"M-am gândit la tine, iubitule, în ultimul timp. Nu ştiu de ce, dar ştiu că de la o vreme nu mai simt nimic şi nu îmi mai doresc vreo schimbare. Ciudat este să nu mai simţi nimic..."
Aşa începea scrisoarea lăsată pe birou. O scrisoare pe care o scrie oricine atunci când ajunge la o limită.
Cu cât trecea cu privirea peste rândurile cu scrisul mare şi răzleţ, cu atât sufletul lui se umplea de stupoare şi de ciudă că pierduse, poate, pe singura pentru care mai simţea ceva la rândul lui. Ştia doar că nu mai putea face nici el nimic, că nu o mai putea aduce înapoi acasă. Totul era pierdut, pentru că mai ştia că nu poate lupta. Un sacrificiu prea mare pentru epoca modernă: a repara ceva care s-a stricat!
A pus scrisoarea înapoi pe birou, şi-a aprins o ţigară şi s-a trântit pe pat, gândindu-se la nimic. Îşi ştia mintea blocată, numai câteodată îi mai venea câte un imbold de a se ridica din pat şi de a lupta, însă, ca de obicei, nu găsea energia necesară, dar nici sensul. Pentru ce? Pentru ce atâta efort, când poţi să laşi mizeria sufletească să te cuprindă încetul cu încetul?
A trecut din pat la birou şi a reluat citirea scrisorii. Tremurul uşor al piciorului nu îi dădea stare şi simţea că inima îi bate nebuneşte în piept. Să colinde aşa iar singuratic prin oraş? Parcă se plictisise şi de acest lucru.
Dacă stătea mai bine şi se gândea, putea să îşi dea seama că fata nu era mare pierdere. Dacă ţinea la ea, putea să îi mai arate din când în când, dar la el nu s-a pus niciodată problema asta. A preferat să tacă şi să adune furtuni de gânduri în mintea fetei. Să nu cumva să o lase să fie liniştită vreodată!
"Un dobitoc...", i-a trecut repede prin minte.. De făcut ceva nu mai putea face. Fericit în prezent n-a fost niciodată, de altfel nu a simţit nevoia să schimbe ceva în acest sens. Viaţa lui era în trecut şi viitor sau, mai bine zis, în gânduri despre viitor. A încercat deseori să o privească pe cea de lângă el altfel, să mai lase un pic lupa criticii deoparte, dar ştia şi simţea că fiecare gest sau cuvânt de-al ei îl enervează complet şi că nu poate duce vreodată asta la capăt.
În ultimele clipe petrecute împreună nici măcar nu şi-a mai dat silinţa să vorbească cu ea sau să îi asculte vorbele fără noimă. Ea începea să se irite şi să se fâstâcească tot mai mult în preajma lui, exact cum făcea un copil, atunci când nu e băgat în seamă de adult. Nu, asta nu era viaţă, clar!
Mai bine să îi lase pe alţii să trăiască ceea ce ar putea fi numit iubirea, iar el să stea într-un colţ şi să urmărească cu ochi avizi tot ceea ce înseamnă sentiment. Lasă să fie alţii dansatorii principali, el poate să stea liniştit, aşa cum a stat toată viaţa lui, în umbră.
A trântit scrisoarea într-un colţ obscur din sertar şi s-a întors către pat.
O viaţă de solitar, pentru că una plină nu poate să o trăiască. Zilele or să treacă şi astea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu