Scrieri literare - Garabet Ibrăileanu

"Să mă lasaţi în pace cu fleacurile voastre. N-am să stric ideea de dragul zorzoanelor. Voi, ştiliştii, fiindcă n-aveţi nimic în cap, vă ocupaţi numai de formă. Eu ...cuget, urmăresc ideea - care-i totul!" (Colegilor de redacţie)

"Critica română a dovedit încă o dată că arta nu trebuie să se facă propagatoare de morală, că artistul nu e dator să predice binele, că alta e estetica şi alta e etica, că artistul trebuie să fie lăsat să spună ce vrea."

"Un scriitor care se gândeşte la public, la impresia pe care are să o producă cetitorilor şi deci cu atât mai mult un scriitor care se gândeşte la anumite impresii pe care să le producă unui public anumit, nu e artist, nu e poet, e orator."

Cum îi plăcea să spună adesea: "Momentul beţiei supreme"

"Eminescu a fost impresionat de o noapte cu lună, de o câmpie singuratică, de un cimitir, de zgomotul pe care îl face vântul în clopotniţa unei biserici de la ţară, de o umilă biserică în ruină. Toate acestea i-au produs melancolie. El s-a chinuit să găsească "cuvintele ce exprimă adevărul". Limba e mult mai săracă decât sufletul. "

Vlahuţă: "A, sunt fericiţi aceia cărora nu li-i dat să ştie a creării dureri sfinte..."

Era o lună...Luna la care te uiţi în ce creaţie artistică te duce cu mintea?

"Turgheniev spune într-o nuvelă, descriind o noapte cu vară:"Era o lună ca-n Gogol". Şi-n adevăr, clarul de lună al lui Gogol e numai al lui. Dar n-am putea spune şi noi: "Era o lună ca-n Eminescu?" Căci există şi un clar de lună "Eminescu". Într-o noapte mai de demult stăteam de vorbă cu doi prieteni tineri şi, la un moment dat, ne-am dus la geamul care dădea în grădină. Era o noapte cu lună feerică, un verde din alte lumi, diluat în aerul rece. Frapaţi şi plini de Eminescu, cei doi prieteni s-au gândit, fără cuvinte, la dânsul. "De data aceasta nu-i ca-n Eminescu", au gândit amândoi tare, căci, într-adevăr, era prea altfel şi, coincidenţă curioasă, la ambii le-a venit în minte că noaptea aceea avea ceva din Edgar Poe."

Curiozităţi despre scriitori

"Moliere, marele comic, avea o capacitate imensă de a suferi, deci de a simţi; Anatole France, care a râs de univers, mărturiseşte într-o zi, cu lacrimi, domnului Brousson că: "n-a avut în viaţă o clipă de fericire"; marele comic Caragiale nu râdea niciodată, pe cât ştiu ca şi France, după mărturisirea lui Nicolas Segur (despre un mare actor comic, bolnav de melancolie) - un medic, neştiind pe cine are în faţă, îi recomandă ca remediu să asiste la "reprezentaţiile marelui actor comic X". În faţa lui se afla chiar pacientul..."

"Balzac a fost mereu atacat de criticii admiratori pentru lipsa lui de artă. Dostoievski spune singur de mai multe ori că el "e poet, dar nu şi artist" (aici poet înseamnă creator). Tolstoi e ilustru pentru stilul lui greoi, cacofonic, plin de repetiţii. Proust e obscur, lung, sacrificând totul exactităţii".

"Dintre marii scriitori cel mai plăcut este Tolstoi. El nu are pretenţii artistice ca Balzac, nu este chinuit şi chinuitor ca Dostoievski, nu este obscur ca Proust. Apoi zugrăveşte tipuri de toate felurile, aşadar şi tipuri încântătoare (rare la Dostoievski), are scene pitoreşti, poezia naturii (creaţii de natură care ne impresionează poetic, căci el nu face poezie niciodată), inexistente la Dostoievski. Defectele de stil ale lui Tolstoi frapează mai ales în ruseşte. Cei care ştiu ruseşte spun că, în traducere, stilul lui este "pieptănat".

Despre romanul "Geniul pustiu", care mai târziu a devenit nuvela "Sărmanul Dionis"

"D. I. Scurtu ne spune că a corectat punctuaţia, limbajul, morfologia şi sintaxa (Bietul Eminescu - agramat!)

"...romanul e slab, are şi defecte multe, chiar, în fond şi-n formă, insuficientă observaţie psihologică care-i supărătoare, apoi exagerarea evenimentelor, repetiţiile jignitoare, neclaritatea unor tablouri şi încărcarea frazelor cu prea multe frumuseţi căutate, artificiale. Iată-l pe Eminescu un scriitor, afectat, supărător. Aşadar Eminescu a fost un mare poet şi un detestabil romancier..." (Totuşi Ibrăileanu "îl iartă", spunând că: "avea doar 19 ani atunci când l-a scris". Şi noi vom face acelaşi lucru. : ) )

Dragostea în vremea holerei - Gabriel Garcia Marquez

"După un foşnet prelungit de pânză scrobită, în întuneric s-a auzit vocea dr. Urbino.

- Cam de-o săptămână mă spăl fără săpun, a spus el ca pentru sine.

Atunci ea s-a trezit de-a binelea, şi-a amintit şi, furioasă, s-a revoltat împotriva lumii întregi, pentru că, într-adevăr, uitase să pună alt săpun la baie..."

"Tânăra şi-a ridicat ochii ca să vadă cine trece prin dreptul ferestrei, iar această privire întâmplătoare a dezlănţuit o iubire devastatoare care, o jumătate de veac mai târziu, nu se stinsese încă.."

Hihi

"Hoţii pătrunseseră şi ieşiseră pe uşa ce dădea spre terasa de pe ţărmul mării, fără să le tulbure iubirea. Nu mai rămăseseră decât odăile pustii, cele patru ferestre deschise şi câteva cuvinte scrise cu bidineaua pe peretele din fund: "Aşa păţeşte cine se regulează toată ziua!"

Ciudăţenile unora...

"În timp ce făcea dragoste, trebuia să sugă o suzetă ca să atingă divina fericire a voluptăţii.."

Nu ştiu ce titlu să pun (dar iată că l-am pus)

Ştiu că nu trebuia să scriu asta; blogul pe care l-am creat se referă doar la literatură şi la scriitorii pe care-i iubim atât de mult, unii dintre noi. Vreau doar să adaug câteva rânduri, astfel să mă pot descărca de nişte sentimente chinuitoare. Mai întâi aş vrea să întreb ce dracu a păţit lumea asta în ultimul timp, mai precis în ultimul an? Cred că am auzit cuvinte ca: mason, masonerie, spiritualitate, regăsirea sinelui, chakra etc de prea multe ori. Uneori sunt repetate în mod obsesiv. Toate lucrurile din ziua de azi ni se trag de la masoni. Dacă mi-e rău fizic, înseamnă că sunt sensibilă la nu ştiu ce chakra. Toate acestea sunt nişte futilităţi inventate de nişte oameni goi, fazi. Poate mă credeţi nihilistă, dar chiar nu pot să cred în aceste mizerii şi observ că oamenii pe care îi întâlnesc sunt tot mai fascinaţi de ele. Oamenii aceştia mă obosesc pur şi simplu, nici nu pot să îi ascult. Acum toate întâlnirile între persoane se bazează pe aceste discuţii agasante. În seara asta am întâlnit (iarăşi) o persoană de felul acesta. Nici nu m-am aşezat bine la masă că a şi început să mă întrebe de "spiritul" meu. Of, îmi spune, ar trebui să mergi la nişte şedinţe de regăsire a sinelui şi ai să vezi că o să priveşti viaţa cu alţi ochi. Îmi venea să-i strig în faţă un mare "HAHAHAHAHA", dar, delicată cum sunt, am preferat să tac. Persoanele cu tact tac. Doamne, cum ne place nouă să ne complicăm, să ne tot regăsim. Ce să regăsim? Dacă vrei să te regăseşti, pleacă de aici, lasă-ne pe noi, aştia "neregăsiţii" şi du-te undeva în India, Japonia şi regăseşte-te cât vrei. Sunt o "neregăsită" pentru că văd tot mai mulţi oameni superficiali, oameni care nu mai sunt în stare să iubească o altă fiinţă, oameni care au uitat cu totul de romantism, iubire, poezie. Unde sunt acei oameni? Unde sunt oamenii care vor sacrifica totul pentru fiinţa iubită? Nu sunt melodramatică, dar pur şi simplu văd că nu mai există nici măcar iubirea pe care au cunoscut-o părinţii noştri, cea care se baza mai ales pe respect. Nici aceea nu mai există şi e destul de trist. Vreţi să spuneţi că scriitorii erau patetici atunci când vorbeau despre iubire, atunci când descriau iubirea ca pe ceva fără de care sufletul omenesc nu poate exista? Ei vorbeau de sentimente, sentimentul acesta mirific care ar vrea să mai existe, dar nu îl lăsăm să se nască. Vrem să ne regăsim, ne credem nişte Buddha, dar noi nici măcar nu mai putem să mai iubim pe cineva. Egoismul, frivolitatea, iubirea de tip "ludus", toate acestea sunt la modă acum. Oamenii s-au stins pur şi simplu, oamenii nu mai ştiu ce e IUBIREA. Toţi caută doar plăcerea, plăcerea sinelui. Ce este moda aceasta de a citi cărţi de-a dreptul ABERANTE, cărţi pe care le găseşti şi la tarabele din piaţă? Cărţile bune se găsesc greu! Învăţăm toate aceste prostii şi uităm de noi, uităm că mai există natura, iubirea, poezia (poezia adevărată). Ce înseamnă moda asta de a fi azi cu cineva, iar mâine cu altcineva? Şi să mai şi spui că iubeşti persoana aceea efemeră de lângă tine? Ce e nevoia asta imperioasă de a fi cu cineva doar de dragul de a fi? Consider că aceşti oameni sunt simpli, foarte simpli. Simpli şi goi. Atât. Ei nici măcar nu ştiu cum este să trăieşti cateva zile, săptămâni doar cu tine. Să te ai doar pe tine, să nu ai niciun prieten lângă tine sau cu altă fiinţă. Ei nu au cum să facă lucrul asta. E prea mult pentru ei. Vara asta am fost singură la casa pe care o am la ţară. E o casă veche, sunt lucruri ce au suta de ani. Am stat singură acolo mai multe zile, fără televizor, net. Am avut doar un radio, dar care nu a funcţionat decât într-o seară, cam vreo 2 ore. Nu vreau să mă credeţi nebună, dar am ascultat o slujbă religioasă cum nu am avut ocazia să ascult niciodată. Atunci pur şi simplu eram liberă de alte gânduri. A fost minunat! Am stat doar cu mine şi mi-a plăcut fantastic! Am ascultat slujba şi mi-a plăcut fantastic! Am avut o stare pe care nu o pot explica, dar, după cum bine ştiţi, lucrurile şi sentimentele prea frumoase nu se pot explica uşor. Este bine să poţi fi şi cu tine câteodată. Acum rar mai apucăm să facem asta, suntem înconjuraţi de atâta tehnologie...Pentru mine iubirea înseamnă totul, respectul pentru persoana de lângă mine înseamnă foarte mult. Nu vă mai gândiţi atât de mult la "gloată", la sistem, oricum nu rezolvaţi nimic. Doar staţi şi pălăvrăgiţi şi nu ajungeţi la nicio concluzie. Şi Dostoievski spunea că: "cine iubeşte prea mult omenirea, acela, de cele mai multe ori, nu este în stare să iubească omul în particular. Oamenii aceştia pe care i-am ilustrat mai sus îmi creează stări iritante. Fug de aceştia cât pot de mult, dar este trist că teoriile acestea absurde intra în capul multor oameni, oameni la care ţin. Nu mai pot fi pe aceeaşi lungime de undă cu ei. Multă lume mă întreabă dacă sunt tristă. Nu sunt o tristă! Pur şi simplu sunt un om care are nevoie de o persoană reală, nu de una superficială. Atât!

F. M. Dostoievski...pentru că îl ador!

ADOLESCENTUL

"De ce s-o fi exprimând un om inteligent cu mult mai prost decât gândeşte? În tot cursul anului trecut, hotărâtor pentru viaţa mea, această nepotrivire m-a izbit adesea în convorbirile mele cu oamenii şi mi-a pricinuit multe frământări.."

"Cine ştie, poate am făcut rău că m-am apucat de scris, căci nu izbuteşti să exprimi decât o foarte mică parte din ceea ce se petrece în sufletul tău. [ Asta spunea şi G. Ibrăileanu în "Studii literare"]. Gândurile cele mai josnice sunt mai profunde atunci când le păstrezi pentru tine. Îndată ce încerci să le formulezi, par mai ridicole şi mai necinstite decât sunt în fond. V. spune că numai ticăloşilor li se întâmplă contrariul. Lor le vine uşor să mintă în toate împrejmurările; eu însă mă străduiesc să aştern pe hârtie întregul adevăr, ceea ce este teribil de greu!"

Şi eu la fel...

"Eram atât de cufundat în visuri, încât ele nu-mi dădeau răgazul să stau de vorbă cu cineva. De aici s-a dedus că sunt ursuz.."

"Când mi-e sufletul pustiu şi mă apasă tristeţea, îmi place să intru în câte o tavernă nenorocită ca asta. Toată atmosfera de aici, chelnerii în aşa-zisele lor costume ruseşti de cel mai prost gust, fumul gros de mahoarcă, zarva din sala de biliard, totul e atât de trivial şi prozaic, încât frizează fantasticul."

IDIOTUL

"Gândeşte-te, de pildă, ce se întâmplă în caz de tortură, durere, răni, chinuri trupeşti; toate astea îl distrag pe om de la suferinţa morală într-aşa fel încât, până în clipa morţii, numai rănile îl chinuiesc. Dar principala, cea mai groaznică suferinţă nu ţi-o pot pricinui rănile, ci conştiinţa, certitudinea că peste un ceas, apoi zece minute, apoi peste o jumate de minut, sufletul ţi se va despărţi de trup, că nu ai să mai fii om şi asta-i absolut sigur!"

"Îl lovise un atac de epilepsie, boala care părea că-l părăsise de mult. Se ştie că accesele de epilepsie survin fulgerător. Cât ai clipi din ochi, faţa se crispează groaznic şi mai ales privirea devine înspăimântătoare. Trupul e apucat de convulsii. Din piept vine un urlet înfricoşător, neînchipuit de oribil, care nu poate fi asemuit cu nimic: din el dispare parcă tot ce-i omenesc, şi un observator n-ar fi în stare, în orice caz i-ar veni greu să-şi închipuie, auzind aceste urlete, că sunt scoase de omul pe care îl are în faţă. S-ar putea crede mai degrabă că provin de la altă fiinţă, care se găseşte înăuntrul acelui nenorocit.."

DEMONII

"-Închipuieşte-ţi un pietroi de mărime imensă; pietroiul acesta atârnă deasupra capului dumitale, dacă va cădea asupra dumitale, pe cap, vei simţi durerea sau nu?

-O piatră cât un munte? Bineînţeles că nu mai poate fi vorba de durere!

-Dar să te afli cu adevărat în situaţia aceasta, ştiind că piatra atârnă realmente deasupra capului dumitale, îţi va fi negreşit o frică grozavă că îţi va provoca durere. Orice savant, orice medic, la toţi o să le fie frică, ştiind că nu vor simţi nicio durere, totuşi vor suferi de frică, cu gândul că o să-i doară.."

"Viaţa este suferinţă, viaţa este spaimă şi omul e nefericit. Acum omul ţine la viaţă, pentru că ţine la suferinţă şi la frică. Astăzi, omul nu este un om adevărat, va veni un om nou, fericit şi mândru, omul căruia îi va fi indiferent dacă va trăi sau nu; acesta va fi omul nou. Cine va învinge suferinţa, acela va deveni el însuşi Dumnezeu. Iar celălalt Dumnezeu nu va mai exista..."

Nu ştiu dacă vă aduceţi aminte de această descriere, mie mi se pare de-a dreptul înfiorătoare...

"În partea dreaptă a dulapului, în colţul format de perete şi dulap, stătea Kirillov într-o poziţie îngrozitor de ciudată, nemişcat, cu mâinile şi corpul întinse ca într-o poziţie de drepţi, cu capul puţin înălţat şi ceafa lipită chiar de colţ, ca şi cum ar fi vrut să se facă nevăzut, să se ascundă..."

"Ajungând însă aproape de tot, el se opri iar stană de piatră, şi mai îngrozit. Paloarea chipului său era nefirească, ochii negri, absolut ficşi, priveau în gol. Piotr Stepanovici plimbă lumânarea de sus în jos şi de jos în sus, luminând şi cercetând bine acest chip. Şi deodată observă că Kirillov, deşi priveşte undeva în gol, se uită şi la el pieziş şi poate chiar îl urmăreşte. Aci îi trecu prin gând să apropie flacăra chiar de faţa "acestui ticălos" şi să vadă cum reacţionează. I se păru deodată că bărbia lui Kirrilov se mişcă şi pe buze îi apăru un zâmbet ironic, ca şi cum i-ar ghici gândul. Se înfioră şi, ieşit din minţi, îl prinse cu putere pe Kirillov de umăr. Atunci se petrecu ceva atât de îngrozitor şi cu atâta repeziciune, încât Piotr S. nu mai fu în stare mult timp după aceea să-şi adune amintirea faptului într-o ordine oarecare. Chiar în momentul când îl atinse pe K. , acesta îşi aplecă repede capul şi tot cu capul îi scoase lumânarea din mână; sfeşnicul se izbi cu zgomot de podea şi lumânarea se stinse. În aceeaşi clipă, el simţi o durere îngrozitoare în degetul mic al mâinii stângi." (îl muşcase...)

"-Îndată, îndată, îndată...

Însoţit de aceste zbierăte înspăimântătoare, ajunse în tindă, când deodată răsună o împuşcătură.."

OAMENI SĂRMANI

"Acum însă m-a cuprins o tristeţe amară, că am început să mă înduioşez singur de gândurile mele. Adeseori mă înjosesc singur, spun că nu fac două parale şi mă socotesc mai prejos de oricine. dacă ar fi să le tălmăcesc mai înflorat, aş spune că toate acestea se întâmplă pentru că CEI DIN JUR M-AU BĂGAT ÎN SPERIEŢI ŞI M-AU PRIGONIT."