Ştii, Gândule, îmi plac oamenii care se mai zbat să-şi formeze un viitor. Învaţă, luptă, iarăşi învaţă, iarăşi luptă. Eu nu pot să înţeleg ce se va întâmpla cu nişte oameni ca mine, oameni care nu mai văd nimic, nu mai ascultă nimic, care nu au nici măcar energia de a se vedea în viitor. E groaznic! Ştii, şi mă tot gândeam la ce spunea un prieten:"L. viitorul tău este sumbru." Zâmbesc, merg pe străzi şi sunt singur. Asta mă apasă cel mai mult: nimic nu e mai trist decât singurătatea!
Deocamdată lumea mă sperie şi simt că nu pot să particip la nimic din ceea ce face ea. Nu mă bucură nimic, în mine parcă tot strigă cineva:"încheie acum totul!" Nu pot! Încă sunt laş...Câteodată simt că mi se blochează mintea, nimic nu intră, nimic nu iese, mă simt captiv în nişte gânduri care nu au o finalitate...Şi ştii ce e ironic? Că nimeni nu are cum să te asculte pentru că nici tu nu le poţi explica ce simţi cu adevărat. Aş vrea ca cineva să aibă vreodată timp să mă aştepte să-mi formulez cât mai bine propoziţiile, aşa, poate, va înţelege prin ce trec...Încă nu e nimeni, lumea se mişcă, eu rămân pe loc. Rămân aici. Personajul acesta se stinge treptat şi nimeni nu va mai apuca vreodată să îl întrebe dacă are nevoie de ceva...Dar, vorba lui Dostoievski, în satiră nu trebuie să fie oare tragism?"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu