"Adormi. Visă că era culcat în aceeaşi cameră în care se afla în realitate, dar că nu era rănit, ci sănătos. O mulţime de oameni de tot felul, indiferenţi, lipsiţi de importanţă îi trec prinţului Andrei prin faţă. Prinţul Andrei îşi dă seama că toate acestea sunt nimicuri şi că el are alte griji mai însemnate, dar stă mai departe de vorbă cu ei, uimindu-i prin cuvinte de duh, vorbe goale însă. Treptat, pe nesimţite, toate aceste persoane încep să dispară şi toată grija lui se rezumă la problema închiderii uşii. Se ridică, se îndreptă spre uşă să tragă zăvorul şi s-o încuie. Porneşte spre uşă, se grăbeşte, dar picioarele nu i se urnesc, iar el ştie că nu va izbuti să încuie uşa. O chinuitoare frică îl cuprinde. Şi frica aceasta este frica de moarte: dincolo de uşă stă ceva. Ceva neomenesc - moartea - se împinge în uşă, şi uşa trebuie ţinută. El se agaţă de uşă şi-şi încordează ultimele puteri, dar de închis uşa nu se mai poate închide acum şi nici măcar ţine pe loc, căci forţele lui sunt slăbite.
Încă o dată acel ceva împinge uşa din afară. O ultimă supraomenească şi zadarnică sforţare, iar amândouă canaturile uşii se deschid fără zgomot. Acel ceva intră şi acel ceva e moartea. Şi prinţul Andrei moare...Dar, în aceeaşi clipă când în vis murea, prinţul Andrei îşi aduse aminte că doarme, în aceeaşi clipă în care murea se lupta cu sine şi se trezi.
- Da, moartea a fost. Eu am murit şi m-am deşteptat. Da, moartea e deşteptarea."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu