O poezie...

Iar tu îţi mai aminteşti de nopţile singuratece, de plimbările solitare din micul oraş? De melancolie, de fiori, de tristeţe şi totuşi de zâmbetul suav de pe chip? De liniştea aceea profundă, de steluţele de zăpadă, de plânsul în mijlocul parcului, de cerul roşiatic? De căldura ce-mi invada adesea trupul? Dar liniştea? Dar tăcerea?

Joc de iarnă (Ionel Teodoreanu)

Oraşul era acelaşi

Exact.

Halucinant de intact.

Vitrinele toate,

Gălbui luminate,

La fel desuete şi decolorate.

Pe străzile goale

Aceleaşi! cu umbră în ele şi şoaptă ferită părechi provinciale.

Alene ningea,

Dar cădea cu vechimi noua nea,

Turbure, sură, deasă,

Ninsoarea sporea îmbulzită, lânoasă

Din ea.

Iarna în alb mătăsos ca în raclă-o mireasă.

Copii

Clădeau un om de omăt cu vrăbii în pumni şi în glasuri zurlii.

Lunar

Omul creştea bulbucat şi cu ochi ca de zar.

De ce

Îmi vine deodată atâta pustiu de melancolie?

Ai cui sunt? Ai mei?

Genunchii aştia grei?

Iată-mă alb ca o navă în ceaţă,

Ivit în oglindă, faţă în faţă.

Cine e omul acesta nins?

M-am scuturat de omăt,

Dar nimic nu cădea fumuriu

De pe fiinţa nălucă, pe pragul pustiu

Eram eu - nu nins -

Singur, bătrân, învins.

Neauzit de încet,

Moartea clădise din mine un om de omăt...