"Stătuse izolată toată viaţa, nu-şi părăsise niciodată colţul. Şi, în sfârşit, însuşirea oamenilor buni la inimă moştenită, poate, de la tată-său, de a socoti mereu pe fiecare mult mai cumsecade decât este în realitate, de a-i exagera calităţile, de a se înflăcăra în aprecierea lor, însuşirea asta se resimţea la dânsa în cel mai înalt grad. Cât de greu le vine unor astfel de oameni să suporte mai târziu deziluziile! Dar şi mai greu le este când îşi dau seama că ei înşişi sunt vinovaţi. De ce, la urma urmelor, ai aşteptat de la oameni mai mult decât sunt ei în stare să îţi dea? Nu-i de mirare, aşadar, că asemenea făpturi suferă decepţii la fiece pas. Mult mai bine le-ar prii să stea liniştiţe în colţurile lor şi să nu apară niciodată în societate; am observat că ţin realmente la ungherele prin care s-au cuibărit şi că nu le displace să se izoleze într-atâta, încât aproape ajung să se sălbăticească. De altfel, Nataşa avusese de suferit multe nenorociri şi ofense."
"Nu sunt mistic şi nu cred aproape deloc în presimţiri sau preziceri. Dând cu ochii de acest bătrân, de pildă, de ce oare am avut presentimentul că în seara aceea mi se va întâmpla ceva neobişnuit?"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu