miercuri, 4 noiembrie 2015

Femeia sfâșiată - Simone de Beauvoir


O colecție de trei nuvele. Trei nuvele care se remarcă prin disperarea femeii. 

”Vârsta discreției” și ”Monologul” nu m-au impresionat atât de tare, dar era de așteptat. Îmi doream cu ardoare să citesc ”Femeia sfâșiată”. Am avut sentimente puternice cititind-o pe rupte în metrou, în drum spre muncă sau casă. Știu, nu este o carte care merita răsfoită în locurile publice, dar în aceasta perioadă, o carte bună este singurul lucru care îmi ușurează obositorul drum. Întotdeauna m-am putut detașa de ceea ce este în jurul meu, așa că am putut să fiu atentă la fiecare rânduleț din nuvelă. 

A reușit să mă tulbure. Prin acele stări, prin care trecea Monique, reușeam să îmi identific o anumită perioadă din viața mea. Nopți pline de neliniște, vocile din cap care îmi spuneau că sunt paranoică, că ceea ce simt nu are cum să fie adevărat. Ba da, era adevărat! O femeie când simte, simte. Punct. Simt multe lucruri care nu se leagă și, deși fac parte din trecut (un trecut nu prea îndepărtat pentru mine), nu reușesc să mă împac în vreun fel. Cel mai mult în lumea asta am urât să fiu mințită. Recunoaște, iar apoi vedem cum trecem mai departe. Pe principul acesta am funcționat în viața asta. Mă uimește atât de mult lașitatea bărbatului. Dar și egoismul lui. 

”Îmi doresc acele zile cu ea.” Asta îi spune soțul eroinei înșelate. Îi spune direct în față. Nu îi pasă de sentimentele ei, de neliniștile ei, de golurile ei din stomac, de tremurul interior, de sfârșeala ei. EL trebuie să își satisfacă o nevoie atât fizică, cât și sentimentală, iar acest lucru nu trebuie să o privească pe ea. Totuși, dorește ca ea să facă parte într-un fel la aceasta mascaradă, să fie alături de el prin lipsa ei. Ea să stea liniștită acasă, să se ducă în continuare la cinema sau la teatru, fără el, să iasă la cafea cu prietenele, să pretindă că totul este normal. Și, Doamne ferește, ca ea să nu cumva să facă vreo scenă de gelozie. Nu, trebuie să îl înțeleagă din tot sufletul, până când sfâșitul, implacabil de altfel, îi va bate la ușă într-o seară și îi va spune: gata, totul s-a sfârșit într-o zi, vreau să rămân cu ea. 

Of, omule, cât de mult te-am urât! 

Într-un final el realizează că nu mai poate trăi între două. Cu soția nu se mai putea culca, nu o mai putea săruta. O iubea prea mult pe cealaltă, și nu dorea să o înșele. Cât de crunt, nu? Acum soția ajunsese în locul amantei. 

M-a mai marcat un lucru. Atunci când ea îl întreabă dacă el o iubește pe amantă. Iar el, de-a dreptul bolând, murmură o întrebare retorică: ”dar oare o iubesc?” Tot în fața ei. Nu în gândul lui, ci direct în fața ei. Nu a ferit-o în niciun fel de suferinta cunoașterii. Ea nu trebuia să trăiască acele momente cu el. Drept ar fi fost ca el să o elibereze de tot. Uneori adevărul gol-goluț în față este mai puțin plin de suferință decât frica de a-i face celui de lângă tine rău. 

O carte sfâșietoare. Pe mine m-a întors și mi-a trezit emoții. Emoții de care nu mai voiam să știu.