" Vila aceasta, o casă mare, cu etaj, se găsea la vreo 150 de metri înălţime, în mijlocul unui parc de tei aproape dezgoliţi, împrejmuit cu un grilaj de fier.
Intrară în parcul uriaş, învăluit într-un întuneric mohorât. Şi parcul îi întâmpina cu foşnetul trist al frunzelor căzute pe alei, cu freamătul lin, ca susurul unui pârâiaş, al teilor pe jumătate dezgoliţi. Frunze uscate cădeau de pe ramuri, agăţându-se de mantalele lor. N. auzea cum cizmele sale se afundau moale în covorul gros de frunziş veşted, din toate părţile de pe aleile troienite de frunze, te învăluia un aer de casă părăsită, o mireasmă tristă, amăruie, de toamnă târzie.
- Ia te uită! Ce-i drăcovenia asta?! Ce dihanie o fi?
A. aţinti lunima lanternei în apă, privind cu o curiozitate ştrengărească, de copil:
- Lasă, e o broască obişnuită!
- Ia te uită, proasta! exclamă din toată inima Alioşin.
.........................
Parterul casei era pustiu. Probabil că aici nu mai stătuse nimeni de mai bine de o săptămână. Mirosea a covoare prăfuite, a aer îmbibat de mireasma dulceagă a locuinţelor străine şi a unui lux necunoscut. Mobila lăcuită şi pernele moi ale fotoliilor joase erau acoperite cu un strat cenuşiu de praf şi aveau urme de degete. Peste tot se puteau vedea semnele unei fugi zorite: într-un colţ, în hol, se contura întunecat un covor gros, făcut sul, o servantă lată cât jumătate de punte, în care scânteiau cupe de cristal...
Pesemne că locatarii, grăbiţi să fugă, căutaseră lucrurile mai de preţ pe care le-ar fi putut lua cu ei şi, furioşi, sparseră şi stricaseră tot ce le căzuse în mână.
Oglinda toaletei fusese spartă în două - probabil cu un pat de armă, în dreptul ei, pe duşumea, zăcea nevinovată, lucind roz, o cămaşă de femeie, foarte fină, cu dantelă.
- Tonţii, spuse A., furios. Poftim ce au făcut, idioţii dracului!
- Ce e acolo? Dansează cineva sau ce naiba e? întrebă N., făcând semn cu lanterna spre tavan în direcţia de unde răzbăteau înăbuşit pâna la ei, la parter, nişte zgomote de paşi şi glasuri vălmăşite..."
Mi-e frică de moarte..
" Nu, nu se poate ca după un ceas să mor. Să nu mai exist! Cum, atât de simplu? se gândea cu disperare O. şi, simţind din nou o durere ascuţită în picior, înţelese cu o claritate deosebită, ca o revelaţie, că sunt ultimii lui paşi pe pământ, ultimele gânduri, ultima durere, ultimul sânge care-l simţea în gură, apoi, fără să ştie de ce, se trezi gândindu-se că, după cei 26 de ani, nu va mai exista al 27-lea, că el nu va mai exista, în timp ce alţii vor continua să trăiască, bucurându-se de viaţă, iubind, râzând, respirând. Iar faptul că va fi ucis cum sunt ucişi şi alţii în război, că nimeni nu va şti cum şi în ce împrejurare a murit, stârni în sufletul lui o cumplită amărăciune, care îl durea până la lacrimi. Soarta lui se despărţea pe neaşteptate de soarta miilor de oameni rămaşi acolo, înapoia acestui fum. Să fie oare adevărat că el, şi nu altcineva, că el, O., trebuia să moară? Trebuia să moară?"
Frica de fericire..
"- Totul ar putea să se schimbe, înţelege-mă! Totul! Prea bine mă simt lângă tine şi sunt neliniştită. Ascultă-mă..eu probabil că uneori spun prostii, dar câteodată se întâmplă aşa: când eşti fericit, începe să-ţi fie teamă pentru fericirea asta. Mi-e teamă pentru mine, pentru tine, mă înţelegi?"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu