"Observ că de vreo trei luni încoace sunt trezit de diverse zgomote, de diverse persoane care pur şi simplu dau buzna în camera mea, însoţite de tot felul de întrebări stupide şi banale, cum ar fi: "ştii tu unde-mi sunt pantalonii de toamnă? Nu cumva sunt la tine în cameră?" sau "De ce ai lăsat ardeii umpluţi pe masa din bucătărie? Vrei să se strice?" În momentul acela te trezeşte la realitate un gând care-ţi spune necontenit: "Normal, nu trebuia să se întâmple şi în dimineaţa asta? Cum de nu m-am gândit?" Să nu mai vorbim de moaca mea, destul de contrariată de altfel, atunci când vede persoana respectivă în mijlocul camerei, aşteptând, chipurile, să îi dai un răspuns. Ca de fiecare dată, eu nu ştiu ce să răspund, dar nici nu vreau, de fapt, să răspund, prefer să mormăi ceva şi să îmi pun perna pe cap. Şi da, lucrul nenorocit nu se afla la mine în cameră, pantalonii de toamnă nu au văzut culoarea pereţilor mei, iar de ardei... ce să mai vorbim. După ce se lămureşte, persoana respectivă pleacă şi mă lasă iar în liniştea încăperii mele. Ehe, dar asta nu e tot...Imediat încep să îmi apară în cap tot felul de gânduri, care mă îndepărtează tot mai mult de dulcele somn, iar perna de pe cap se îngreunează tot mai mult şi totuşi nu o pot arunca cât colo. Pe hol încep iarăşi discuţii lipsite de sens, discuţii care, în miezul zilei, nu se desfăşoară în nicio încăpere din casă. Nuu, dar eu vreau să mai dorm, vreau să îmi continui visul minunat care a fost întrerupt de "pantalonii de toamnă". Adorm, în sfârşit, dar nu pentru mult timp. Afară se aude lătratul cristalin al căţelului unei vecine de la etajul doi. "Desigur, îmi spun, este ora lui de plimbare, cum de nu m-am gândit?" Simt iarăşi că mă fură somnul, dar chiar atunci sună cineva , iar persoana care m-a întrebat "unde sunt pantalonii de toamnă" deschide uşa. Este vecinul de lângă noi, a făcut gogoşi şi, drăguţul de el, a vrut să le împartă cu noi. Bineînţeles că pe hol se aude valul de mulţumiri, spus cu o intensitate destul de mare. "Nu, trebuie să adorm din nou", mă ambiţionez eu. Reuşesc, dar...soneria agasantă de la telefonul din casă începe să ţârâie. "S-o schimb dracului, fie ea a dracului!", mereu îmi spun asta, dar uit de fiecare dată când mă dezmeticesc. Imediat se aude vocea cristalină a soţiei celui cu "pantalonii de toamnă", chiar în dreptul uşii mele, dar eu, ambiţios din fire, îmi spun că voi adormi din nou. Şi reuşesc, la naiba, şi de astă dată, doar că aud vocea de bas a fiicei celui cu "pantalonii de toamnă": "Hai, bună dimineaţa!" Brusc, simt cum îmi intra ceva rece într-un loc în care nu m-aş fi aşteptat de fel..."Mda, hai ridică-te, trebuie să te trezeşti...O ruşine să dormi la ora asta.." Probabil mă credeţi nebun că am scris aceste lucruri, dar aş vrea să existe o dimineaţă în care să mă pot trezi după bunul plac, că tot nu am nicio ocupaţie. Vreau să scot capul din pernă şi să spun: "Mă, asta da somn!" Concluzia este că vreau naiba o casă în mijlocul câmpului, în care aş putea să mă trezesc la orice oră vreau şi să nu mă mai deranjeze zgomotele stridente şi întrebările absurde, căci, aşa cum spunea şi marele Shakespeare, în faimoasa tragedie - Macbeth: "la ospăţul vieţii cel mai de seamă fel este SOMNUL". Mare dreptate avea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu