Punct contrapunct - Aldous Huxley

Ignoranţa lui...vocea ta rămâne doar un ecou..

"-Ţii minte acele seri? întrebă ea.
Cuvintele îi ajunseră la urechi de la o mare depărtare, şi dintr-o lume pentru care, deocamdată, nu simţea interes. Se trezi iritat. 
-Care seri? întrebă el, vorbind parcă de la distanţă, şi cu vocea plată şi inexpresivă cu care răspunzi la telefon atunci când nu ai chef.
La auzul acelei voci fade, E. se trase brusc de lângă el. să te lipeşti de umărul cuiva care se dovedeşte absent nu-i numai o dezamăgire, ci şi o umilire. Auzi, care seri!"

"Aşa a fost întotdeauna, la urma urmei. Niciodată n-o iubise cu adevărat, nici măcar la început. N-o iubise din toată inima, nu i se dăruise renunţând la totul. Încă de la început el evitase solicitările ei, refuzând să i se dăruiască în întregime. E. însă îi oferise totul, totul, iar el primise, fără să dea nimic în schimb. Sufletul, meandrele fiinţei lui şi le ascunsese întotdeauna de ea. Întotdeauna, chiar şi în primele zile, când o iubise cel mai mult. pe atunci fusese fericită - dar numai fiindcă se credea fericită, fiindcă nu înţelesese că dragostea putea fi şi altfel, mai puternică. Simţea o plăcere perversă de a-şi deprecia retrospectiv fericirea, de a da valma prin amintiri."

" Uneori, el se străduia, la rândul lui s-o accepte în intimitatea fiinţei lui. Din cauza firii închise, îi era cu neputinţă să îşi exteriorizeze sentimentele, iar capacitatea lui de a simţi fusese atrofiată de o tăcere permanentă şi de refulări."

"Ce-ar fi de plidă să fii tu iubită, în loc să trebuiască să iubeşti nuumai tu, să primeşti, în loc să dai necontenit..Da, într-o zi îl va părăsi cu siguranţă. Trebuia să se gândească şi la ea."

Boala conştiinţei de sine în literatură şi efectele acesteia

Este greu să realizezi o analiză abstractă a modului în care marii scriitori au păşit în lumea scrisului, în lumea transpunerii sentimentelor şi a gândurilor pe simple foi. Putem doar să spunem că există puterea omului care adoră literatura şi, deci, participarea intensă, voită sau nevoită, la anumite stări şi situaţii.

Scriitorii, marii scriitori pe care astăzi în venerăm pentru ce au lăsat în urmă, s-au confruntat adesea cu complexe şi frustrări care mai de care mai aberante, însă, în mod ciudat, au fost împinşi chiar de acestea să continue operele într-o manieră destul de chinuitoare pentru sănătatea lor psihică, dar şi fizică (cu toate că aici sunt câteva cazuri).

Vera Călin, în lucrarea "Romantismul", denumea romanticul ca fiind: "un pesimist prin structură psihică şi prin destin social", însă putem afirma despre scriitori că se încadrează perfect în aceeaşi sferă, chiar dacă operele lor se disting prin curentele literare din care fac parte. Scriitorul este un romantic, el este stăpânit adesea, ca şi geniul, de nebunie, gânduri, teamă, senzaţia că nimeni nu îl poate înţelege, anxietate ajunsă până la paroxism.

Henry Miller spunea despre F.M. Dostoievski că "reprezintă haos şi fecunditate", ori pentru a ajunge să creezi anumite personaje este nevoie să fii un adevărat maestru al transpunerii în trupul şi mintea personajului.

Scriitorul ajunge un fel de rob al trăirilor intense, fiind înzestrat cu pasiune, pentru a putea propaga trăirile altor oameni.

În "Scrieri literare", Garabet Ibrăileanu ne făcea atenţi, spunând că Dostoievski se considera un poet (aici însemnând creator), dar nu un artist. Nemulţumit fiind, ca şi alţi scriitori, de ideea că se exprimă mai prost în scris decât gândeşte, autorul obosea constant şi era urmărit de idei fixe orientate strict către persoana lui: "Pentru a scrie un roman este nevoie, înainte de toate, de trăirile reale care au pătruns în inima autorului", spunea Dostoievski în Despre literatură şi artă.

Forţa romancierului, dezvăluită de Orhan Pamuk, este să descrie lucruri pe care nu le-a trăit, şi de aici neliniştea cu care este înzestrat să îşi ducă în continuare existenţa şi să încerce să fie prezent în prezent.

Urcarea treptelor creaţiei poate fi un proces dureros pentru orice om care ştie că are darul transpunerii pe hârtie a anumitor situaţii sau sentimente.

În "Scriitori ruşi", Mihai Novicov dezvăluie începutul literar al lui Ivan Goncearov, autorul capodoperei Oblomov, prin faptul că acesta încerca să se împartă între slujba banală şi literatură. Până la demisie, el refuza să se considere un scriitor profesionist, alegând doar să îşi scrie anumite idei pe ciorne ca mai apoi să le lege în ceva mai real.

"Lenea artistică", despre care menţionează Albert Kovacs, cunoscut traducător din limbile rusă şi maghiară, face şi ea parte din etapele prin care trece un scriitor de la începutul operei lui şi până la finalizarea acesteia. Este perioada în care aşa-zisul creator se detaşează de planurile operei pe care o creează, fiind preocupat de cu totul alte lucruri decât cele ale scrisului.

Scriitorul este copleşit de neîncredere în calităţile sale şi-şi priveşte cu susceptibilitate opera, criticând-o aspru, aici putând face o paranteză să îl amintim pe N. Gogol, care a scris "Suflete moarte" în incredibilul interval de opt ani, părţi viabile din ea fiind aruncate cu nervozitate în flăcările din sobă.

Jean Paul Sartre reflecta starea lui în romanul "Greaţa", spunând că şi-a pierdut gustul de muncă şi că nu mai poate face nimic decât să aştepte noaptea.

Neliniştea cu care se confruntă scriitorii în general distruge libertatea de a mai putea crea: "Nu sunt deloc liniştit, dar în asemenea zbucium interior se formează caractere deosebit de puternice" (afirma F:M Dostoievski în Scrisoare către Mihail Dostoievski - 16 august 1839, Petersburg). Se pot contopi modul în care se simte autorul cu modul în care va fi creat viitorul personaj al operei. Chiar dacă trec prin sentimente nefaste faţă de propria persoană, adesea, ei realizează că au un scop de a transmite mai departe ceea ce au simţit: "A scrie pentru sine nu reprezintă oare o nebunie similară cu aceea de a ţine, spre exemplu, discursuri într-o încăpere pustie?" (Alexandr Kron - Insomnie).

Lev Tolstoi menţiona, de asemenea, faptul că febra scrisului trebuie vindecată tot prin scris, chiar dacă frazele nu ies la lumină aşa cum ar trebui: "Nu amâna pe motivul că eşti cu gândul aiurea sau de dragul unei distracţii ceea ce ţi-ai propus să faci, dimpotrivă, apucă-te de treabă imediat, chiar dacă formal. Ideile vor veni" (Jurnal).

Teama că simţămintele n-au statornicie şi forţă, iar că voinţa este şi ea destul de instabilă, încât cea mai mică problemă ar putea dărâma o intenţie bună, îl epuizau adesea pe Tolstoi, însă epuizarea nervoasă face parte din procesul creaţiei, iar orice scriitor sau viitor scriitor trebuie să treacă prin ea; fiind itinerariul către idealul operei finalizate.

Se ştie că optimismul exagerat poate duce la dezastru, dar şi pesimismul, de aceea se încearcă o luptă cu sinele, o luptă de balansare a acestora, iar dacă vreodată vă aflaţi în ipostaza unui personaj de-al lui Lermontov, care afirma: "Ce om nenorocit sunt: nimic nu uit, nimic!", atunci poate ar trebui să luaţi în considerare un alt aspect: acela că ai putea fi un purtător al creaţiei, un deţinător al detaliilor sau stărilor pe care le poate avea o persoana. De ce să nu profiţi şi să pui pe pagină aceste gânduri? 

A apărut şi pe Hyperliteratura.ro

Cronică de familie - Petru Dumitriu

Cunoaştem aceste gânduri...

"E imoral, e dezgustător ce face, ce are cu mine? Ce sunt eu? Şi aşa a fost toată viaţa, şi-a permis orice, nu s-a reţinut de la nimic, şi pentru ce? Ce i-a dat dreptul să trăiască aşa? Cu ce a slujit el pe cineva? Ce bine a făcut el pe lumea asta? Ce datorie a cunoscut şi-a împlinit? Nimic. Numai poftele şi plăcerile lui, cu orice preţ, călcând peste orice..."

Personajele literaturii ruseşti

Scriitorii ruşi s-au făcut remarcaţi mai ales prin puterea lor de a scoate în evidenţă cât mai mult OMUL, omul simplu, omul cu o viaţă aparent liniştită, însă înconjurat de situaţii critice ale existenţei interioare. Deşi văzute în ansamblu ca fiind nişte personaje care nu ies cu nimic în evidenţă (nici măcar cu fizicul) la prima vedere, totuşi acestea surprind prin unicitatea gândurilor şi trăirilor prea profunde pentru societatea în care îşi duc existenţa zi de zi.
Romancierii ruşi îşi propuneau să atragă prin maniera lor unică de a descrie cele mai "violente" sentimente cu care are de-a face o persoană într-o anumită perioadă de timp. Ei pun sufletul uman şi psihicul pe primul plan, şi mai puţin pe modul în care ei îşi desfăşurau activităţile zilnice. Dacă ar fi să ne luăm după F.M. Dostoievski, am putea pune accent pe faptul că scriitorul rus iubeşte omul, şi mai puţin omenirea: Cine iubeşte prea mult omenirea, acela, în general, nu este în stare să iubească omul în particular" (Reflexii şi Maxime - F. M. Dostoievski).
În majoritatea romanelor ruseşti, mai puţin în cele scrise de Lev Tolstoi, putem întâlni un personaj aparent simplu, dar cu o încărcătură emoţională extrem de grea; un personaj a cărei gândire afectează capacitatea lui de a se mai modela în jurul societăţii în care trăieşte şi care devine o simplă jucărie a obsesiilor şi a ideilor pe care şi le-a creat de-a lungul timpului. De obicei, personajul realizează că are o problemă, însă ştie că este prins în iţele neliniştii psihice, de aceea unele acte pe care le face sunt conştiente. El îşi vede sfârşitul tragic şi nu se mai împotriveşte, dimpotrivă participă într-un mod asiduu la distrugerea inerentă a sa. Aşa cum impresionantul Oblomov al lui Goncearov este conştient că nu va putea să iasă din starea de letargie, ciudat combinată cu teama de societate, mai putem adăuga şi personajele care ajung să se sinucidă pentru că nu mai pot trăi cu convingerile şi ideile pe care ei înşişi şi le-au făurit, iar aici putem să ni-l aducem aminte pe groaznicul Kirillov (personaj din romanul Demonii - F. M. Dostoievski).
Eroii ajung să se izoleze şi să urască într-atât societatea, încât să creadă că un singur pas în mijlocul acesteia le-ar putea periclita viaţa. "Lumea, societatea? Cred că mă trimiteţi cu tot dinadinsul în această lume şi societate ca să-mi tai orice poftă să mă mai duc acolo. Viaţa... dacă şi asta e viaţă! Ce poţi găsi acolo?" (Oblomov - Goncearov).
Personajelor li se accentuează perfect laturile bolnave şi cele mai înspăimântătoare gânduri. Căutarea adevărului şi a unei posibile soluţii la problema lor se încearcă pe tot parcursul romanului rusesc. Scriitorul se lasă pradă firii ciudate a personajului pe care îl creează şi îi dezgroapă chiar şi cele mai ascunse părţi ale sufletului său.
Lupta sinelui este un fel de "zabitîie liudi" (bătut de viaţă, bătut până la moarte), iar sfârşitul acestuia este unul fie liniştit, de parcă niciodată un "Oblomov" un ar fi existat, fie unul tragic şi violent.
Să nu uităm de Goliadkin (romanul Dublul - F. M. Dostoievski), care îşi duce zilele punându-şi aceleaşi întrebări obsesive, cum ar fi teama că ar putea să îşi piardă locul modest de muncă şi că altcineva, un chiar alt EL pe care toată lumea îi laudă şi îl respectă, i-ar putea lua locul într-o zi. El este omul umil, cu o încredere în sine destul de mică, preocupat întotdeauna de celalalt el, acela care iese în evidenţă prin perspicacitate, perseverenţă şi galanterie. Obsesia gândului ajunge într-un final să îi provoace personajului un adevărat atac şi să înnebunească, culminând cu accese şi afirmaţii şocante strigate în gura mare: "Sinucigaş tâmpit ce sunt! "
Aşa cum afirma I. Turgheniev, nu-l putem omite nici pe Puşkin: "Cel mai artistic dintre toţi scriitorii de astăzi". În "Dama de pică", considerată ca fiind culmea perfecţiunii artistice, ideea câştigului de bani se înrădăcinează atât de adânc în mintea personajului, încât acesta începe să aibă halucinaţii, atingând apogeul nebuniei în momentul în care dama de pică din cartea de joc îi "face cu ochiul".
Trebuie să recunoaştem că doar în romanele ruseşti putem găsi o adevărată analiză a gândirii umane. De obicei, nu sunt recomandate firilor care se pierd prea repede, doar nu se doreşte ca cineva să ajungă să îşi pună anumite întrebări existenţiale, care sunt evitate de atâtea ori cu luciditate şi bună ştiinţă. Ce lucru bun ar putea ieşi din întreabarea esenţială pe care şi-o pune Beltov în romanul Cine-i de vină ?(Herzen): "N-aveam decât 14 ani. Acum am dat peste 30 de ani. Ce mă aşteaptă oare în viitor? Înaintea mea e numai negură, o cale searbădă, monotonă. E prea târziu să încep o viaţă nouă şi mi-e cu neputinţă să continui viaţa de până acum. Câte planuri am făurit, câţi oameni am întâlnit..Şi totul s-a sfârşit prin trândăvie şi singurătate."
O privire mai puţin atentă te face să crezi că operele ruşilor sunt mai ales populate de adevăraţi rataţi ai societăţii, când, de fapt, aceştia sunt simpli oameni care fug de societate, aşa cum şi societatea fuge de ei şi îi înlătură cu uşurinţă.
Dacă stăm să reflectăm puţin, eroii romanelor ruseşti sunt doar oameni care au avut vise şi aşteptări cândva, dar fiind cuprinşi de avalanşa gândirii instabile, plină de contraziceri şi idei fixe, au rămas pur şi simplu nişte adevărate victime din care ar trebui să învăţăm câte ceva. Până şi visătorii, pe care Dostoievski îi numeşte "spaima Petersburgului", cad în aceeaşi capcană.
Din literatura rusă putem învăţa multe despre trăirile interne şi ne putem asocia cu uşurinţă cu câte un personaj, important este să învăţăm să ne detaşăm de obsesiile lor şi să privim altfel gândurile care mai apar zi de zi în mijlocul societăţii în care am ales să trăim.

A fost publicat pe Hyperliteratura.ro.

Cărarea pierdută - Alain Fournier

Probabil că este cea mai bună carte pe care am citit-o! Dacă simţi că fugi de anumite lucruri care ar trebui să te bucure şi să-ţi ofere fericire, atunci ar trebui să citeşti această carte. Vei rămâne surprins, iar fiecare pagina va fi o proiecţie a ceea ce s-ar putea întâmpla, dacă sentimentul de neîncredere persistă în cel de fericire absolută.

De abia aştept să mă uit şi la film! :D

Şi uite aşa mergeau la scăldat!

"Măgăruşul era al lui Dumas, dar i-l împrumuta lui Jasmin de câte ori ne duceam vara la scăldat în Cher. Cu acest prilej, maică-sa ne dădea o sticlă cu limonadă, pe care o puneam bine, să nu se spargă, sub capră, între chiloţii de baie. Şi aşa, întovărăşiţi de domnul Seurel, plecam câte un grup de vreo zece băieţi din Cursul Superior, unii pe jos, alţii înghesuiţi în cotiga cu măgar.
Îmi aduc aminte, până în cele mai mici amănunte, o astfel de plimbare, când măgăruşul lui Jasmin a transportat până la râu chiloţii noştri de baie, merindele, limonada şi pe domnul Seurel, în timp ce noi mergeam în urma cotigii pe jos. Era în august. Isprăvisem examenele şi, scăpaţi de grijă, parcă toată lumea era a noastră. Mergeam pe drum cântând, fără să ştim de ce şi nici ce cântăm. Începea o frumoasă după-amiază de joi. "

Cum se fuge de fericire şi cum începe dezastrul..

"N-a fost nuntă. Fiindcă bietei nebune îi intraseră în cap o sumedenie de sminteli. Ne-a explicat ea nouă, pe urmă. Era fata unui ţesător. Nu putea crede că e cu putinţă atâta fericire. Zicea că bpiatul era prea tânăr pentru ea, că toate minunăţiile pe care i le descria erau închipuite şi, în sfârşit, când s-a dus Frantz să o aducă, Valentinei i s-a făcut frică..."

Şi cum teama face ravagii...

"-Era o bijuterie pe care mi-o dăduse el şi mă făcuse să jur că am s-o păstrez toată viaţa. încă o idee nebunească de-a lui.
Dar explicaţia asta mai rău îl întărâta pe Meaulnes.
-Nebunească? zise el, punând scrisorile în buzunarul hainei. De ce spui mereu vorba asta? De ce n-ai vrut niciodată să crezi în el? L-am cunoscut, era cel mai minunat băiat din lume!
- L-ai cunoscut, întrebă ea în culmea emoţiei, l-ai cunoscut pe Frantz de Galais?
- Era cel mai bun prieten al meu, era fratele meu de cruce şi iată că eu i-am luat logodnica! Oh, urmă el cu mânie, cât rău ne-ai făcut la amândoi, tu care n-ai vrut să crezi în nimic. Tu eşti vinovată de tot ce s-a întâmplat. Tu ai stricat totul! Totul! "


Un altfel de destin...

"Iat-o. Nici febră, nici luptă. Nici obraji în flăcări, nici aşteptare...Numai linişte, şi, ănconjurată de tampoane de vată, o faţă dură, insensibilă şi albă, o frunte moartă, şi deasupra, părul stufos şi ţeapăn.
Înmormântarea are loc azi la amiază. Doctorul se teme de o descompunere rapidă, care urmează uneori emboliilor. Din pricina asta faţa, de altfel ca şi corpul întreg, e înfăşurată în vată îmbibată cu fenol.

....

Atunci eu mă apropii de pat şi mă decid la singura soluţie posibilă: cu ajutorul doctorului şi al unei femei, trecând un braţ după spatele moartei, pe celălalt sub genunchi, o ţin la pieptul meu. Aşezată pe braţu-mi stâng, susţinând-o de umeri cu braţul drept, cu capul atârnând şi întors spre bărbia mea, ea îmi apasă groaznic pe inimă. Cobor încet scara lungă şi abruptă, cobor treaptă cu treaptă. Am obosit, mi-au amorţit mâinile. La fiecare treaptă, cu această povară pe piept, gâfâi din ce în ce mai mult. Încleştat de corpul inert şi apăsător, îmi aplec capul peste fruntea aceleia pe care o duc în braţe, respir adânc, şi părul blond îmi intră în gură - păr mort, cu gust de pământ. Gustul acesta de pământ şi de mort, povara aceasta pe inimă, e tot ce îmi rămâne din marea aventură şi din tine, Y. de G., femeie atât de mult visată, atât de mult iubită..."

Cine-i de vină? - A.I. Herzen

"Pe atunci - gândea Beltov, privindu-şi portretul - n-aveam decât 14 ani. Acum am dat peste 30. Ce mă aşteaptă oare în viitor? Înaintea mea e numai negură, o cale searbădă, monotonă. E prea târziu ca să încep o viaţă nouă şi mi-e cu neputinţă să continui viaţa de până acum. Câte planuri am făurit, câţi oameni am întâlnit...Şi totul s-a terminat prin trândăvie şi singurătate..."

Scriitorii români - Ion Agârbiceanu

Hai să facem un test şi să ne imaginăm lumea fără scriitorii români. Ce ar fi însemnat dacă nu i-am fi citit pe Agârbiceanu, Rebreanu, Călinescu, Mihail Sebastian (care scria cu o fineţe absolută), Teodoreanu, Camil Petrescu, dar şi alţii. Eu zic că nu am mai fi descoperit viaţa românească aşa simplă cum este ea, satul sau, dimpotrivă, oraşul cu zilele cenuşii, rubedeniile nenumărate, dar şi sentimentele care se nasc atunci când te afli în anumite locuri.
Îmi place să mai duc în geantă câte o carte care să îmi amintească puţin de viaţa de atunci, cea de dinaintea mijloacelor de comunicare online, cea în care lumea se aşeza în mijlocul ierbii şi începea să povestească tot felul de întâmplări mai amuzante sau mai triste, cea în care oamenii nu erau atât de taciturni şi ascunşi.

Uite un pasaj din "Două iubiri", de Ion Agârbiceanu, momentul în care personajul se pregăteşte să plece din sat..

"Vai, Dane, aceea nu-i viaţă, ce ţi-ai închipuit tu mai înainte să te retragi într-un colţ de lume cu femeia pe care o iubeşti şi să nu-ţi pese de nimic. Vezi tu bine cum ţi se ridică pieptul cţnd priveşti spre sat, peste hotar..."

" Să colinzi iar străzile ca să găseşti o casă? Măi, Dane, mă, să pleci tu aşa pentru totdeauna, fără să spui o vorbă cuiva. Să nu se supere? Parcă aşa nu se vor supăra...Ce inimă ai tu, Dane?"

"Dan îmbrăţişă iar cu privirea satul şi hotarul întreg, deasupra căruia plutea chemător, plin de durere, glasul clopotului.
Un oftat adînc, prelung, ca la oamenii ce mor, îi cufundă pieptul, apoi îşi aţinti ochii ageri, plini de văpăi în ochii lui Gheorghe.
- Întoarce, Gheorghe, întoarce că mergem acasă!"

În "Popa Vasile" am reîntâlnit sentimentul acela curat pe care îl aveam ori de câte ori petreceam nopţile la ţară..

" În casă e linişte grea. Din odaia vecină, pe uşa deschisă, se aude respiraţia regulată a celor ce se odihnesc, scutiţi de răsufletele reci ale vântului ce fluieră cu o mulţime de întorsuri în streaşina lungă a casei, afară, în toamna târzie. În vatra rece, în două colţuri, doi greieri numără cu scârţîieri uscate clipele ce trec.
Din cadrele icoanelor vechi, sfinţii în haine lungi, şterse, ascultă, cu capetele plecate, furtuna de afară. Par adânciţi în gânduri, ca nişte moşnegi ce au adormit la un priveghi."

Cred că povestea "Luminiţa" o ştiu toţi iubitorii de literatură română. O citisem când eram la şcoală, însă am vrut să o recitesc pentru a găsi aceste fragmente, care mă impresionaseră de pe atunci...

"Şi când cei dintâi picuri izbiră pe acoperişul de şindrilă, ca un ropot dulce, ca un cântec sfânt, cele două femei tresăriră:
- Plouă, zise M.
- Plouă, zise S.
Şi deschise uşa să intre în casî mireasma ploii.
- Închide, tu fată, uşa. Are să vremuiască.
Şi-a închis fata uşa, şi s-au culcat amândouă în lumina fulgerelor. "

Momentele dragi pe care le petreceam cu tanti Cuţa şi nea Anghel în grădina ferită de soare... Ce râsete, ce povestiri..Fragment din "Vecina"

"Vecina-i o muiere bătrână, mărunţică, uscată, îngârbojată ca o cârjă popească. Are o casă veche, cu păreţii cufundaţi, cu geamuri mici şi somnoroase. Prin curte ciugulesc, în linişte, găinile. În răstimpuri bate cucoşul din aripi şi cucurigă de pe streaşină de spini ai gardului".

Şi groaza, atunci când apare...în "Beţivul"

"Venise, dragă, în chip de muiere, şi-mi bătea la fereastră, şi-mi vorbea cu glasul Măricucăi, al muierii mele, moartă de zece ani.
Venise M. mea la fereastră şi plângea încet, s-o las în casă că îngheaţă de frig.
Deschid fereastra, o pipăi pe muiere, ş-am văzut că are trup ca oamenii. Şi, nemaiştiind ce fac, i-am deschis uşa.
Deschid eu uşa, dar în casă nu intră M., ci o femeie slabă şi deşitară, cu cap de cal. Ea bătu din fălcile lungi de cal şi-n casă se porni un vânt rece..."