Cred că îmi supun corpul unor dureri fantastice. Şi nu mă refer aici la durerile fizice, ci la cele psihice.

Spre sonde..

"...Cum ţi-am mai spus, eram destul de tânăr când aveam serviciul ăsta. Duceam muncitorii la sonde cu un microbuz..Şi acum îmi amintesc cum stăteau, săracii, înghesuiti şi trişti. Mai erau şi fete tinere, care erau nevoite să plece de lângă părinţi, să lucreze în condiţii vitrege. Să le fi văzut cum plângeau, neghioabele, ţi-era mai mare mila de ele. Stăteau cu băgăjelele strâns lipide de ele şi cu mâncarea de la părinţi în traiste largi. La cât munceau, nu mai aveau timp să mai gătească, aşa că părinţii îndesau toate felurile de mâncare ca să se asigure că au ce mânca. Mă uitam mereu în oglindă, şi le vedeam cum le tremură bărbia. Deh, greu când pleci de lângă dragostea părinţilor, în lumea asta rea şi aprigă. Şi-mi amintesc cum într-o seară geroasă, s-a urcat în microbuz o domşoară mai micuţă de statură, cu un păr des şi închis la culoare. Ţinea în mână doar o sacoşică, iar mie mi s-a părut destul de ciudat, dacă pleca de acasă două săptămâni, pesemne doar nu era nebună să stea doar cu ce avea acolo. Îi mai trebuia şi ei mâncare sau haine, nu? Io m-am gândit s-o întreb dacă sigur vine cu noi, dacă lucrează şi ea tot la sonde, dar mi-am zis că, de vreme ce nimeni nu se uită ciudat la ea, probabil n-ar trebui nici eu să mă leg de ea, aşa că am lăsat-o în voia ei să se urce în maşină. Doar nu dădeam bani de la mine, dacă o luam şi pe ea. Tot drumul m-am uitat spre ea, recunosc, eram tânăr şi-mi plăceau fetele frumoase, na, ca tot omul. Mă mai uitam la ea, însă ea părea să nu mă remarce, statea cu capul lipit de fereastra maşinii şi nu schiţa nimic. Ştii, pe drum, băieţii mai făceau câte o glumă să le mai descreţească frunţile fetelor triste, însă ea părea să nu audă nimic, iar nimeni nu zicea nimic la adresa ei. Stătea chiar în ultimele rânduri din maşină, cele care nu se umpleau niciodată, pentru că nu mulţi alegeau meseria asta, să plece mai tot timpul în deplasări. La un moment dat le-am atras şi eu atenţia băieţilor şi le-am spus să nu mai facă atâta gălăgie, că poate unii nu sunt dispuşi să asculte glumele lor fără noimă, dar ea..nimic. Nici nu a ridicat capul din fereastră, continua, parcă, să se uite în gol. Am lăsat-o în voia ei, aşa că m-am concentrat mai mult să conduc. Era şi o vreme jalnică de iarnă şi un frig al dracului, iar drumul era destul de lung. Trebuia să trecem mai mulţi kilometri printr-o pădurice deasă, iar pe şosea, abia dacă încăpea microbuzul. Conduceam mai încet, spre necazul tinerilor, care începeau să cânte de ciudă: "Mai bine ia-mă, mamă, acasă..." Fetele începeau şi ele să chicotească şi să se ia la întrecere cu băieţii la glume deşucheate. Ce să mai, drumurile noastre erau adevărate aventuri de vorbe, dar mie îmi plăceau tare, pot spune că am avut cel mai frumos sarvici din lume. Eh, acum parcă eram fermecat şi eu, mă uitam mereu la tânăra din spatele microbuzului, cea care nu îşi mai revenea din tristeţe. Mi-ar fi fost drag chiar să mă duc lângă ea, să îi vorbesc. O vorbă bună în momentele din astea contează mult pentru cel care pleacă la drum. Nu aveam cum să fac asta, trebuia să duc muncitorii cât mai repede la sonde, aşa că am accelerat. Nu ştiu cum s-a întâmplat, însă, când am intrat cu maşina pe drumul celei mai întunecate părţi a pădurii, m-am trezit cu o răsuflare rece în spate. Când m-am întors, ce să văd: fata din spatele maşinii se aplecase să îmi spună ceva. Zic în gândul meu: iacă, aşa mai merge, vine ea la mine. De unde... Prima oară nu am auzit ce mi-a şoptit, însă pe faţa ei se vedea o urmă adâncă de îngrijorare, şi parcă se tot foia pe lângă mine. Am întrebat-o şi eu încet dacă are nevoie de ceva, însă a scăpat repede un "ooo...preşte!". Ce puteam să fac? Am crezut că îi e rău fetii, aşa că am tras pe dreapta. Băieţii şi începuseră să mă ia la zor că am oprit maşina într-o zonă întunecoasă, iar fetele, de frică, începură să se fâstâcească pe locurile lor. M-am uitat şi eu lung la ei şi am deschis uşa ca să iasă fata afară. Mă gândeam că îi e rău şi că îşi doreşte să ia o gură sănătoasă de aer curat, însă, de cum am deschis uşa maşinii, fata a zbughit-o în adâncul pădurii dese, urlând ca apucata. Nu pot să descriu ce sentiment m-a cuprins atunci, pot spune doar că am simţit cum mi s-au ridicat toate firele de păr din cap, şi cum mâinile se făcuseră reci ca gheaţa. Am putut doar să ies cu capul afară şi să urlu şi eu, la rândul meu, după ea. Am strigat, i-am spus să vină cât mai repede, că, dacă vrea, o s-o duc şi acasă înapoi, însă nu am primit niciun răspuns. Se auzeau doar nişte paşi surzi în întunericul pădurii. M-am uitat la băieţii din microbuz şi le-am spus să coboare să mă ajute să o caut, însă parcă nu înţelegeau ce le vorbeam. Zic: " hai, fraţilor, să mergem, că moare de frig în noaptea asta!", dar ei se uitau ca nebunii la mine.
-Cine, Zaharie? Ne sperii! îmi zise un băiat mai din spatele maşinii.
- Cum cine? Fata care era în spate, cu voi acolo.
Băieţii şi fetele se uitau zoriţi unii la alţii, se vedea clar că nu ştiau despre ce vorbesc.
- Cum!? zic. Avea o traistă cu ea, a lăsat-o în maşină. Ia uită-te, mă, în spate! îi zic unuia.
Mă dusei să văd chiar eu locul, însă parcă acolo nu stătuse nimeni. Traista nu mai era, dar eu îmi amintesc clar că fata nu plecase cu vreo sacoşie.
- Ptu! scuipă un băiat mai tânăr, pesemne că ai avut o vedenie tu.
Am simţit cum mi se duce tot sângele la cap de frică, iar primul lucru pe care l-am făcut după ce m-am mai dezmeticit oleacă, a fost să închid uşa maşinii. Nu puteam să ştiu în ce se va întoarce...
Asta a fost întâmplarea cu fata...La alte drumuri, băieţii începeau să râdă când treceam pe lângă locul acela şi mă tachinau mereu:
- Hai, ia spune, nu mai opreşti oţâră să o laşi pe aia mică să se plimbe prin padure?
Iar apoi începeau să spună toţi nişte versuri menite întâmplării cu pricina:


Ce faci, Zeule, Zeule, nu mai opreşti tu maşina?
Pe micuţa fată să o duci în pădure?
Că doar ţi-o da şi ea fragi şi mure, 
Iar tu îi vei cânta în strună

Rămâne mizeria

"M-am gândit la tine, iubitule, în ultimul timp. Nu ştiu de ce, dar ştiu că de la o vreme nu mai simt nimic şi nu îmi mai doresc vreo schimbare. Ciudat este să nu mai simţi nimic..."

Aşa începea scrisoarea lăsată pe birou. O scrisoare pe care o scrie oricine atunci când ajunge la o limită.
Cu cât trecea cu privirea peste rândurile cu scrisul mare şi răzleţ, cu atât sufletul lui se umplea de stupoare şi de ciudă că pierduse, poate, pe singura pentru care mai simţea ceva la rândul lui.  Ştia doar că nu mai putea face nici el nimic, că nu o mai putea aduce înapoi acasă. Totul era pierdut, pentru că mai ştia că nu poate lupta. Un sacrificiu prea mare pentru epoca modernă: a repara ceva care s-a stricat!
A pus scrisoarea înapoi pe birou, şi-a aprins o ţigară şi s-a trântit pe pat, gândindu-se la nimic. Îşi ştia mintea blocată, numai câteodată îi mai venea câte un imbold de a se ridica din pat şi de a lupta, însă, ca de obicei, nu găsea energia necesară, dar nici sensul. Pentru ce? Pentru ce atâta efort, când poţi să laşi mizeria sufletească să te cuprindă încetul cu încetul?
A trecut din pat la birou şi a reluat citirea scrisorii. Tremurul uşor al piciorului nu îi dădea stare şi simţea că inima îi bate nebuneşte în piept. Să colinde aşa iar singuratic prin oraş? Parcă se plictisise şi de acest lucru.
Dacă stătea mai bine şi se gândea, putea să îşi dea seama că fata nu era mare pierdere. Dacă ţinea la ea, putea să îi mai arate din când în când, dar la el nu s-a pus niciodată problema asta. A preferat să tacă şi să adune furtuni de gânduri în mintea fetei. Să nu cumva să o lase să fie liniştită vreodată!
"Un dobitoc...", i-a trecut repede prin minte.. De făcut ceva nu mai putea face. Fericit în prezent n-a fost niciodată, de altfel nu a simţit nevoia să schimbe ceva în acest sens. Viaţa lui era în trecut şi viitor sau, mai bine zis, în gânduri despre viitor. A încercat deseori să o privească pe cea de lângă el altfel, să mai lase un pic lupa criticii deoparte, dar ştia şi simţea că fiecare gest sau cuvânt de-al ei îl enervează complet şi că nu poate duce vreodată asta la capăt.
În ultimele clipe petrecute împreună nici măcar nu şi-a mai dat silinţa să vorbească cu ea sau să îi asculte vorbele fără noimă. Ea începea să se irite şi să se fâstâcească tot mai mult în preajma lui, exact cum făcea un copil, atunci când nu e băgat în seamă de adult. Nu, asta nu era viaţă, clar!
Mai bine să îi lase pe alţii să trăiască ceea ce ar putea fi numit iubirea, iar el să stea într-un colţ şi să urmărească cu ochi avizi tot ceea ce înseamnă sentiment. Lasă să fie alţii dansatorii principali, el poate să stea liniştit, aşa cum a stat toată viaţa lui, în umbră.
A trântit scrisoarea într-un colţ obscur din sertar şi s-a întors către pat.
O viaţă de solitar, pentru că una plină nu poate să o trăiască. Zilele or să treacă şi astea.

Batalioanele cer foc - Iuri Bondarev

Îl iubesc pe Bondarev, descrierile lui mă plimbă cu gândul la piscul din B, la copilărie şi la mirosul de iarbă veştejită..

"Asudat şi moleşit, colonelul G. îşi scoase cu plăcere cizmele ce-i ardeau picioarele obosite, apoi şi le întinse la soare şi, cu vestonul descheiat, lăsând să se vadă prin deschietura cămăşii piepul gras, păros, se lungi în grădina de lângă gară, sub un măr desfrunzit. Aici toamna răpise şi ofilise totul, peste tot stăruia strălucirea pală a soarelui şi domnea o linişte străvezie, fragilă. În jurul său foşneau încet frunzele căzute, iar dinspre miazănoapte abia abia simţită o boare proaspătă şi răcoroasă.."

Acţiune şi suspans cum numai ruşii ştiu să descrie..

 "Şi, deodată, din tufişuri răzbătu un glas desluşit şi încordat:
- Eu-uu!
J. izbucni în râs şi, bucuros din cale afară, se repezi în tufişuri sfărâmând bezmetic crenguţele întâlnite în cale pentru a ajunge la glasul acela sugrumat, şovăielnic..

B. îl văzu pe J. alergând în întâmpinarea unor săgeţi de foc care ţâşniră înspre pieptul lui. ....

....

O clipă mai târziu, B. se pomeni cufundat într-o linişte atât de apăsătoare. încât îşi auzea bătăile inimii. Se ridică în picioare şi, orbecăind fără să vadă ceva, se îndreptă spre tufişurile în care J. îşi găsise moartea.
Îl descoperi aşa pe dibuite. Zăcea cu faţa în jos, cu braţele desfăcute şi nu se mai mişca. B. îl apucă de umerii moi, îl întoarse cu băgare de seamă pe spate şi-l chemă pe nume, cu o duioşie de nedescris, inutilă acum, o duioşie pe care o tăinuise mereu în sufletul său. . J. mai răsufla încă, avea respiraţia fierbinte şi deasă, dar deodată, degetele lui B simţiră ceva fierbinte, lipicios şi ud care ţâşnea din pieptul său şi înţelese că s-a terminat cu temerarul J, lăcăul cel vesel cu părul bălai.."

(De ce oamenii se tem atât de tare de moarte? se întrebă el. E drept, moartea înseamnă pustietate şi singurătate. Singurătate veşnică. )

Calea Victoriei - Cezar Petrescu

Am mai întâlnit câteva fragmente în "Oraş pariarhal", se pare că Bucureştiul nu îl lăsa să se odihnească...ca pe mulţi dintre noi.. de altfel.

"Îi recunoaşte după paşii grăbiţi. După nepăsarea cu care, singuratici în mijlocul mulţimilor, îşi poartă glorios, ca viteze trofee de bătălie, veştmintele lor roase..
Sunt alţii şi sunt aceiaşi. Sunt legiune. Ei alcătuiesc o lume a lor în cealaltă lume. Sunt legaţi printr-o ascunsă francmasonerie. Se caută şi se urăsc. Se aşteaptă şi se vor extermina. Merg cot la cot şi vai de cel care va rămâne în urmă...


....

Altul. Şi altul. E de neînchipuit cât de mulţi trec, au sosit, se întorc şi vor sosi. Uneori trotuoarele negre par negre omizi cu mii şi mii de picioare articulate. De unde vin toţi şi ce îi goneşte pe toţi? E greu să admiţi că în fiecare palpită o altă durere, alt sânge, alte ambiţii..

...

Nervoşi, şi nu trebuie...

"Cu glas înecat de mânie,se răsti la un bătrân care cutezase să-i întindă un pachet de cărţi poştale, ilustrate cu vederi...
Bătrânul se strecură ruşinat printre mese, cu micul lui pachet sărac şi inofensiv. Era un bătrân încovoiat de spate, cu străiele roase, cu ochii trişti şi cu mâini tremurătoare: şi nu părea un cerşetor de profesie..Ochii cerşetorilor de profesie nu sunt niciodată atât de trişti.."


Când păşeşti pe aleea tristeţii..

"Arătă în treacăt o fotografie pe sticlă, prinsă în marmura unui monument. Un cap de copilă, cu ochii sclipind de râs tânăr şi cu obrazul tânăr.
- Citeşte anul morţii..1887...Cine-şi mai aminteşte de ea? Îi mai rosteşte cineva numele? Trăieşte în vreun suvenir? Revine în vreo conversaţie de bătrâni? Aceasta este moartea totală...Neantul!
- Să moară atunci..Ce minunat îi sclipeau ochii în tresăltarea aceasta de râs tânăr şi fără grijă. Cu râsul acesta şi cu obrazul fraged, neîntinat a plaecat din viaţă, aşa cum o arată această imagine.
Ar fi fost astăzi o babă plicticoasă, cu umbrelă şi pelerină demodată. O pensionară care se ceartă la ghişeu şi pe care o să casierul afară. N-a cunoscut moartea din viaţă. Moartea înceată şi respingătoare.." 

Ce înseamnă să priveşti

" - Spune-mi, S., de ce simt câteodată că nu pot respira? Ai idee ce înseamnă acest lucru? Ceea ce nu credeam vreodată că se va întâmpla a fost că îmi va fi frică de moarte...Priveam moartea cu o curiozitate mare, chiar îmi imaginam deseori clipa care va veni asupra-mi, însă nu credeam că-mi va fi dat să cunosc sentimentul neputinţei, sentimentul că eşti prins într-un corp caduc, atât de repede. În momentul acela nu îţi doreşti decât să dai timpul înapoi. Asta e tot! Cel puţin asta am simţit eu. Nu m-am gândit la cei dragi, nu m-am gândit la descompunere (lucrul care mă terorizează cel mai mult), m-am gândit doar la timp.
Într-o noapte am visat că înotam în propriul corp. Vedeam numai sânge în jurul meu şi îmi doream să scap, corpul ăsta mă chinuia. Aşa s-a întâmplat şi de data asta. Îmi doream să evadez în bine..Acum îmi simt fiecare celula a corpului, iar cea mai mică durere se transformă într-un coşmar de neîntrecut. Simt că nu mai pot face faţă, că sunt prinsă într-un vârtej din care nu pot ieşi. Ai idee ce înseamnă să nu te mai asculte trupul? Să îi spui să respire, iar el să nu vrea nici în ruptul capului? Cine crezi că te ajută atunci? Nu este nimeni în situaţia ta, tu eşti singur şi încerci să lupţi după o gură de aer şi după timpul scurs fără rost.
Vei auzi numai horcăiala urâtă şi bătăile haotice ale inimii, iar atunci îţi vei da seama cât de mic eşti. Foarte mic!
De atunci, S., de când am simţit pentru prima oară, am rămas numai cu teama. Mi se mai întâmplă să îmi aud inima bătând aiurea şi nodul acela în piept, tot mai greu, iar horcăiala o ascult numai în capul meu. Simt că mai am puţin şi horcăi a moarte, mai ştiu însă că mai e şi teama care nu mă lasă în pace.."

Sufletul din casă

"Aseară am ieşit din încăperea rece un pic gânditoare. Când am intrat în acea casă, afară încă nu era toamnă, nu am văzut frunze sau castane căzând pe jos. Ştiu că am stat ore bune în locul cu miros de cavou, cu pereţii umezi de atâta mucegai şi timp trecut. Am găsit acolo sufletul bătrân al casei, care mi-a şoptit istoria vieţii lui, cu repeziciune de parcă îi era frică să nu plec şi să-l las iar cu anii mulţi trecând pe lângă el monoton, numai cu stricăciuni.
- Mulţi ani trecut-au de când n-am mai simţit focul, căldura aceea binefăcătoare, care îmi încălzea pereţii aştia uzi şi plin de boale..
- Dar cum erai ei...cei care au stat aici?
- Trecut-a mult timp, dar nu i-am uitat.. Ei doi, Bătrânul şi Bătrâna, au stat cel mai mult. Au avut copii, apoi au venit şi nepoţii apoi, dar toţi au plecat şi rar s-au mai întors...Ei nu au vrut linişte şi seri cu ceai şi cu poveşti. Spuneau că se plictisesc, ori eu nu ştiu ce-i aia plictiseală. O fi vreun alt soi de muncă...Deseori i-am auzit pe Bătrân şi pe Bătrâna vorbind, spunând că într-o zi, când ei n-or să mai fie, eu o să rămân singur şi rece. Iar că lumea o să treacă şi o să mă compătimească sau, dimpotrivă, că o să arunce cu pietre în mine şi că o să îmi spargă ferestrele. În credeam, îi credeam mereu, dar nu credeam că anii or să curgă, iar ei n-or să mai fie.
- Şi eraţi veseli toţi...
- Eram veseli. Ei mă însufleţeau, iar eu îi protejam. Erau bătrânii mei. Într-o zi, dis de dimineaţă, m-a trezit glasul Bătrânului. Un oftat lung şi rece, iar când am privit spre patul ei, am privit o statuie. Bătrâna nu mai era, n-am mai văzut niciodată ceva atât de asemănător cu ceea ce a fost ea, dar care să nu se mişte şi care să nu privească ce e în jur. Cred că aceea a fost moartea...Îi mai auzeam prin casă, pomenind de ea, dar nu ştiam ce e şi de ce era atât de importantă pentru ei. Pesemne Bătrâna a murit atunci.
- Aia a fost Moartea..
- Aia a fost Moartea, da. Din ziua aceea, nimic nu a mai fost la fel. Casa s-a umplut de străini sau oameni care se schimbaseră total. Unii erau copiii pe care îi văzusem eu crescând în braţele mele, dar acum privirea lor nu mai era limpede. Erau mohorâţi şi vorbeau de nişte acte. Se certau cu Bătrânul. Bătrânul le spunea că nu pleacă din cel mai fericit colţ din viaţa lui, dar copiii îl ameninţau şi îi spuneau că nu are de ales, că altfel va muri şi el precum a murit şi Bătrâna.
A plâns, săracul, l-am văzut eu, şi am mai simţit cum m-a atins cu mainile reci, şi cum a suspinat, şi cum a zis Adio - un alt cuvânt pe care nu l-am înţeles. Sau l-am înţeles acum, că de atunci n-a mai venit, nu l-am mai văzut intrând pe uşă cu braţul plin de lemne. Trecut-au anii...
-Trecut-au anii, da! Te las şi mai vin.
- Mai vii, da, cum au mai venit şi alţii...
Povestea m-a desprins de tot de realitate, iar abia pe la mijlocul potecii, am reuşit să văd că toamna a venit chiar în acea seară. O ploaie măruntă cădea în jur, iar frunzele se desprindeau agale. În depărtare se auzeau castanele cum îşi făceau cuib în vraful de frunze. Casa începuse şi ea să-şi trântească ferestrele a jale."