Copilul

" Ştia că nu a fost un copil obişnuit, iar că lumea gândurilor va fi, de fapt, lumea ei şi prietena ei. S-a născut cu o problemă de sănătate palpabilă, de care i s-a vorbit  încă de la o vârstă prea fragedă. Optimismul ei era crud, iar ea putea să îmbărbăteze adulţii cu elanul ei de viaţă şi prin dăruire şi o făcea prin discuţii care se poartă de obicei doar între cei mari. Aflându-se pe patul de spital, ea îşi încuraja mama prin vorbe şi prin mângâieturi blajine pe obraji, oferite prin zăbrelele de fier ale pătuţului. Ea îmbărbăta, pentru că nu îşi permitea să fie sensibilă şi să îi vadă pe cei apropiaţi suferind pentru ea.
- Lasă că o să fie bine, îi zicea ea mamei. O să vezi că o să mă fac mare, iar când spunea acest lucru, parcă îl şi vedea realizându-se.
După ce a fost pusă pe picioare şi dusă acasă pentru continuarea tratamentului care trebuia să dureze ani, dar de care fetiţa era conştientă, a urmat perioada în care o luptă de a încerca să fie cât mai bine înmugurea în ea. Lupta aceasta, vocea dinăuntru ei, creştea pe zi ce trece şi o făcea să fie cât mai conştientă de problema ei, astfel încât, în momentul în care se juca cu copiii îi faţa blocului, auzea necontenit că ea este un copil care are de cărat în spate o problemă, o problemă pe care doar ea va şti cum să o rezolve. În momentul acela, renunţa la jocul de copii şi intra într-un rol de adult, acela al bunului simţ şi al responsabilităţii. Era o datorie pe care ea şi-o îndeplinea ca la carte, astfel nimeni nu îndrăznea să o întrebe de ce pleacă atunci când jocul se încingea tot mai mult. După ce îşi îndeplinea datoria, aceea de a avea grijă de corpul ei şi de a-l curăţa aşa cum se cuvine, se întorcea în mijlocul copiilor, care o primeau cu braţele deschise şi redevenea ea însăşi un copil.
Anii treceau, copila ţinea pasul cu obligaţiile pe care le avea de dus, îşi lua medicamentele regulat aidoma unui bătrân înţelept şi simţea că problema ei scade pe zi ce trece.
Ce o mai irita din când în când era faptul că mama ei îi reamintea că ea este bolnavă, însă nu o făcea din răutate, ci din iubire pentru ea, tocmai să îi atragă atenţia că nu este singură. Ei nu îi plăcea acest lucru, se simţea ruşinată şi voia să fie tratată ca un copil oarecare, cu toate că ştia că este diferită. În momentul în care era tratată ca şi ceilalţi fraţi, ea începea să se simtă puternică, însă când era mângâiată, vechea problemă de sănătate îi încolţea în mijlocul creierului, făcând-o să simtă o milă nemărginită pentru ea însăşi şi pentru obiectele care îi fuseseră alături în timpul bolii.
Nu, trebuia să fie puternică pentru ea! O emoţionau toate obiectele stricate sau lucrurile despre care se spunea că sunt urâte şi fără nicio întrebuinţare. Ei îi plăcea să şi le facă prieteni şi să se ofere protecţie aşa cum ştia ea mai bine. A plâns enorm în momentul în care bunica a decis să arunce păpuşa Liliana fără acordul ei, doar pe motivul că era urâtă şi lungană. Copila nu a văzut decât picioarele ei cum se duceau pe gura largă a tomberonului şi a simţit atunci cum se rupe o parte din ea. Bunica râdea şi spunea că o să îi cumpere alta mai frumoasă, dar ea nu îşi dorea frumuseţe, ştia că nu va fi în stare să iubească frumosul, pentru că doar urâtul îi oferea posibilitatea de a arăta cât de puternică este ea şi cât poate să ofere.
Odată se plimba pe un deal cu tatăl şi sora ei cea mijlocie. Fetele aveau fiecare câte o păpuşă - surori gemene. Pe una o chema Ileana şi îi aparţinea surorii mijlocii, iar pe cealaltă o chema Valeria şi îi aparţinea copilei. Ileana era un pic mai firavă, îi cădea mâna stângă, iar sora cea mijlocie trebuia să fie mereu atentă să nu o piardă, însă îi acea zi, priveliştea i-a furat atenţia, dar şi mâna păpuşii. Un scandal mare s-a iscat, cu plânsete, ţipete şi sughiţuri. Tatăl, văzând aceste lucruri, nu ştia cum să o mai împace pe fată şi îi spunea că o să îi cumpere o altă păpuşă, însă sora cea mijlocie voia cu tot dinadinsul mânuţa pierdută, aşa că tatăl, nemaiavând cum să o împace, s-a apucat să caute împreuna cu sora cea mai mică piesa care lipsea. Tot căutând, a găsit o trompă de elefant pe care a confundat-o cu mâna păpuşii. Tatăl avea şi el probleme cu vederea şi adesea dădea bună ziua cailor în locul oamenilor.
- Uite, am găsit mânuţa, striga părintele, spre disperarea fetiţei care se înroşea şi mai mult de nervi la faţă.
- Nu, nu, striga ea, asta e o trompă de elefant, nu e mânuţa păpuşii. E pierdută!! a urlat cu disperare sora cea mijlocie şi luând trompa, a aruncat-o cât colo.
S-a apucat chiar ea să caute mâna păpuşii, până când, spre norocul ei şi al părintelui, a găsit-o pitită după o floare. Nervii şi supărarea i-au trecut instantaneu, iar acum era gata de plecare. Fetiţa cea mai mică însă nu era gata. Trompa de elefant, lăsată singură pe deal, nu îi dădea pace. Părintele nu a mai aşteptat-o ca aceasta să culeagă trompa care fusese aruncată cu atâta repulsie de către sora mai mare. Copila se uita la tatăl ei şi se punea în locul lui: oare s-a supărat că sora a aruncat trompa? Săracul, cu câtă dragoste i-o oferise, iar ea aruncat-o. Nu i-a păsat deloc că avea să îi rănească.", îşi spunea fetiţa, însă paşii tuturor porneau şi mai aprig către case. Zile întregi s-a gândit la săraca trompă aruncată cu atâta neinteres pe câmp, zile întregi s-a gândit la ce simţea tatăl ei.
Timpul trecea, iar fetiţa cea mică a fost dată la grădiniţă. Era începutul iernii atunci când mama s-a hotărât să o trimită să înveţe să mai stea şi pe lângă alte persoane şi să încerce să înveţe ceva folositor. Prima zi de grădiniţă i s-a înfăţişat într-o pătură imaculată de zăpadă şi fulgii care cădeau greoi peste hainele închise la culoare.  Bunica, mama şi sora cea mijlocie au condus-o pe fetiţă la grădiniţă. Era pentru prima oară când fetiţa cea mică bănuia că ceva care nu o să îi placă deloc urma să se întâmple. Sora ei, Ionela, purta o căciulă groasă de blană neagră şi un cojoc verde închis care se amesteca plăcut cu albul senin al fulgilor de nea. Bunicii i se explica faptul că va fi nevoită să vină în fiecare zi să ia copilul la ora 12 înapoi acasă, iar mama privea galeş către încăperea în care avea să îşi petreacă fetiţa ei orele tuturor dimineţilor din timpul săptămânii.
Fetiţa păşea stângaci în mijlocul încăperii ticsite cu copii şi jucării, atmosfera nu era deloc pe gustul ei, ar fi preferat să se joace împreună cu sora ei în dormitorul călduros, alături de bunica ei. Într-un final, mama ei a convins-o să se aşeze la masă şi să se joace singurică până ce educatoarea îi va face cunoştinţă cu ceilalţi copii. Ionela s-a dus bucuroasă lângă maldărul cu jucării şi a ales cel mai frumos pătuţ pentru păpuşi şi o păpuşică mai plinuţă, pe care i le-a dus surorii mai mici:
- Uite ce jucării frumoase au aici! O să îţi placă mult, zicea ea zâmbind.
Sora cea mică râdea şi ea, fiind fascinată de lucruşoarele pe care i le oferise cealaltă. Uită pentru moment că se află printre oameni pe care nu îi cunoştea, însă când se trezi din mreaja jocului, a realizat că persoanele care îi erau cel mai dragi dispăruseră de lângă ea. Era cumplit ce simţea. I se făcuse milă de soarta ei şi se gândea că nimeni nu o să mai comporte frumos cu ea aşa cum făcuseră bunica, mama şi sora. Un acces de plâns şi de emoţii a început să o cuprindă; mâinile continuau să strângă la piept păpuşa plinută, iar ochii cădeau pe patul acela din lemn şi piele. Doar cu atât mai rămăsese de la sora ei, iar acel "atât" trebuia protejat aşa cum ştia ea mai bine. Hotărî, deci, să nu lase niciun copil să se apropie de ea să îi fure comoara. Tragedia, pentru că tragedie o numea ea în acea clipă, s-a ivit însă prea repede. Vecina mesei a observat pătuţul superb pentru păpuşi şi i l-a smuls acesteia din faţă. Zâmbetul ei plin de sine s-a conturat clar în faţa fetiţei care nu înţelegea cum de a fost lăsată singură într-un loc atât de oribil, cu copii atât de răi. Plânsul o îneca tot mai mult, închizându-i orice posibilitate de a mai putea vorbi, de a-i mai putea cere înapoi pătuţul. "Trofeul" a fost pus brutal pe biroul celeilalte, iar joaca s-a desfăşurat într-un mod sălbatic cu lovituri şi chiote de bucurie. Fetiţa nu înţelegea, iar frica şi plânsul continuau să o sufoce...
Revenirea în încăpere a bunicii a fost pentru ea o eliberare, de acum ştia că se va afla iarăşi printre cei dragi.
Timpul trecea, iar problema ei abia îşi mai făcea simţită prezenţa, astfel încât, la vârsta de 7 ani, aceasta a părăsit-o pentru totdeauna, lăsând-o doar cu câteva amintiri vagi, pe care ea a avut grijă să le astupe cât mai bine. Doar reuniunile cu rudele îi mai aduceau aminte de faptul că fusese un altfel de copil şi-i privea pe toţi cei care vorbeau despre ea cu o oarecare condescendenţă, spunând în sine ei că nimeni nu avea cum să ştie ce a simţit ea în toţi anii aceia, adica: frică, singurătate, abandon, teroare, dureri inimaginabile, ruşine, tristeţe şi, într-un final, obişnuinţă...