Muzeul Inocenței - Orhan Pamuk

Întotdeauna mi-au plăcut colecționarii. Oamenii care pun preț pe obiectele care îi leagă de vreo memorie. Așa sunt și eu. Am o cutie plină cu lucrușoare. Cutia Amintirilor se numește. Acolo am pus bilețelele pe care le primeam de la prietenele bune, un rest de pachet de țigări cu care se jucase toată seara băiatul de care eram îndrăgostită în liceu, dopul de la sticluța de Tanita pe care am băut-o cu cel care m-a sărutat fierbinte când aveam 16 ani și față de care m-am trezit amorezată fără leac, un robinet, colile în care scrisesem cu prietenele mele defectele noastre, biletele de la concertele din clubul la care ne duceam, brichete, suporturi de pahar și mult alte obiecte pe care, acum, nici nu mai știu de ce le-am păstrat. Am adăugat de curând o cutiuță de bomboane pe care am primit-o de la prietenul meu. Bineînțeles că lui nu i-am spus că am păstrat-o, pentru el nu însemna decât un carton. Pentru mine însemna o clipă din viața mea.

Personajul acesta, Kemal, e un obsedat. Vorbesc de personajul din Muzeul Inocenței, desigur. Un om care a iubit-o cu frenezie pe Fusun. L-am urât din tot sufletul la începutul romanului, însă apoi am început să mă regăsesc tot mai mult în el. Nu am fost de acord cu lașitatea lui (specifică unor bărbați) de a nu-și părăsi logodnica, pe Sibel, de îndată de i s-a aprins inima după Fusun. Am detestat ideea că se împărțea între două femei cu care se și culca. Cu Sibel făcea dragoste la locul de muncă, după program, iar cu Fusun în apartamentul mamei lui (pe care îl ținea drept depozit) din blocul Compasiunea. Pe Sibel nu o adusese niciodată acolo, dar pe Fusun a adus-o încă din prima zi...fără ezitare! Aici am fost de partea logodnicei și m-a durut. M-ar fi durut grozav dacă bărbatul care m-ar fi înșelat mi-ar fi dezvăluit acest aspect. M-ar fi durut mai mult decât înșelatul în sine.
Trăia momente unice în acel apartament și le împărțea doar cu Fusun. La întâlnirile cu Sibel devenea posac, cu gândurile plecate.

A încercat să se vindece de Fusun, dar a făcut-o ca un adevărat laș: plângând pe umărul lui Sibel. Mi-a fost scârbă! Îmi venea să arunc cartea cât colo! Așa ceva nu se face, un om cu suflet nu are cum să facă lucrul ăsta odios altei persoane. Mi se pare oribil! Și patetic! Nimic nu e mai repulsiv decât să vezi un bărbat cu lacrimi în ochi plângând după altă femeie în patul tău. E scabros de-a dreptul!

Am salutat momentul lui în care i-a spus lui Sibel adevărul. Dacă eram Sibel, fugeam mâncând pământul. Plânsă, jumulită, dar aș fi făcut-o. Un astfel de om nu are vindecare.

Mulți l-au criticat apoi pe Kemal care, după un an, a reîntâlnit-o pe Fusun deja măritată. A continuat să viziteze casa familiei ei săptămânal. Venirile lui nu uimeau pe nimeni din acea casă, toți membri familiei știau pentru cine vine el.

Aici îl înțeleg. Trăia cu speranța că ea se va întoarce la el. Că se vor căsători în sfârșit. Dorința i-a fost îndeplinită după ani. Nu fără luptă şi speranţă continuă. În tot timpul acesta el nu făcea decât să colecționeze mici lucrușoare care să îi amintească de momentele petrecute alături de ea, poate cele mai frumoase din viața lui. Și a ajuns să strângă cantități mari pe care le îndesa în apartamentul din blocul Compasiunea.

Acel loc în care el depozita toate acele lucruşoare a fost foarte bine conturat de către Pamuk, însă mie mi-a rămas vie în cap o imagine. Probabil că imaginea aceea va dăinui de fiecare dată când mă voi gândi la acestă carte pe care am citit-o în octombrie. Voi asocia întotdeauna Muzeul Inocenţei cu un apartament situat într-o zonă cu pavaj şi copăcei. Un apartament cu dormitor cu draperii galbene, cu un pat mare situat în mijlocul camerei, cu multe cărţi în jur şi bibelouri de tot felul, cu un covor strâns sul lângă perdele, cu mult praf pe toată mobila. Nu aşa a descris Pamuk, dar aceasta este imaginea pe care mi-o oferă mintea mea.

Probabil că nu voi ajunge niciodată ca şi Kemal, să strâng atâtea obiecte, încât să fac un muzeu, însă ştiu sigur că sunt genul de persoana strângătoare. Ultimii ani mi-au mai diluat un pic setea de a le aduna, dar întotdeauna se va găsi un obiect de care nu mă voi putea desprinde uşor. Un  obiect care conteză!

O să trec aici pasajele care mi-au plăcut cel mai mult şi în care m-am văzut, desigur!

"Trebuie să precizez, pentru cititorii care n-au cum să vadă muzeul, că punctul în care durerea atingea cea mai mare intensitate se găseşte în zona superioară stângă a stomacului. Atunci când prindea să se înteţească, durerea se răspândea imediat în golul dintre piept şi stomac. Aveam senzaţiacă cineva răsucea în ine o şurubelniţă sau o bucată de fier înroşit în foc, care-mi era apoi înfiptă în carne. Era ca şi cum în tot pântecele, începându cu stomacul, mi s-ar fi acumulat fluide înţepătoare, acide, ca şi cum de organele mele interne s-ar fi lipit mici stele de mare, usturătoare şi lipicioase. Durerea, care pe măsură ce se înteţea, se şi propaga, răzbătea pretutindeni, în frunte, în ceafă, în spate şi mă apăsa de parcă ar fi fost gata-gata să mă sufoce."

"Suferinţa din dragoste este un întreg. Adevărata sufefinţă din dragoste se statorniceşte în cel mai însemnat punct al existenţei noastre, ne ia în stăpânire pornind din punctul nostru cel mai slab şi se răspândeşte irepresibil în tot corpul, în toată existenţa, conectându-se profund la toate celelalte dureri care ne macină. Dacă suntem îndrăgostiţi fără speranţă, totul, de la pirderea tatălui până la cel mai banal ghinion ca, de pildă, pierdera cheii, toate celelalte suferinţe, necazuri şi nelinişti nu reprezintă altceva decât propulsorul adevăratului nostru calvar. O persoana ca mine, a cărei viaţă a fost răvăşită din pricina dragostei, nu face decât să adâncească şi mai mult, deşi fără voie, rana pe care o poartă în suflet, deoarece socoteşte că rezolvarea celorlalte probleme cu care se confruntă va fi cu putinţă doar odată cu lecuirea suferinţei din dragoste."

"Desigur, important este să-l pricepem pe cel pe care-l iubim. Dacă nu putem face acest lucru, este bine măcar să socotim că-l pricepem. Trebuie să mărturisesc că, în răstimpul celor 8 ani, am gustat rareori până şi sentimentul de satisfacţie pe care mi l-ar fi putut oferi aceasta a doua variantă."

"De ce simţeau oare nevoia milioane de familii, din aproape toate colţurile lumii, să aşeze pe televizor câte un câine bibelou?''