"...Îi spuneam pe stradă că sunt scârbit de lumea asta superficială, de universul prea fad în care îşi duc unii oameni viaţa cea de toate zilele. Ştiam sigur că ea nu mă asculta, aşa făcea mereu, nu lua nimic în serios din ceea ce spuneam eu...Dădea din cap că mă ascultă, dar mintea îi era pe alte meleaguri. Da, dar aşa eram şi eu cu majoritatea oamenilor, ascultam doar începutul frazelor, dar, imediat apoi, alunecam pe tărâmul meu. Nici eu nu ştiu sigur la ce mă gândeam adesea. Uneori îmi veneau în cap imagini cu mine, dar nu mă puteam vedea într-un loc anume, ci vedeam doar stările pe care aş fi vrut să le am: uşurare şi beautitudine. Mi-era teamă de întrebarea prea des pusă de unii care îşi uită şirul povestirii :"Aşa, unde am rămas?" Nu aş fi ştiut ce să răspund, iar partenerul de "aşa-zisul dialog" ar fi rămas de-a dreptul jignit să constate că eu nu îi ascultasem deloc problemele. Nu sunt un bun ascultător, nu îmi place să dau sfaturi şi nu mă pot implica în problemele altora. Sunt "absent ca o pictură şi tot ca ea prezent", cum îi plăcea lui Teodoreanu să spună într-un roman de-al său. Numai că atunci când ea îmi vorbea, eu mă simţeam captiv în frazele ei, îi sorbeam fiecare cuvinţel pe care îl spunea. O iubeam, dar iubita mea era captivă în trecutul ei..."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu