joi, 29 decembrie 2011

Pauperizarea sufletului



Ce spunea o femeie..

"În plimbările mele neinteresante, rutinate, dădeam peste oameni cu stări de spirit mult mai întunecate decât ale mele. Asta mă făcea să mă simt un pic mai bine.
Era frig, de abia îmi mai simţeam picioarele în cizmele care mă strângeau tot mai mult, aşa că am hotărât să intru în singura bodegă deschisă în acel moment în mititelul oraş. Înăuntru puţea, chiar aşa puţea, a vin stricat, a vomă uscată şi a ţigări. Mirosul mă dezgusta profund, dar mi-era prea frig ca să nu profit de căldura din interiorul barului. Călcam cu grijă, deoarece podeaua era plină de mizerie, iar cizma mi se lipea de aceasta. Înăuntru nu erau decât câţiva beţivi notorii, cu hainele slinoase şi acre, barba un pic crescută, se vedea că nu au mai păşit în casele lor de vreo două zile bune. La una din mese se auzea o discuţie în contradictoriu despre Băsescu şi Iliescu, discuţie combinată în larma muzicii şi a vinului ieftin. Unul dintre beţivi dădea cu pumnul în masă şi striga că pe el Iliescu l-a salvat din sărăcie, celălalt îl ridica pe Băsescu până la porţile Raiului. În altă parte erau doi inşi, pe la vreo treizeci de ani, care îşi făceau planuri măreţe despre cum or să urce ei pe Everest la vara. Toate detaliile erau bine puse la punct şi chiar îşi scriau pe foiţe ce trebuie să cumpere şi să îşi bage în rucsacuri. Celălalt dădea cu sticla în masă şi spunea că el este în stare să îndure frigul, deşi se vedea de la o poştă că nu păşise niciodată pe vreo cărare simplă de munte. Mi-am întors spatele în silă, din fericire pentru mine niciun beţiv nu mă remarcase, aşa că puteam să stau liniştită într-un colţ. M-am dus la barman şi i-am cerut o bere, eu însămi fiind o beţivă tristă. Îi criticam adesea pe alţii, aveam momente în care mă simţeam superioară, cel puţin eu nu stăteam două zile în şir în faţa unor sticle de bere. Mă ameţeam cât să mă simt bine, apoi plecam încetişor spre casă. Doar ştiam ce mă aşteaptă şi acolo..Mi-am luat berea, fără însă să o mai pun în pahar, şi m-am mutat în cel mai întunecat colţ al barului, privindu-i cu milă şi curiozitate pe ceilalţi de lângă mine. Nu aveam stare, doream să plec cât mai repede de acolo, dar mă gândeam întruna la frigul din încăperea mea, la foamea ce avea să mă cuprindă şi la remuşcările pe care le aveam. Mi-am băut repede berea şi m-am ridicat cu zgomot. Un betiv s-a întors şi m-a privit cu ochii avizi şi cu un zâmbet sardonic. Mi s-a facut scârbă de el, nu înţelegeam cum poate să vrea ceva de la mine, când hainele i se lipeau pe corp de atâta sudoare, îmbâcseală şi fum de ţigară. Cămaşa desfăcuta dezvăluia un piept roşu, ca de cocoş, cu pielea tăbăcită, foarte groasă. Probabil credea că privirea lui mă aţâţă, şi că nu îmi provoacă repulsie. M-a întrebat dacă nu cumva doresc să beau o bere cu ei. I-am spus cât se poate de rece că nu doresc şi m-am îndreptat maşinal către uşă. S-a înclinat aidoma unui domn, doar atât mai rămăsese din el, din toată mizeria alcoolului ce îl învăluia, câteva gesturi de om bine educat. La ieşirea din bar am dat nas în nas cu un alt beţiv. Acesta era de fapt unul mai ascuns: înşira câte 10 beri pe seară, dar nu arăta niciodată că ar fi ameţit. Doar stătea într-un colţ şi privea oamenii, exact cum făceam eu mereu. L-am întrebat ce face şi mi-a spus zâmbind că face mai bine decât mâine. Exact aşa! Fiecare cu ale lui, aşa suntem toţi. I-am zâmbit şi eu şi mi-am văzut de drum. Frigul se mai lăsase un pic şi am simţit pe vârful nasului cum se topea un fulg de nea. Mdea, venise şi prima zăpada..."

(sfârşit de decembrie, 2011)

vineri, 16 decembrie 2011

Prostia din metrou

Merg aproape zilnic cu metroul şi întâlnesc tot felul de oameni. În niciun loc din lume nu am mai multe gânduri amuzante şi observaţii chinuitoare pe care aş vrea să le fac cuiva din faţa, stânga sau dreapta mea. Astăzi, spre exemplu, am văzut o tânără foarte înaltă, o girafă, aş putea spune. Nu vreau să se ofenseze acum toate tinerele înalte, o numesc aşa fiindcă se comporta exact ca o girafă, căreia nu îi pasă dacă rupe o creangă atunci când trece pe lângă ea. Fata era foarte bine făcută, pasul îi era greu şi apăsat, iar tunsoarea, în stil bărbătesc, îi făcea faţa şi mai prelungă. Modă chic, ca să nu spun şic, cu ştrampi groşi, în diverse culori, minijup din lână, o haină scurtă, vintage, fular imens şi, bineînţeles, rucsac în spinare, marca emo, ştiţi şi voi la ce mă refer: dungi răzleţe cu carioca, insigne cu tot felul de frustrări omeneşti şi ciucurei. N-am nimic cu acest stil, dar nu pot să mă abţin să nu fac câteva comentarii răutăcioase, dar realiste, despre modul în care ne comportăm, cel mai adesea aiurea. Cum spuneam, în staţia Tineretului, staţie pe care eu o consider de-a dreptul inutilă, pentru că aproape nimeni nu se dă jos sau se urcă în metrou, domnişoara cu pricina şi-a văzut o compatrioată. În acel moment, pentru ea nu a mai contat faptul că metroul era ticsit de oameni, iar bietele fiinţe abia se ţineau de bare. S-a urnit din loc cu rapiditatea unei vite în drumul spre fân! Normal că a deranjat pe toată lumea din calea sa şi, culmea nesimţirii, s-a oprit exact în mijlocul culoarului, ea nu avea nevoie să se ţină de bare, putea să ridice uşor mâna spre tavanul metroului, atunci când acesta mai cotea. Lângă ea era o mamă cu o fetiţă ce abia cred că împlinise 3 ani. Sporovăind cu vecina ei, Girafa nu şi-a dat seama că trupul ei, marele, a ămpins fetiţa de tot în bara de protecţie. Mama acesteia a rămas trăznită şi nu a mai apucat decât să-şi tragă încet fetiţa din strâmtoarea Girafei, privind apoi uimită către aceasta. Bineînţeles că Girafa nu a priceput nimic, discuţia despre Club Z era mult mai interesantă...Picioarele erau îndepărtate pe toată lăţimea culoarului, iar glasul strident deranja pe toată lumea.
Mă gândesc serios să scriu o carte despre gândurile pe care le am în metrou. Sunt chinuitor de amuzante de cele mai multe ori, metroul e un loc minunat pentru idei minunate! Într-o seară jur că o să mă urc şi o să merg pe ruta Pipera-Berceni (că-i mai frumoasă şi mai familiară). Atunci e mai puţină lume, dar destulă pentru observaţiile mele, şi o să îmi pun carneţelul pe genunchi şi o să scriu tot ce o să îmi treacă prin capul ăsta. Până atunci trebuie să găsesc o metodă de a scrie chiar şi atunci când metroul e plin, pe la orele 4, 5 sau 6. Păcat că nu mă pot înregistra, n-aş vrea să îi sperii pe cei din jurul meu cu "vocile" mele futile..

marți, 13 decembrie 2011

Fragmente din nuvelele lui Ivan Bunin

...Şi îmi amintesc de nopţile de la B., atunci când stăteam cu părinţii pe scările casei, iar aerul era călduţ. Picioarele îmi erau întotdeauna pline de praf.. Îmi plăcea să păşesc pe strada prafuită, neasfaltată, prin iarba uscată sau abia plouată...Mi-e dor de serile cu greier, de cacao cu laptele pe care îl cumpăram de la nea Anghel. Mi-e dor de serile în care stăteam cu tanti Cuţa şi o ajutam să taie pătrunjel şi să îl pună în borcane. Şi de răbdarea pe care o aveam, de trăitul în prezent...

"În întunericul cald şi înăbuşitor din casă un greiere ţârâie şovăielnic în sobă, parca-ar sta să asculte cu luare-aminte...Muştele bâzâie somnoroase în tavan..Bătrânul şade în întuneric, gârbovit, mut. La ce s-o fi gândind?"

Iarna la ţară

"Încet se luminează de ziuă. O zi mohorâtă, întunecoasă, viscolul nu se mai domoleşte. Troienele de sub fereastră au ajuns până aproape de geamuri, se înalţă spre acoperiş, iar în odaie stăruie o penumbră stranie, palidă. Deodată, de pe acoperiş, se rostogolesc cu zgomot câteva cărămizi. Vântul a darânat un coş. E un semn rău..."

"Dar din nou vuietul viforniţei îl învăluie într-o toropeală ciudată.Tuşeşte tot mai încet, tot mai rar, ţipeşte alene, ca şi cum s-ar cufunda într-un spaţiu fără margini...Şi din nou, prin somn, simte ceva sinistru. Aude..Da, nişte paşi! Paşi grei undeva deasupra tavanului. Într-o clipă, K. se dezmeticeşte, dar paşii grei se aud limpede şi acum..Grinda tavanului scârţâie..
-Iakov Petrovici! spuse el
-Cum? Ce? întrebă el.
-Să ştiţi că umblă cineva deasupra noastră.
- Cine umblă?
- Păi ia, ascultaţi!
I.P. ascultă cu luare-aminte: umblă cineva?
- Da de unde, aşa e întotdeauna, e vântul, zice el în cele din urmă căscând. Da fricos mai eşti, frate! Mai bine hai să dormim.
Într-adevăr, câte nu s-au vorbit, câte nu s-au scornit despre paşi din ăştia care se aud deasupra tavanului. Mai ales într-o noapte urâtă ca asta!"

O poezie :)

Iubire - Al. Vlahuţă

Cumplite-s nopţile de iarnă,
Şi lungi de nu se mai sfârşesc
În urletele vijeliei
Sunt glasuri cari mă bocesc,
Şi mi-e urât, mi-e dor, mi-e jale,
Şi întunericul de-afară
Îmi face casa mai ursuză,
Singurătatea mai amară.

S-a luminat de ziuă, nu e
Ţipenie de om pe stradă,
Ale mele-s cele dintâi urme
În valurile de zăpadă,
Sunt ameţit de neodihnă,
În gând spui versuri latineşti,
Şi, după fiecare strofă,
Mă întreb dacă mă mai iubeşti..

vineri, 9 decembrie 2011

Ceaţa





"- Şi era frig, mă Ţucă! Era prin noiembrie, ştii şi tu vremea aia închisă, cu umbră mică de ceaţă...Mergeam şi priveam cum îmi ieşeau aburi din gură. Paşii mei se auzeau ciudat pe strada părăsită, plină de frunze veştede şi cleioase. Ştii, Ţucă, cum e zgomotul de ceaţă? Toate sunetele se aud cu totul şi cu totul neobişnuit. Mai vedeam în faţă doar un alb-gri şi mi se făcuse frică puţin, iar picioarele îmi alunecau pe acele frunze moarte. O cioară urla chiar deasupra capului meu.
-Ho, că s-o găsi şi pentru tine ceva, dar mai aşteaptă să treacă ceaţa asta!
Da, măi Ţucă, începusem să-mi duc mâinile la gură şi să suflu cu căldura din trupul meu peste ele, când am auzit un pâsâit în spatele meu. M-am întors, dar nu am văzut nimic. Mi s-a părut ciudat pentru că recunoscusem vocea lui Ştefan. Clară şi puternică, într-un pâsâit.
-Ştefan, am spus eu tare, te-ai pitit în ceaţă, mă?
Nu mi-a răspuns nimeni, dar ceaţa începuse să se mai destrame oleacă, iar paşii parcă nu se mai auzeau aşa macabru. Ştiam că auzisem vocea lui Ştefan, aşa că m-am mai uitat încă o dată în spate, dar nu era nimeni, nimeni, nici măcar un animal.
Ţucă, apoi mi-ai apărut tu în minte. Cât puteam să te iubesc pe atunci, eram bolnav. Vorbeam cu tine în gând, iar tu îmi ştiai cele mai plăcute sau mai urâte gânduri ale mele. Îmi mai dădeai câteodată câte un sfat răzleţ, dar întotdeauna vocea ta era răutăcioasă, aşa cum erai tu de fapt..Adică nu răutăcioasă în adevăratul sens al cuvântului, dar plină de ea, de parcă tu ai fi ştiut tot.
Am simţit apoi cum din nas mi se scurgea un lichid, care cădea cu repeziciune pe haină şi fular. De mult timp îmi tot spuneam că trebuie să rezolv problema cu sinusurile care se desfundau tocmai atunci când mi-era lumea mai dragă sau în momentele în care nu voiam să mai fiu sclavul corpului meu cotidian, uite, ca atunci când mergeam pe stradă şi mă gândeam la tine.
Mi-am scos batista plin de nervi şi mi-am suflat nasul. Pe batistă a rămas un lichid transparent, foarte clar.
-Mda!
De data aceasta, vocea nu mi s-a mai auzit ca într-un burlan. Ceaţa a dispărut brusc aşa cum a venit.
Ţucă, frigul îmi pătrundea prin haine, dar eu tot te căutam pe stradă. Speram c-ai să vii în spatele meu şi c-ai să mă strigi, iar apoi c-ai să mă îmbrăţişezi. Niciodată, Ţucă, nu s-a întâmplat asta, şi degeaba mă plimbam eu.
Într-un târziu am ajuns şi acasă. Lângă sobă mă aştepta ibricul cu ceai. Felicia avusese grijă să găsesc ceaiul fierbinte. Afară se înnoptase de-a binelea, iar copacul din faţa ferestrei începea să-şi mişte crengile alene.
A sunat telefonul, Ţucă, şi am răspuns. Era Gelu. Mi-a spus, cu vocea lui răguşită, că Ştefan a murit acum o oră. Am închis şi eu. Ceva îmi apăsa prea tare pieptul, dar mintea mi s-a dus iară la tine, Ţucă. Voiam să fii lângă mine, să mă îmbrăţişezi. Voiam să simt mirosul dulce al părului tău, pentru că ştiam că el m-ar fi liniştit. Dar noi nu suntem într-un roman, Ţucă. Iar eu am râs când tu ai plecat plângând de lângă mine. Prea târziu..."

(decembrie, 2011)


sâmbătă, 3 decembrie 2011

Despărţirea


"- Haide, îţi chem un taxi. Nu-i bine să te duci pe frigul ăsta pe jos, mai ales că eşti şi răcită, a spus el, uitându-se cu milă la ea.
- Cheamă-l tu, ştii bine că nu îmi place să vorbesc la telefon, a răspuns ea cu vocea întretăiată.
- Vezi? De aia nu ne-am fi înţeles noi deloc. Nu te schimbi tu aşa uşor, rămâi cu nebuniile tale, aşadar.
...
- Gata, vine în 3 minute. Repede, nu? a râs el
- Foarte bine, a îngânat ea, uitându-se către păduricea din faţă.
Deodată a simţit cum o apucă frigul si că a pus stăpânire tot mai mult pe corpul ei bolnav. Nu avea ce să facă, nu avea cum să i se împotrivească în vreun fel, iar trupul i se mişca tot mai tare sub episoade de tremurături. Pesemne el a văzut-o aşa neputincioasă şi i s-a făcut milă de ea. Fără să stea pe gânduri, şi-a descheiat haina şi a tras-o înceţişor spre el. A pus-o să stea chiar în dreptul pieptului său şi a început să o strângă tare în braţe. Ea îi simţea braţele puternice în jurul ei, dar nu a mai avut niciun fel de putere să se dea înapoi. Şi-a cufundat şi mai mult capul în piept, ţinându-şi strâns braţele în jurul lui. El o strângea la rândul lui şi îi mângâia încetişor părul cârlionţat.
Nu peste mult timp, faţa fetei s-a umplut de lacrimi calde, iar întregul trup a început să îi tremure, însă de data asta sub impulsul unui plânset sacadat.
- Te iubesc cum n-am iubit pe nimeni! a mai apucat ea să spună printre lacrimile care îi invadaseră întreaga faţă.
El nu i-a răspuns, doar o ţinea strâns, ca nu cumva să îi scape din îmbrăţişare.
Taxiul sosi, iar el atunci i-a dat  repede drumul din braţe, spunându-i cu glas hotărât:
- Hai, suie-te! Doar nu vrei să ne aştepte 10 ore..
Fără nicio putere, ea s-a urcat în maşină. Lacrimile îi curgeau pe haină, iar obrazul încă mai purta parfumul iubitului.
- Îl iubesc, îl iubesc! spunea o voce din sinea ei.
A mai privit o clipă în spate şi l-a văzut cum intră încet pe poartă. N-a ştiut sigur dacă a văzut bine, printre atâtea lacrimi, dar i s-a părut că el şi-a dus mâna în dreptul ochilor ca apoi să se şteargă repede.
- Vă simţiţi bine?a  întrebat-o taximetristul. Nu mai plângeţi, domnişoară, are balta peşte, o să vedeţi dumneavoastră, i-a mai spus el cu un zâmbet fad."