Boala conştiinţei de sine în literatură şi efectele acesteia

Este greu să realizezi o analiză abstractă a modului în care marii scriitori au păşit în lumea scrisului, în lumea transpunerii sentimentelor şi a gândurilor pe simple foi. Putem doar să spunem că există puterea omului care adoră literatura şi, deci, participarea intensă, voită sau nevoită, la anumite stări şi situaţii.

Scriitorii, marii scriitori pe care astăzi în venerăm pentru ce au lăsat în urmă, s-au confruntat adesea cu complexe şi frustrări care mai de care mai aberante, însă, în mod ciudat, au fost împinşi chiar de acestea să continue operele într-o manieră destul de chinuitoare pentru sănătatea lor psihică, dar şi fizică (cu toate că aici sunt câteva cazuri).

Vera Călin, în lucrarea "Romantismul", denumea romanticul ca fiind: "un pesimist prin structură psihică şi prin destin social", însă putem afirma despre scriitori că se încadrează perfect în aceeaşi sferă, chiar dacă operele lor se disting prin curentele literare din care fac parte. Scriitorul este un romantic, el este stăpânit adesea, ca şi geniul, de nebunie, gânduri, teamă, senzaţia că nimeni nu îl poate înţelege, anxietate ajunsă până la paroxism.

Henry Miller spunea despre F.M. Dostoievski că "reprezintă haos şi fecunditate", ori pentru a ajunge să creezi anumite personaje este nevoie să fii un adevărat maestru al transpunerii în trupul şi mintea personajului.

Scriitorul ajunge un fel de rob al trăirilor intense, fiind înzestrat cu pasiune, pentru a putea propaga trăirile altor oameni.

În "Scrieri literare", Garabet Ibrăileanu ne făcea atenţi, spunând că Dostoievski se considera un poet (aici însemnând creator), dar nu un artist. Nemulţumit fiind, ca şi alţi scriitori, de ideea că se exprimă mai prost în scris decât gândeşte, autorul obosea constant şi era urmărit de idei fixe orientate strict către persoana lui: "Pentru a scrie un roman este nevoie, înainte de toate, de trăirile reale care au pătruns în inima autorului", spunea Dostoievski în Despre literatură şi artă.

Forţa romancierului, dezvăluită de Orhan Pamuk, este să descrie lucruri pe care nu le-a trăit, şi de aici neliniştea cu care este înzestrat să îşi ducă în continuare existenţa şi să încerce să fie prezent în prezent.

Urcarea treptelor creaţiei poate fi un proces dureros pentru orice om care ştie că are darul transpunerii pe hârtie a anumitor situaţii sau sentimente.

În "Scriitori ruşi", Mihai Novicov dezvăluie începutul literar al lui Ivan Goncearov, autorul capodoperei Oblomov, prin faptul că acesta încerca să se împartă între slujba banală şi literatură. Până la demisie, el refuza să se considere un scriitor profesionist, alegând doar să îşi scrie anumite idei pe ciorne ca mai apoi să le lege în ceva mai real.

"Lenea artistică", despre care menţionează Albert Kovacs, cunoscut traducător din limbile rusă şi maghiară, face şi ea parte din etapele prin care trece un scriitor de la începutul operei lui şi până la finalizarea acesteia. Este perioada în care aşa-zisul creator se detaşează de planurile operei pe care o creează, fiind preocupat de cu totul alte lucruri decât cele ale scrisului.

Scriitorul este copleşit de neîncredere în calităţile sale şi-şi priveşte cu susceptibilitate opera, criticând-o aspru, aici putând face o paranteză să îl amintim pe N. Gogol, care a scris "Suflete moarte" în incredibilul interval de opt ani, părţi viabile din ea fiind aruncate cu nervozitate în flăcările din sobă.

Jean Paul Sartre reflecta starea lui în romanul "Greaţa", spunând că şi-a pierdut gustul de muncă şi că nu mai poate face nimic decât să aştepte noaptea.

Neliniştea cu care se confruntă scriitorii în general distruge libertatea de a mai putea crea: "Nu sunt deloc liniştit, dar în asemenea zbucium interior se formează caractere deosebit de puternice" (afirma F:M Dostoievski în Scrisoare către Mihail Dostoievski - 16 august 1839, Petersburg). Se pot contopi modul în care se simte autorul cu modul în care va fi creat viitorul personaj al operei. Chiar dacă trec prin sentimente nefaste faţă de propria persoană, adesea, ei realizează că au un scop de a transmite mai departe ceea ce au simţit: "A scrie pentru sine nu reprezintă oare o nebunie similară cu aceea de a ţine, spre exemplu, discursuri într-o încăpere pustie?" (Alexandr Kron - Insomnie).

Lev Tolstoi menţiona, de asemenea, faptul că febra scrisului trebuie vindecată tot prin scris, chiar dacă frazele nu ies la lumină aşa cum ar trebui: "Nu amâna pe motivul că eşti cu gândul aiurea sau de dragul unei distracţii ceea ce ţi-ai propus să faci, dimpotrivă, apucă-te de treabă imediat, chiar dacă formal. Ideile vor veni" (Jurnal).

Teama că simţămintele n-au statornicie şi forţă, iar că voinţa este şi ea destul de instabilă, încât cea mai mică problemă ar putea dărâma o intenţie bună, îl epuizau adesea pe Tolstoi, însă epuizarea nervoasă face parte din procesul creaţiei, iar orice scriitor sau viitor scriitor trebuie să treacă prin ea; fiind itinerariul către idealul operei finalizate.

Se ştie că optimismul exagerat poate duce la dezastru, dar şi pesimismul, de aceea se încearcă o luptă cu sinele, o luptă de balansare a acestora, iar dacă vreodată vă aflaţi în ipostaza unui personaj de-al lui Lermontov, care afirma: "Ce om nenorocit sunt: nimic nu uit, nimic!", atunci poate ar trebui să luaţi în considerare un alt aspect: acela că ai putea fi un purtător al creaţiei, un deţinător al detaliilor sau stărilor pe care le poate avea o persoana. De ce să nu profiţi şi să pui pe pagină aceste gânduri? 

A apărut şi pe Hyperliteratura.ro