Oblomov - un personaj urât!

Am descoperit un personaj pe care îl detest din tot sufletul: Oblomov, curiosul erou creat de Goncearov. Spun că îl detest, şi o spun cu toată convingerea! Acest om nu este capabil să facă nimic pentru el, nu e capabil să îşi rezolve problemele şi are nevoie întotdeauna ca cineva să ia hotărâri pentru el. Când se află în situaţii limită, în care timpul nu îi oferă posibilitatea de a mai sta liniştit, el, dimpotrivă, cade într-o visare soră cu somnul cel mai greoi, din care poate ieşi doar atunci când cineva îl trage de mânecă. Nu este conştient că trăieşte într-o lene care îl desparte tot mai mult de societate şi de visele pe care şi le dorea cândva. Sau măcar nu recunoaşte că este o bestie a societăţii, un păduche ce ar trebui strivit în orice moment. Când spune că este ocupat, el nu face altceva decât să gândească în o mie de ori problema în loc să găsească cea mai logică şi cea mai simplă cale de a o rezolva. Se mândreşte atunci când reuşeşte să citească lucruri înţelepte, când totul ar fi trebui să fie destul de simplu şi să fie la ordinea zilei, dar nu, penru el chiar şi citirea unei foi întregi reprezintă o adevărată provocare pentru creierul acela obosit. Paralizia supremă a creierului, o mai numesc eu. Ştii că trebuie să obţii ceva de la tine prin muncă, dar continui să zaci într-o visare de neînchipuit şi într-o negare a faptului că eşti un om care face umbră degeaba pământului. Şi mai ştii că niciodată nu te vei trezi din starea asta, nici măcar dacă începi să realizezi că nimeni şi nimic nu te mai poate salva din starea în care ai intrat. Un Oblomov se află în fiecare dintre noi, dar într-unii parcă se zvârcoleşte mai abitir ca niciodată. O jigodie de personaj! Îmi vine de scuip cartea de fiecare dată când o ţin în mână, deşi Goncearov nu este vinovat că a ilustrat un astfel de caracter. Nu ştiu, poate e un sentiment caduc, însă la fel ca şi acest ratat şi, totodată, dificil personaj, cad în această stare şi mi-aş dori ca altcineva să vină să rezolve chiar şi cele mai mici şi absurde probleme. Clar, sunt un Oblomov al secolului XXI! Cu părere de rău...