Tu de ce taci, nebunule?

"- Cuvintele trupului meu mă enervează teribil! E normal, dar încep să-mi simt carnea sau fiecare firicel din mine.
Gâtlejul i se umfla ca cel al unui cocoş gata de luptă, iar ochii spintecau orice lucru din încăpere. Îi plăcea câteodată să se descarce de supărări, monologând ore în şir despre sentimente nedrepte.
- Gânduri obsesive, ca întotdeauna! Nu zic, dar n-are nimic, ceva tot trebuie să urlu nemulţumit. Am sentiment de vinovăţie, iar acesta stagnează, de muscă parazită. Se lasă cu remuşcări, cu sunete stridente, cu pahare lipite de pereţi, cu iz nefast. Unde ai plecat iar, drace? Mă enervez că nu pot să respir şi mă doaaaaree!
Nu mai putu să continue sceneta patetică a vieţii lui. Un ciocănit şi o înjurătură se auziră din peretele din stânga lui. Aşa se întâmpla de fiecare dată când vorbea cu el însuşi în micuţa lui cameră.
- N-am să mă mai calmez de data asta, cheamă ambulanţa să vină să mă ia, daca nu îţi convine! spuse el şi mai tare, bătând cu pumnul în peretele din spatele căruia se auzise înjurătura.
Picuri mulţi îi cădeau de pe fruntea lată, iar întregul trup îi tremura.
- Am încercat să mă împac cu situaţia că totul nu-i bine, şi nici măcar nu mi-o spui tu! Dar cred că era tragic să-mi fi spus şi să nu fi simţit nimic în momentul ăla. Nimic nu mă indispune mai mult decât indolenţa persoanelor, îmi vine să le omor! Vreau ceartă, vreau tragism în dialogurile mele, îmi place să simt fiecare cuvinţel cum mă arde pe limbă!
- Împuşcă-te, bre! se auzi iarăşi din peretele din stânga lui.
- Noi, oamenii, de ce suntem atât de nemulţumiţi tot timpul? continuă el să urle. Să poţi spune "pas" iubirii e un mare pas înainte! Doar aşa te poţi concentra ca totul să iasă bine. Până la urmă dă-o dracu de iubire, tâmpitule, persoana pe care o iubeşti e la fel ca şi tine. E păcat să crezi că acea persoană e atotştiutoare, perfectă, că nu face aceleaşi lucruri dezgustătoare ca şi tine, ce dracu!
- Cineva să îl ia pe ăsta, a înnebunit de tot! râse peretele din stânga.
- Deci să îmi continui pledoaria. Da, încep să cred că iubirea e scârboasă, nu e nicidecum decorată cu gesturi subtile, ci mai degrabă cu repeziciune, cu vibraţii scârboase ale corpului. Nu există a face dragoste, ci numai a te împerechea. Sufletul nu are nevoie de mişcări sacadate, ilare, lipicioase. A face dragoste înseamnă a privi, a atinge suav, a săruta încet. Asta înseamnă dragoste! Tâmpiţilor! Se vede că am luat-o razna!
- Păi ţi-a trebuit mult să îţi dai seama! şopti peretele.
- Şi tu de ce mă asculţi, netotule? Vezi-ţi de treburile tale, deşucheatule!
Văzând că este întrerupt din ce în ce mai des din discuţiile lui, se îndreptă spre frigider să ia sticla de vin roşu, pe care o păstrase pentru astfel de clipe.
- Momentul meu suprem, sticla de vin! Grigore, îndeasă-n tine cât mai mult vin, poate-ţi mai calmează fierea, râse el strident. Brută, iar puţi a vin!
Sticla de vin nu-l ajută deloc să iasă din nelinişte. Continua să simtă că nu mai are ce căuta în acea cameră, se vedea că începea să îşi revină din starea de isterie.
- Gata, mă, să nu cumva să chemi ambulanţa, că n-o să fiu acasă, spuse el, ciocănind în peretele din stânga, însă peretele nu mai şopti nimic.
Deschise uşa apartamentului şi coborî încet scările. Un gând fugitiv îl făcu să-şi întoarcă privirea: voia să bată la uşa de lângă el, să afle cine e domnul care îi deranja gândurile şi monologurile. De data asta, însă, dorinţa de a orbecăi pe străzi era prea mare..."

(ianuarie, 2012)