Cumplite-s nopţile de iarnă,
Şi lungi de nu se mai sfârşesc
În urletele vijeliei
Sunt glasuri cari mă bocesc,
Şi mi-e urât, mi-e dor, mi-e jale,
Şi întunericul de-afară
Îmi face casa mai ursuză,
Singurătatea mai amară.
S-a luminat de ziuă, nu e
Ţipenie de om pe stradă,
Ale mele-s cele dintâi urme
În valurile de zăpadă,
Sunt ameţit de neodihnă,
În gând spui versuri latineşti,
Şi, după fiecare strofă,
Mă întreb dacă mă mai iubeşti..
N-ai să vii şi n-ai să morţi
RăspundețiȘtergereN-ai să şapte între sorţi
N-ai să iarnă, primăvară
N-ai să doamnă, domnişoară.
Pe fundalul cel albastru
din al ochiului meu vast
meteor ai fost şi astru
şi încest ai fost, prea cast.
Uite-aşa rămânem orbi
surzi şi ciungi de un cuvânt.
Soarbe-mă de poţi să sorbi
“S” e rece azi din sunt.
N.S
RăspundețiȘtergereNormal!
RăspundețiȘtergere