a lui m-a făcut în cele din urmă să mă ridic de pe canapea și să răspund (nu cu cea mai mare plăcere..). Dincolo de receptor se auzea glasul disperat al Nausiei care mă implora să vin la spital să o ajut cu niște bani. Se pare că își internase mama, iar acum avea nevoie de o sumă cu care să îi plătească analizele.
Știam că trebuie să plec să o ajut, așa că nu am mai stat pe gânduri și am ieșitîn viscolul de afară. Străzile erau pustii, nici măcar mașini nu treceau pe autostradă. Simțeam cu fulgii aspri îmi zgârie fața, iar picioarele îmi aluneau pe gheața de dedesubtul stratului subțire de zăpadă. Hernia mea de disc își spunea cuvântul. Pașii îmi deveneau tot mai greoi, iar, de data aceasta, durerea difuză din spate se transformase într-una ascuțită care se întindea până în vârful piciorului stâng. Era cumplit și mă rugam să găsesc un taxi disponibil cât mai curând.
Ajunsă lângă stația de tramvai, acolo unde de obicei taximetriștii își parcau mașinile, am rămas ca neputincioasă: nu se vedea nici urmă de vreo mașină. Liniștea profundă a orașului mă acaparase. Vântul nu mai bătea de data asta, iar fulgii se îngrășaseră în doar câteva minute. Se pusese să ningă și mai tare, nu glumă!
Am așteptat câteva minute bune până să apară o mașină. Șoferul m-a privit contrariat în momentul în care m-am urcat în mașină și i-am cerut să mă ducă la spital.
- Vedeți, doamnă, sunteți primul client pe ziua de azi, de aia sunt așa mirat, mi-a spus el ca și cum ar fi vrut să se scuze. Eu nu am fost decât la primul service să cumpăr lichid de parbriz. Știți, mă mir că am găsit deschis pe o vreme ca asta...
Nu am spus nimic, doar am zâmbit cu înțeles.
Drumul spre spital a fost foarte lung, nu din cauza traficului, nici măcar în centrul orașului nu erau mașini.
- Da, așa se întâmplă, necazurile vin numai pe vreme urâtă, că deh, pe vreme frumoasă nu ajunge mai nimeni la spital, ținea să îmi spună șoferul.
Intrarea în spital este destul de aglomerată de parcă toată lumea pe care ar fi trebuit să o văd pe străzi, era poticnită aici.
Mi-era destul de greu să mă strecor printre ei fără să nu supăr pe cineva, așa că am preferat să aștept. Înăuntru se contura destul de bine ceasul de perete care arăta ora 19. Simțeam că nu mai am răbdare și că trebuia să intru, când am fost luată de mână de cătreo femeie mult mai în vârstă decât mine, care părea să aiba un aer aristocratic și calm.
Mi-a spus doar:
- Veniți cu mine, dacă vreți să ajungeți la timp. Știți cumva cât e ceasul?
Am intrat amândouă pe culoar și ne-am îndreptat către liftul din holul strâmt, destinat în special medicilor. Mi-a făcut semn cu mâna să nu scot niciun zgomot. Lângă lift se afla un bărbat care ne-a făcut semn să intrăm înaintea lui, dar când m-am uitatîn spatele meu, cu gândul să îi zâmbesc doamnei că mă adusese până acolo, aceasta dispăruse care și cum nu ar fi fost niciodată acolo.
M-am uitat plină de uimire la bărbatul care aștepta să intru în lift, întrebându-l dacă a văzut când a plecat femeia cu care venisem.
- Care femeie? m-a întrebat și dânsul la rândul lui? Nu ați venit cu nimeni.
În acel moment am simțit cum mă cutremură un fior rece de groază....Doamna cu care venisem de fapt nu existase. Am știut că fusese îngerul păzitor al mamei prietenei mele.