"Aşa îşi spunea întotdeauna după o înfrângere cu un fapt din viaţa reală. Nu a putut ţine niciodată pasul cu ceilalţi, pentru că ştia că nu făcea parte din lumea lor. Lumea imaginată o fura întotdeauna, fără vreun scop anume. Gândea că acolo toate-s frumoase, că ea este stăpână peste tot, peste simţirile ei, peste lumea care o înconjura adeseori. La şcoală a încercat din plin să fie atentă şi să nu se lase furată de lumea colorată. Singura materie la care putea să stea în prezent era literatura română sau literatura universală. Desigur, profesoara de la sfârşitul clasei a 12-a a ajutat-o foarte mult să poată participa la orele de curs.
Nu s-a considerat niciodată o victimă a vieţii, ci mai degrabă o visătoare într-o lume în care ea nu are ce căuta. De cele mai multe ori a simţit cum cineva se zbate în trupul ei şi cum încearcă să iasă la iveală să spună ce îi convine şi ce nu îi convige. E ca momentul în care visezi că fugi sau că vrei să spui ceva, dar simţi că trupul nu îţi dă ascultare. Te încurajezi şi zici că o să poţi, dar nu reuşeşti. Erving Goffman spunea că suntem actori sociali, şi de aici actori critici sau sinceri. Păi visătorii unde se încadrează? Visătorii sunt acolo unde sunt, sunt coşmarul societăţii (cum zicea şi un scriitor). De aceea nu o să îi vedeţi niciodată excelând într-o slujbă sau în vreun proiect. Se descurcă cât de cât, dar nu sunt de lăudat. Şi-ar dori ei asta. Dar până la urmă cine sunt ei să merite un gând bun? Nu sunt decât un cancer care trebuie extirpat cât mai repede cu putinţă. Energie nu există în aceşti visători. Familia este şi ea de acord că nu au nicio scăpare, că sunt oameni reci şi egoişti. Numai ei ştiu că şi-ar da şi sufletul, însă paralizia nu îi lasă.
Fata şi-a zis şi ea de multe ori că este ultima din scenă, ştiţi, aia care stă cât mai aproape de ieşire, aia pe care nu cade niciodată lumina. Dacă ar întreba-o cineva ce ar vrea, ea n-ar şti să răspundă. Nu i-ar da voie paralizia prezentului. Tot şoapte din trecut sau din viitor se aud în mintea ei. Ea ştie ce se va întâmpla, simte, dar nu poate să zică în cuvinte. Cortina se lasă. Toţi se bucură de triumf, numai ea stă într-un colţ şi îi priveşte pe toţi cum râd de prezent. Ei au reuşit. Doar câţiva îi mai aruncă o privire şi două cuvinte: am reuşit! Aţi reuşit, da! Voi aţi făcut totul...Pleacă. Ştie că mai are de îndurat priviri aspre, ştie că trebuie să scrie tot ce i se explică, că altfel n-ar fi în stare să înţeleagă ceva. Înţelege numai scriind. De aia are degetul inelar strâmb. Toată viaţa ei şi-a notat ce i-au spus alţii. Un cancer uman..un cancer ce trebuie înlăturat..."
