Batalioanele cer foc - Iuri Bondarev

Îl iubesc pe Bondarev, descrierile lui mă plimbă cu gândul la piscul din B, la copilărie şi la mirosul de iarbă veştejită..

"Asudat şi moleşit, colonelul G. îşi scoase cu plăcere cizmele ce-i ardeau picioarele obosite, apoi şi le întinse la soare şi, cu vestonul descheiat, lăsând să se vadă prin deschietura cămăşii piepul gras, păros, se lungi în grădina de lângă gară, sub un măr desfrunzit. Aici toamna răpise şi ofilise totul, peste tot stăruia strălucirea pală a soarelui şi domnea o linişte străvezie, fragilă. În jurul său foşneau încet frunzele căzute, iar dinspre miazănoapte abia abia simţită o boare proaspătă şi răcoroasă.."

Acţiune şi suspans cum numai ruşii ştiu să descrie..

 "Şi, deodată, din tufişuri răzbătu un glas desluşit şi încordat:
- Eu-uu!
J. izbucni în râs şi, bucuros din cale afară, se repezi în tufişuri sfărâmând bezmetic crenguţele întâlnite în cale pentru a ajunge la glasul acela sugrumat, şovăielnic..

B. îl văzu pe J. alergând în întâmpinarea unor săgeţi de foc care ţâşniră înspre pieptul lui. ....

....

O clipă mai târziu, B. se pomeni cufundat într-o linişte atât de apăsătoare. încât îşi auzea bătăile inimii. Se ridică în picioare şi, orbecăind fără să vadă ceva, se îndreptă spre tufişurile în care J. îşi găsise moartea.
Îl descoperi aşa pe dibuite. Zăcea cu faţa în jos, cu braţele desfăcute şi nu se mai mişca. B. îl apucă de umerii moi, îl întoarse cu băgare de seamă pe spate şi-l chemă pe nume, cu o duioşie de nedescris, inutilă acum, o duioşie pe care o tăinuise mereu în sufletul său. . J. mai răsufla încă, avea respiraţia fierbinte şi deasă, dar deodată, degetele lui B simţiră ceva fierbinte, lipicios şi ud care ţâşnea din pieptul său şi înţelese că s-a terminat cu temerarul J, lăcăul cel vesel cu părul bălai.."

(De ce oamenii se tem atât de tare de moarte? se întrebă el. E drept, moartea înseamnă pustietate şi singurătate. Singurătate veşnică. )