- Cum adică ce fac? Uite, cică mi-am făcut şi eu o viaţa! a zis ea zâmbind.
- Aşa-i? Căutai tu viaţa asta, ai vrut tu să nu mai depinzi de nimeni şi te vedeai şi o preafericită, i-a zis el cu glas piţigăiat.
- Preafericită nu mă vedeam, a încercat ea să se explice, dar ştiam că dacă o să pot să mă dezlipesc de nişte stări şi locuri dragi, o să pot să mă mai ridic un pic, să mai ies la suprafaţă.
-Ce copilă eşti! O copilă!
- De ce râzi? Întotdeauna ai fost aşa, nu ai avut încredere în mine. Un lucru e sigur, nu sunt preafericită, nici fericită, dar am un sentiment plin şi curat...Câteodată mă trezesc plângând singură acolo, între pereţii aia..Şi nimeni nu ştie, dar nu mai e nimeni să intre în cameră şi să mă întrebe de ce am lacrimi în ochi, de ce nu pot să îmi vindec tristeţea, de ce aleg să nu fiu fericită. Consideri că e o copilărie?
- Ahahahaha, eşti o copilă, nu ştii nimic!
-Mda, numai asta ştii să îmi spui, dar uită-te un pic la tine. Eu cred că eşti mai copil decât sunt eu. Puteam să îţi spun eu mai multe, dar îmi este drag zâmbetul tău atotştiutor, îmi este dragă privirea ta superioară, felul în care te uiţi la ceilalţi de parcă ai zice: ce cretini!
-Pun pariu că te uiţi în oglindă când plângi, nu?
- Nu am cum să nu râd! Da, fac asta des! Şi ştii de ce? Ştii cât de curate sunt acele lacrimi şi cum îmi înfrumuseţează faţa? Şi atunci când plâng cu disperare şi se aude doar glasul meu între acei pereţi, mă uit în oglindă. Frumoasă-i femeia când plânge!
-Frumoasă... dar proastă!
- Eşti un cumplit, nu se poate discuta cu tine! Îmi amintesc de tine când erai bun şi arătai că îţi pasă şi de ceilalţi. Ai venit spre mine trimfător şi îmi zâmbeai atât de frumos. Hainele îţi veneau bine pe corp. Cred că a fost singura seară în care nu m-ai criticat şi în care nu ai râs de mine.
- Nu-mi aduc aminte!
- Normal! Nici nu trebuie! Lasă-i pe visători să-şi amintească! a spus ea. Auzi, vezi că plec! Îmi pare rău că ai văzut în mine o copilă superficială. Puteam să te ţin în braţe....mult.
- Ah, o întrerupse el, îmi frângi inima! Nu mai vorbi aşa! a râs el, dând cu piciorul în podea. Trezeşte-te, Ţucă, nu suntem într-un roman!
- Nu mai vreau să te mai aud!
Copila a plecat plângând, dar el a rămas sclavul zâmbetului fals, plin de răutate. S-a mai uitat un pic după ea, apoi a plecat să-şi vadă de viaţa lui..." (august, 2011)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu