Sufletul din casă

"Aseară am ieşit din încăperea rece un pic gânditoare. Când am intrat în acea casă, afară încă nu era toamnă, nu am văzut frunze sau castane căzând pe jos. Ştiu că am stat ore bune în locul cu miros de cavou, cu pereţii umezi de atâta mucegai şi timp trecut. Am găsit acolo sufletul bătrân al casei, care mi-a şoptit istoria vieţii lui, cu repeziciune de parcă îi era frică să nu plec şi să-l las iar cu anii mulţi trecând pe lângă el monoton, numai cu stricăciuni.
- Mulţi ani trecut-au de când n-am mai simţit focul, căldura aceea binefăcătoare, care îmi încălzea pereţii aştia uzi şi plin de boale..
- Dar cum erai ei...cei care au stat aici?
- Trecut-a mult timp, dar nu i-am uitat.. Ei doi, Bătrânul şi Bătrâna, au stat cel mai mult. Au avut copii, apoi au venit şi nepoţii apoi, dar toţi au plecat şi rar s-au mai întors...Ei nu au vrut linişte şi seri cu ceai şi cu poveşti. Spuneau că se plictisesc, ori eu nu ştiu ce-i aia plictiseală. O fi vreun alt soi de muncă...Deseori i-am auzit pe Bătrân şi pe Bătrâna vorbind, spunând că într-o zi, când ei n-or să mai fie, eu o să rămân singur şi rece. Iar că lumea o să treacă şi o să mă compătimească sau, dimpotrivă, că o să arunce cu pietre în mine şi că o să îmi spargă ferestrele. În credeam, îi credeam mereu, dar nu credeam că anii or să curgă, iar ei n-or să mai fie.
- Şi eraţi veseli toţi...
- Eram veseli. Ei mă însufleţeau, iar eu îi protejam. Erau bătrânii mei. Într-o zi, dis de dimineaţă, m-a trezit glasul Bătrânului. Un oftat lung şi rece, iar când am privit spre patul ei, am privit o statuie. Bătrâna nu mai era, n-am mai văzut niciodată ceva atât de asemănător cu ceea ce a fost ea, dar care să nu se mişte şi care să nu privească ce e în jur. Cred că aceea a fost moartea...Îi mai auzeam prin casă, pomenind de ea, dar nu ştiam ce e şi de ce era atât de importantă pentru ei. Pesemne Bătrâna a murit atunci.
- Aia a fost Moartea..
- Aia a fost Moartea, da. Din ziua aceea, nimic nu a mai fost la fel. Casa s-a umplut de străini sau oameni care se schimbaseră total. Unii erau copiii pe care îi văzusem eu crescând în braţele mele, dar acum privirea lor nu mai era limpede. Erau mohorâţi şi vorbeau de nişte acte. Se certau cu Bătrânul. Bătrânul le spunea că nu pleacă din cel mai fericit colţ din viaţa lui, dar copiii îl ameninţau şi îi spuneau că nu are de ales, că altfel va muri şi el precum a murit şi Bătrâna.
A plâns, săracul, l-am văzut eu, şi am mai simţit cum m-a atins cu mainile reci, şi cum a suspinat, şi cum a zis Adio - un alt cuvânt pe care nu l-am înţeles. Sau l-am înţeles acum, că de atunci n-a mai venit, nu l-am mai văzut intrând pe uşă cu braţul plin de lemne. Trecut-au anii...
-Trecut-au anii, da! Te las şi mai vin.
- Mai vii, da, cum au mai venit şi alţii...
Povestea m-a desprins de tot de realitate, iar abia pe la mijlocul potecii, am reuşit să văd că toamna a venit chiar în acea seară. O ploaie măruntă cădea în jur, iar frunzele se desprindeau agale. În depărtare se auzeau castanele cum îşi făceau cuib în vraful de frunze. Casa începuse şi ea să-şi trântească ferestrele a jale."