Am citit şi am recitit acest pasaj, îmi place la nebunie! Pot spune că mi-e teamă (într-un mod plăcut) de stilul lui infailibil de a descrie cele mai profunde sentimente umane, cele mai adânci gânduri, cele mai lugubre fapte...
'' Dar în fiecare clipă fulgerele luminau cu o strălucire orbitoare cerul înfricoşat şi pământul înspăimântat, şi atunci se putea vedea drumul larg care trecea printre cei doi pereţi negri ai codrului, iar pe el, la mijloc, un călăreţ singur cu calul său. Siegfried călărea aproape în neştire, cuprins de friguri. Deznădejdea care-i rodea sufletul din clipa morţii lui Rotgier, crimele săvârşite din răzbunare, remuşcările, vedeniile înspăimântătoare, frământările deznădăjduite, toate la un loc în tulburaseră cugetul mai de mult în aşa măsură, încât numai printr-o sforţare dintre cele mai mare se apăra de izbucnirea deplină a nebuniei. Uneori cugetul i se îngreuna şi i se înţepenea, încât îşi pierdea cu desăvârşire cunoştinţa, dar frigurile îl trezeau din nou.
- Mergi, mergi! îi şopti deodată o voce în ureche.
Îşi întoarse capul şi zări însăşi moartea. Avea forma unui schelet, călărind pe scheletul unui cal; ea aluneca alături albă, clămpănind din oase.
- Ai sosit? întrebă teutonul
- Am sosit! Mergi, mergi...
Dar în aceeaşi clipă băgă de seamă că pe partea cealaltă mai avea un însoţitor, cu scăriţa şeii lipită de a lui, călărind un fel de făptură ce semăna la corp cu un om, dar care avea o faţă de neom, cu un cap lunguieţ de dihanie, ascuţit şi acoperit cu un păr negru şi cu urechile ridicate în sus.
- Cine eşti? întrebă Siegfried
În loc să îi răspundă, îi arătă dinţii şi începu să mârâie surd.
Siegfried închise ochii, dar auzi îndată un clănţănit mai puternic de oase şi un glas care îi spunea acelaşi lucru la ureche:
- A sosit ceasul! Grăbeşte-te, mergi!
El răspunse:
- Merg!
Dar răspunsul acesta îi ieşi din pieptul său, îndepărtat şi îndoielnic, ca şi cum l-ar fi rostit altcineva. Apoi, împins parcă de o putere fără margini, descălecă şi luă de pe cal întâi şaua cavalerească, apoi frâul. Însoţitorii descălecară şi ei, fără să se îndepărteze nicio clipă măcar şi-l duseră spre margine codrului. Apoi, spectrul negru îi aplecă craca şi-l ajută să lege de ea capătul frâului.
- Grăbeşte-te!
Cufundat într-un somn adânc, Siegfried trecu capătul celălalt prin laţ, făcu o legătură, urcându-se pe şaua aşezată sub copac şi îşi vârî gâtul în laţ.
- Împinge şaua! Aşa, aşa!
Şaua, împinsă cu piciorul, se rostogoli, iar trupul blestemat al teutonului se bălăngăni şi se cutremură hidos.
O clipă i se păru că aude un răcnet răguşit, înăbuşit...
În clipa aceea furtuna izbucni, înteţită, cu o înverşurare fără seamăn. Rafalele de ploaie, izbite de vijelie, acopereau totul - şi, numai în răstimpul scurtelor fulgerări, se putea zări cadavrul lui Siegfried, legănat sălbatic la marginea drumului..."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu